Am avut și noi sparanghel. Verde și galben. Și încă mai avem. Dar nu se știe pentru cât timp. Pentru că îl culegem din altă parte. Și nu este sparanghel autohton. Este sparanghel german. Pe măsură ce culegem mai mult sparanghel german vom culege tot mai puțin sparanghel românesc. E o lege implacabilă a vaselor comunicante. Așa că mergem la market și cumpărăm sparanghel german. Din ce în ce mai mult.

Pentru a înțelege agonia sparanghelului românesc, trebuie să frunzărim cea mai faimoasă carte de bucate semnată de Sanda Marin, după care și astăzi gătesc gospodinele din România. Sanda Marin s-a lansat între cele două războiaie mondiale. Între altele, această lucrare de referință în arta culinară ne oferă și un mare număr de rețete de pregătire a sparanghelului. Această carte care-și perpetuează și astăzi învățăturile demonstrează dacă nu existența unui cult al sparanghelului în România, cel puțin existența în trecut a unor culturi semnificative de sparanghel. Dar în acele timpuri sparanghelul german era cultivat și cules de țărani germani. În noile timpuri, sparanghelul verde și galben produs de Germania este crescut și cules de țărani români. Iar treaba este atât de serioasă, încât a făcut și obiectul primei victorii de răsunet împotriva pandemiei cu coronavirus. Mii și în curând zeci de mii de români sparg blocada, ies din încercuire și iau sub ocupație plantațiile de sparanghel din Germania. La capătul acestei aventuri se întorc în România. Cu sau fără coronavirus. Dar, cu certitudine, pentru a cumpăra de la supermarket sparanghel german. La preț german.
De ce se întâmplă asta ? Nu e deloc complicat de răspuns. Scurta și dramatica istorie a sparanghelului ne spune aproape totul despre poziția pe care România o ocupă în sânul generoasei familii a statelor europene. Și nu trebuie să facem altceva decât să descriem șmecheria. Apropo, etimologia acestui cuvânt este tot de sorginte germană. Șmecheria începe aparent de la Bruxelles. Acolo se stabilesc subvențiile pe care diferite state europene le primesc pentru agricultură. Evident primesc aceste subvenții tot din ceea ce statele au dat. Pentru că la Bruxelles nu funcționează vreo tipografie de euro. De aceea e Uniunea, pentru că, cel puțin formal, e bazată pe coeziune. Și pe solidaritate. Principiul enunțat este că treptat, și în baza celor două valori împărtășite de statele europene, diferențele dintre acestea nu se accentuează ci se atenuează. Și aici funcționează principiul vaselor comunicante. Însă doar teoteric. Teoretic ar trebui ca statele care au fost de cealaltă parte a Cortinei de Fier după cel de-a doilea război mondial, în urma unor decizii arbitrare ale marilor puteri, și care astfel au atins un anumit nivel de prosperitate, să transfere treptat prosperitate și în statele care au avut ghinionul de a deveni sateliți ai Moscovei. Și care, din acest motiv, au rămas sărace. Dar una este teoria și alta este paractica când vine vorba despre sparanghel.
La capitolul sparanghel treaba stă altfel. La fel ca și în privința celorlalte culturi, câteva state primesc subvenții grase pentru fermieri din fondurile comune ale Uniunii Europene. De câteva ori mai mari sunt aceste subvenții decât în cazul unei țări cum este România. Cu acești bani suplimentari, fermierul german își poate permite să aducă la muncă români pe post de sclavi pe care îi plătește de câteva ori mai consistent decât ar putea fi plătiți în România pentru aceeași muncă. Pentru că în cazul României subvenția este de câteva ori mai mică. În plus, fermierul german care are o cultură de sparanghel poate lua credite de la băncile germane în scopul de a -și face investiții cu o dobândă de câteva ori mai mică decât dobânda plătită de fermierii români unor subsidiare ale unor mari bănci germane care funcționează în România. Mai există și subvenții pe care fermierul german le primește pentru cultivarea sparanghelului din partea statului german.
Ei bine, toate acestea fac diferența. O diferență fundamentală. Oricât de mult s-ar da peste cap un fermier român el este totuși făcut knock-out de fermierul german care are buzunarele doldora de subvenții. Așa că românii ce să facă? Pleacă în masă în Germania pentru a face și mai puternic sparanghelul german .
Ce ar putea să facă în aceste condiții autoritățile de la București? Trei lucruri mari și late. Unu: să negocieze în forță bătând cu pumnul în masă dacă este nevoie, utilizând dreptul de veto dacă este nevoie, pentru a fi eliminată discriminarea legată de subvenție. Doi: să oblige, prin intermediul Băncii Naționale și a unor legi, ca sucursalele băcilor străine din România să acorde credite în condiții similare celor existente în țările de origine. Sparanghelul românesc trebuie să primească aceiași bani comunitari ca și sparanghelul nemțesc. Trei: mai ales acum, în perioadă de criză, când se mai anunță și o uriașă criză alimentară, același stat român mai trebuie să facă ceva. Și anume să decidă cu curaj o subvenționare în forță a culturilor agricole. Inclusiv a culturilor de sparanghel. Dacă cele trei condiții sunt îndeplinite, fermierul român va dispune de suficient de mulți bani pentru a-i face o concurență reală fermierului german care astfel va fi lipsit de zeci de mii de sclavi din Est.
Altfel degeaba ne mirăm că mii de români, în curând zeci de mii, sparg blocada, fac praf și pulbere ordonanțele militare și alte legi ale statului român și, exercitându-și vezi doamne dreptul la liberă circulație în UE pleacă în valuri în Vest după ce au sosit tot în valuri din Vest de unde, nu cu multă vreme în urmă, și-au luat un picior în fund. Atrag atenția asupra faptului că ceea ce se întâmplă sub ochii noștri în ultimele zile în câteva aeroporturi internaționale în România reprezintă încălcări grave în primul rând ale Ordonanțelor Militare. Conform acestora, sub nicio formă, nicio persoană nu poate pleca hai-hui din zone carantinate. Și totuși oamenii pleacă în masă pe drumul sparanghelului. Conform acelorași Ordonanțe Militare, orice persoană se deplasează trebuie să prezinte câteva documente. Dacă se deplasează pe distanțe mai mari pentru a munci, trebuie să aibă asupra sa contractul de muncă semnat de angajator. Or, atenție, niciunul dintre miile de români care s-au deplasat sute de kilometri în coloane de mașini luând în final cu asalt aeroporturile internaționale pentru a se urca în chartere, nu a avut un contract de muncă. Ei au primit și au semnat contractele de muncă la scara avionului. Dar până acolo fluxul de persoane reprezintă un fapt infracțional. Săvârșit cu complicitatea autorităților. Nici nu se putea altfel în condițiile în care filtrele asigurate de poliție, jandarmi și Armată sunt din 30 în 30 de kilometri. Să fi înnebunit simultan toți oamenii care asigură ordinea pe drumurile publice? Nicidecum. Atunci ce s-a întâmplat?
A existat, știm cu precizie acest lucru, un „aranjament” la nivel diplomatic. Iar România s-a executat. Acest „aranjament” a fost girat cap-coadă de președintele Klaus Iohannis. Și Guvernul s-a conformat. Încălcând flagrant și ostentativ propriul Decret de stare de urgență și propriile Ordonanțe Militare.
Abia acum înțelegem și mai ușor cum se face că sparanghelul german îl extermină pe cel românesc. E clar că autoritățile de la București se află în complicitate cu autoritățile din nucleul dur al Uniunii Europene în câteva chestiuni esențiale, undeva într-o notă de subsol figurând și competiția sparanghelului. Reprezentanții noștri la toate nivelurile de decizie ale Uniunii Europene nu fac altceva decât să pocnească din călcâie, ploconindu-se în fața nucleului dur. Se pare că de aceea au și ajuns unde au ajuns. Și așa se face că în aceste zile, când nici măcar nu ne trezește din anestezie dușul rece al sparanghelului, aflăm și asistăm impasibili la o altă nelegiuire. Sute de miliarde de euro ale UE, destinate atenuării crizei economice, sunt transferate exclusiv în statele din zona euro. Celelalte state nu pupă nimic. Nici România. Care prin reprezentanții ei acceptă automat orice solicitare a nucleului dur. Așa decurge pe scurt agonia sparanghelului românesc. La propriu și la figurat.
Sorin Rosca Stanescu