Comisia de specialitate a Senatului Statelor Unite a decis. Noul ambasador al României, cel care îl înlocuiește pe Hans Klemm, este Adrian Zuckerman. Avocat imobilar. De origine română. Numit politic. Donator al viitoarei campanii a președintelui Trump. Și instantaneu el a devenit obiectul unui uriaș scandal. Cum va decurge relația cu noul reprezentant al Statelor Unite?

La această întrebare dramatică, dată fiind istoria furtunoasă și extrem de controversată pe care am avut-o cu alți ambasadori, nu putem avea un răspuns decât dacă în prealabil rezolvăm o enigmă. Ce este România pentru Statele Unite? Un partener sau o pradă? La rândul ei, cheia ne oferă o altă întrebare la fel de dramatică. Cum ne percepem noi înșine? Drept un aliat strategic al Statelor Unite, unul dintre cei mai importanți aliați europeni sau drept o colonie? Un stat de frontieră, un stat santinelă și atâta tot din punct de vedere strategic și un stat care își oferă cu generozitate uriașele bogății din punct de vedere econonomic? Sunt întrebări dramatice, care necesită răspunsuri tranșante, urmate de reacții cu adevărat ferme. Pentru că altfel din nou vom fi extrem de dezamăgiți. Fără a înțelege că o bună parte din dezamăgire își are cauza chiar în tipul nostru de comportament.

A existat dilema, pe care eu însumi am încercat să o dezleg, legată de calitățile unui ambasador al Statelor Unite la București. Ce este mai bine? Să avem un ambasador politic, numit de președintele Statelor Unite cu aprobarea Senatului ca recompensă pentru că i-a finanțat acestuia campania sau un ambasador tehnic, un specialist al Departamentului de Stat? România a beneficat de ambele categorii de ambasadori. Și, cu o singură excepție după 1989, comportamentul acestora a lăsat de dorit. Fie că au fost ambasadori politici, fie că au fost diplomați de carieră, ei au bătut la București cu pumnul în masă și au impus guvernelor de multe ori soluții extrem de controversate în raport cu interesul național și uneori soluții stranii chiar în ceea ce privește parteneriatul româno-american. Iar autoritățile cu extrem de mici abateri, s-au conformat. De aceea, percepția generală este că nu contează prea mult dacă avem un ambasador diplomat de carieră sau un ambasador numit politic. Partea stranie este că, indiferent cât de bune sunt relațiile la vârf româno-americane în plan politic și militar, în această țară comportamentul ambasadorilor a fost extrem de controversat. Nu suficient, slavă Dmnului, pentru a declanșa sentimente anti-americane. Dar totuși destul de controversat pentru a stârni dezaprobare și, uneori, scandal.

Ce știm pentru moment despre Adrian Zuckerman? Nu prea mult. Că este originar din România, că părinții săi au reușit să emigreze cu unul dintre valurile de evrei care, din păcate, sub regimul Ceaușescu, au părăsit această țară, că nu are impresii plăcute despre copilăria sa aici, că este avocat imobiliar, obiect al unui scandal de hărțuire sexuală, că în fața Senatului american a susținut că e decis să servească bine interesele Statelor Unite în România, o țară pe care a catalogat-o drept extrem de bogată în terenuri agricole, petrol, gaze naturale, minerale ș.a.m.d.. Un site american, care are șapte milioane de vizitatori unici, Open Secrets, l-a prezentat drept un exemplu al unei schimbări dramatice a strategiei lui Donald Trump legate de numirile de ambasadori. În sensul că, dacă într-o anumită proporție și alți președinți și-au recompensat sponsorii din campania electorală cu numiri în funcții de ambasadori, sub administrația Trump numărul ambasadorilor politici astfel numiți a crescut exponențial. În plus, pentru prima dată – iar Zuckerman este chiar un deschizător de drumuri – ambasadorii politici nu mai sunt numiți pentru că ar fi sponsorizat campania electorală care l-a adus pe președinte la Casa Albă, ci campania electorală care ar putea să-l aducă câștigător al unui al doilea mandat. Site-ul aparținând unui ONG, intitulat Centrul pentru Politici Responsabile, susține că această practică de dată recentă este reprobabilă. Personal, admițând că e rău să numești un ambasador al țării tale într-un al stat în schimbul unei sponsorizări, nu înțeleg cu ce ar fi mai rău ca această sponsorizare să fie prezentă iar nu trecută. În definitiv, e dreptul fecărui stat să decidă cum procedează în privința modului în care-și construiește diplomația și relația cu celelalte state.

Este o poveste americană. Exclusiv americană. E treaba lui Donald Trump, a Casei Albe, a Departamentului de Stat și a Senatului Statelor Unite să decidă cine și în ce condiții va desanta în orice stat al lumii în calitate de ambasador. În orice caz, aceasta nu este o treabă românească. Noi, ca națiune, ne putem simți onorați sau dezonorați nu atât de modul în care este ales reprezentantul legitim al Statelor Unite în această țară, ci doar de comportamentul său. Dar aici există totuși o problemă. Deloc mică. Am avut o experiență nefericită cu Hans Klemm. Un diplomat de carieră, hârșit sub aspect tehnic mulți ani în aparatul birocratic al Departamentului de Stat. Acesta a acționat în România de câte ori i s-a permis – și de cele mai multe ori i s-a permis – din poziția de guvernator al unei colonii. Această experiență amară vine după o alta, cu un ambasador care l-a precedat și care a fost numit pe criterii politice. Comportamentul său a fost asemănător, cu deosebirea că s-a concentrat mai mul în zona economică și mai puțin în zona politică. Iar în plan economic s-a remarcat prin presiuni asupra autorităților de la Bucrești, pentru a alimenta cu zeci de milioane de euro afacerea Microsoft și prin faptul că lăsarea sa la vatră nu s-a concretizat printr-o întoarcere la Washington, ci prin înscăunarea la București, în fruntea Fondului Proprietatea. Care dispune de o bună halcă din averea acestei țări. E greu de spus care dintre cei doi a fost mai bun în calitate de ambasador. E greu de spus care a fost mai rău. În mod cert însă, un sponsor al unei campanii electorale – presupun că este vorba de câteva milioane de dolari – nu este recompensat în calitatea sa de om de afaceri cu o amărâtă de leafă de ambasador la București. Acesta vine pentru a-și scoate în câștig investiția făcută.

Și acest lucru ar putea fi înțeles, dar doar într-o oarecare măsură. Un ambasador a unui stat aliat, recompensat de președintele american, vine la cașcaval. Slujind în același timp și interesele politice și militare ale Washingtonului în raport cu un aliat important. Numai că acest cașcaval nu și-l poate lua pur și simplu singur. El poate fi obținut – și România poate fi astfel transformată într-o mină de aur pentru portofelul ambasadorului – doar în condițiile în care autoritățile sunt cooperante și cedează în anumite privințe din punct de vedere economic. Dar cum ajung autoritățile de la București să cedeze? Fie se oferă ele însele, după cunoscutul sistem fanariot, să-i dea ambasadorului premii, fie o fac sub presiune. Aceste premii înseamnă mai puțin afaceri personale, care întotdeauna bat la ochi, și mai degrabă oportunități de afaceri pentru societăți comerciale americane de preferință sau chiar și din alte state, care, la rândul lor, drept mulțumire, într-o formă sau alta, de obicei indirectă, îl sponsorizează pe ambasador. Așa se perfectează și se derulează afacerile unor ambasadori în România.

Numai că lucrurile nu sunt atât de simple cum par. Pentru a atinge asemenea rezultate, în condițiile în care autoritățile de la București nu cooperează din prima, ambasadorii trebuie să facă presiuni. Fac aceste presiuni nu în nume propriu, ci invocând autoritatea Statelor Unite. Și nu fac aceste presiuni cu scopul explicit de a înșuruba un investitor american în punga de petrol sau gaze naturale a statului gazdă. Fac aceste presiuni invocând principii care stau la baza relațiilor dintre cele două state. Cum ar fi lupta împotriva corupției, statul de drept, independența Justiției ș.a.m.d. Asemenea cauze, în esența lor drepte, se transformă în instrument de șantaj.

Totul se întâmplă numai și numai dacă autoritățile statului gazdă sunt slabe. Un șantaj fără cooperarea celui șantajat nu are nicio valoare. Prin urmare, problema problemelor nu este pe cine numesc drept ambasador Statele Unite, nici cum se numește acesta, nici din ce mediu provine și nici măcar care ar fi obiectivele lui reale la București. Cheia rămâne la noi. Ne lăsam sau nu ne lăsăm șantajați?

Ei bine, eu unul susțin sus și tare un principiu extrem de simplu. Dacă dorim să fim stimați la Washigton, dacă dorim să fim tratați de la egal la egal, nu trebuie sub nicio formă să cedăm unor presiuni, care nu sunt sută la sută acoperite de principii generate de valorile democrației. Dacă nu cedăm, nu vom mai fi o pradă. Vom fi tratați ca un partener. Se pot câștiga bani buni și cu un partener și, în plus, fără a crea resentimente. Dacă ambasadorii Statelor Unite trimiși în țări ca România nu primesc o tablă a legii, pe care să fie obligați să o respecte cu sfințenie – și asta rămâne exclusiv o problemă a Washingtonului – avem noi înșine posibilitatea să le servim încă de la instalarea în funcție o tablă a legii.

Sorin Rosca Stanescu