COMENTARIU DE CONTELE DE SAINT GERMAIN (PRELUARE BLOG): 

Andrei Pleșu și-a creat în timp o imagine de înțelept șugubăț. Este o imagine convenabilă pentru cineva căruia îi place să se facă liniște atunci când începe să vorbească, pentru cineva care se străduie din răsputeri ca lumea să-l asculte zâmbind, nu scrâșnind din măsele. În contrast cu „perechea” sa din vitrina publică cu figuri de ceară, Gabriel Liiceanu, un Ares mereu înarmat cu vorbe slinoase și grimase încrâncenate, Andrei Pleșu a ales să fie hermesian.  Folosind cu oarece îndemânare sofismul pe post de caduceu, domnia sa își lasă mai de fiecare dată loc de întors și de eschivă, tocmai printr-o anume catifelare a sarcasmului, printr-o îndulcire a veninului din mesaj.

Andrei Pleșu este omul replicilor de la distanță, fără contact direct cu adversarul și fără expunere la poceală. E o postură comodă aceasta, de combatant din spatele frontului specializat în sențințe de gravat în piatră, pentru că îți permite să spui tot felul de trăsnăi fără să fii contrazis și, mai ales, fără să ți se poată demonta în vreun fel încropelile argumentative.

S-a dus zilele trecute la DIGI24 (acolo unde sigur nu-și propune nimeni să-l contrazică) pentru a vorbi inteligent și patriotic despre defăimarea de țară. Asta apropos de legea antidefăimare propusă de Liviu Dragnea.

Înțelege toată lumea cât de cât stăpână pe neuronii propri că nu-l scoți pe Andrei Pleșu din casă, din dulcea lui toropeală, din halatul său de mătase și papucii lui flaușați, doar ca să-l pui aiurea pe drumuri  pentru o mână de telespectatori (și ăștia, oricum, presetați) câți are postul respectiv. Omul a trebuit să fie mobilizat pentru o stare excepțională. Pentru o stare, ce să ne mai ascundem după vorbe, de război. Căci Statul Paralel, cel care a pus la cale această apariție de urgență zero a marelui moralist național este în plin război cu coaliția PSD – ALDE, și, prin extensie, cu poporul fraier român. Iar balanța victoriei s-a înclinat îngrijorător de mult în ultima vreme spre cel din urmă care, conform preceptelor biblice, s-ar zice că a ajuns doar la un pas să devină cei dintâi.

Așadar l-au scos pe Andrei Pleșu de la naftalină sau, într-un limbaj mai „intelligence”, l-au scos din adormire, ca să facă ceva pentru cauză. Să inventeze niște explicații, niște otrăvuri, niște gaze de eșapament cu care să-i halucinizeze, cumva, pe prostovani.

Omul s-a străduit, se vede asta. S-a pus în straie de paradă, și-a tras un jabou care să-i înnobileze solfegierea plină de falseturi și a atacat partitura dionisiac, amuțindu-ne și amețindu-ne cu atâta profunzime:

„Niciun popor nu poate fi defăimat”! Mai textual și mai pe românește: Liviu Dragnea e un prost!

Apoi, depășit de gravitația propriului abis, a simțit nevoia să deschidă o parașută explicativă:

 „De ce? Pentru că nu poate fi definit integral (poporul, n.a.) doar prin câţiva reprezentanţi care mai fac şi greşeli de exprimare în propria limbă!”

Așa se întâmplă când îți forțezi imaginația: eșuezi în aberații și produci efectul de delir. Delir de limbaj, delir de imaginație, delir de interpretare.

Cum adică „nici un popor nu poate fi defăimat”? Dar defăimarea are atâtea sensuri și consecințe, multe dintre ele resimțite din greu pe propria piele de concetățenii noștri care călătoresc prin lume și își declină identitatea… Ohohooo, un popor poate fi atât de ușor defăimat! Și totodată defăimat din greu! Iar România oferă, nefericita, un dezolant exemplu în acest sens!

Apoi explicația menită a estompa delirul: una de adâncire absolută în confuzie. Cei de la care a plecat discuția cu „defăimarea țării” sunt alte Macovei și Preda. Oare la ei se referă domnul Pleșu când îi miștocărește pe acei „reprezentanţi care mai fac şi greşeli de exprimare în propria limbă”? În niciun caz! Domnul Pleșu are clienții lui predilecți, pesediștii hoți și inculți. Doar că de data asta a încurcat contraexemplele. Sculat brusc din moțăială a uitat să-și bea cafeaua recuperatoare…

Tema fiind spinoasă, neîncadrabilă într-un tipar omologabil, Andrei Pleșu încearcă să o limiteze la niște definiții convenabile. Și exemplifică: „Dacă spui „românii sunt un popor de proști”, asta e o defăimare. Pentru că nu e voie să spui despre o comunitate lucruri de astea generale”.

Puțin mai târziu însă, când reporterul îl întreabă: „O exprimare de genul „România este o țară coruptă” este o defăimare?”, Andrei Pleșu uită de ceea ce el însuși afirmase mai devreme (că da, e defăimare, pentru că „nu e voie să spui despre o comunitate lucruri de astea generale”) și o întoarce ca la GDS: „Dacă la conducerea țării există oameni corupți… atunci se poate spune că în România corupția este o problemă națională. A spune asta nu e o defăimare ci un fel de a striga după ajutor”. Adică, înțelegeți: există generalizări și generalizări! Cele care ne convin sunt strigăte după ajutor, cele care nu ne convin sunt defăimări”. De parcă la exemplul său de defăimare, acela cu „românii sunt un popor de proști” nu s-ar fi putut agăuga exact aceeași explicație ca să îi răstorni sensul: „dacă la conducerea țării există oameni proști…”?!

Deosebirea dintre un om liber să gândească și să decidă cu propria minte și altul care și-a acontat gândirea pentru câteva privilegii tranzacționabile este că cel de-al doilea se simte mereu obligat la condiția de isonar și respinge orice argument, oricât de întemeiat, al preopinentului. Eu pot să accept ca valabile și de luat în considerare exemplele pe care domnul Pleșu le dă cu „strigătele de ajutor” ale unor spirite mari din istoria românilor (Eminescu, Eliade etc.), dar domnul Pleșu are interzis la analizarea obiectivă (și inevitabil critică) a minciunilor nerușinate și antiromânești din Parlamentul European rostite fără să clipească de niște năimiți precum Monica Macovei și Cristian Preda.

„Halal”pledoarie, „halal” avocat!

Ticăloșia și reaua credință se învârt în cerc. De-asta produc mereu vertijuri și nu generează niciodată progres.

Să nu credeți că Andrei Pleșu nu știe de toate mârșăviile produse de justiția română, cea contemporană cu tumultoasa lui existență. Să nu vă închipuiți că nu ar înțelege cât de grave și necreștine sunt abuzurile de poliție politică, de violare a democrației  și de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului  reținute în sarcina unor favoriți ai săi precum Traian Băsescu, Laura Kovesi, Monica Macovei, Raluca Prună ori Teodor Baconschi.

Știe, înțelege, dar nu-i pasă! Sau, mai bine zis, îi convine așa!

Judecățile sale de valoare se plasează la un nivel care nu are nimic de-a face nici cu interesul național, nici cu suferințele și opțiunile românilor, nici măcar cu imaginea sa, peste ani, în conștiința populară.

Este nivelul egoismului visceral, al confortului propriu imediat, al apartenenței la o gașcă în care se regăsește cu toate vanitățile și slăbiciunile lui de ființă vie pe pământ. Pe pământ și atât.

„Scopul scuză mijloacele” este invocat cu superior narcisism, ca principiu expiator tutelar, un fel de detergent universal pentru orice carență morală.

Ticăloșie deghizată în bune intenții!

La astfel de  deghizamente se pretează, pentru a se scoate la vopsea, unii dintre intelectualii noștri de vitrină.

Când țara abia se mai ține pe picioare de atâta învârtit în cerc, ei se cred și se comportă ca la un bal mascat.(Sava N.).