Daca faima sa militara s-a nascut în primii ani ai secolului si s-a consolidat în timpul marelui razboi pentru întregirea neamului, actualitatea sa politica a început abia dupa Marea Unire, evenimentul crucial al istoriei românesti din acest secol. Unirea tuturor provinciilor istorice românesti într-un singur stat a înscris tara de imensa bucurie a regasirii tuturor fratilor români, tara trecea printr-o serioasa criza. Atunci a rasarit steaua de om politic a generalului Alexandru Averescu.

Pe creasta valului

„Am intrat în viata politica împins de împrejurari: nici nu-mi trecea prin minte ca într-o zi voi juca în tara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma razboiuului mi l-au rezervat”. Sunt cuvintele lui Averescu si tot el venea sa precizeze: ” n mijlocul framântarilor de razboi, constiinta generala si-a dat seama ca raspunderea nenorocirilor prin care trecea se datoreaza mentalitatilor oamenilor care au avut destinele tarii în mâini, adica partidelor politice care au cârmuit tara pâna la razboi. S-a nascut atunci dorinta neînfrânata de a se rupe cu trecutul si a se porni pe o cale noua în viata politica. Aceasta dorinta a fost generala. Privirile tuturor acelora care au fost luati de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut ca m-as fi facut vinovat de adevarata lipsa de iubire de tara si de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mâna”.

Seninatatea si detasarea cu care au fost gândite aceste cuvinte ne fac sa credem ca Al. Averescu descifrase sensul profund al nemultumirilor generale din societatea româneasca; viitorul a dovedit însa ca n-a fost pregatit pentru a gasi solutiile cele mai potrivite. In viata politica, daca spiritul de ordine si disciplina nu poate crea decât conditii prielnice înfaptuirii unui program, nu reprezinta programul însusi.

Dupa ce si-a dat demisia din armata (militarii nu puteau desfasura activitate politica), la 2 aprilie 1918 a lansat un apel Catre toti românii, anuntându-si hotarârea de a crea Liga Poporului, „a carei singura menire ar fi îndreptarea dorita si ceruta de toti”. A doua zi, în casa profesorului universitar Matei Cantacuzino din Iasi, s-a semnat actul de constituire a noii formatiuni. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu, fostii conservatori. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu, fostii conservatori C. Argetoianu, Grigore Filipescu si M. Cantacuzino, generalii Gh. Valeanu, Grigore Croiniceanu si C. Coanda, intelectualii Ion Petrovici, V. Babes, si Duiliu Zamfirescu; procesul-verbal a fost scris de A.C. Cuza, fruntas al Partidului Nationalist-Democrat. Presedinte a fost ales în unanimitate Al. Averescu, cesta tinând sa precizeze ca Liga Poporului nu era un partid politic, în rândurile ei putând veni toti cei animati de dorinta de îndreptare a situatiei în care se gasea tara. Organul de presa al Ligii Poporului a primit chiar numele de Indreptarea .

Liga nu avea program, vehiculând lozinci generale: „Munca, cinste, legalitate”, „Raspunderi”(1), ” nfaptuirea reformelor” etc.

Introducerea votului universal, prin modificarea Constitutiei în 1917, a facut din taranime principala masa electorala, iar aceasta reprezenta 80% din populatia României. Liga s-a adresat acestui segment de electoral cu primisiunea reformei agrare, în urma careia fiecare familie de tarani va primi „cel putin 5 ha de teren arabil”.

„Taica Averescu” era pe buzele tuturor satenilor. I.G. Duca, în memoriile sale, relateaza ca satenii din judetul Vâlcea traiau o adevarata „nevroza”. ntâlnindu-i pe drum te salutau strigând: Traiasca tata Averescu . Pâna si femeile îi pomeneau cu evlavie numele. ntr-o comuna din Valea Cernei, numita Batasani, taranii afirmau ca în timpul razboiului Averescu venise cu aeroplanul si îngrijise personal de aprovizionare si de nevoile lor, si ca acum tot el este acela care le-a dat pamânt Notati ca asemenea lucruri mi le spuneau mie, care eram autorul decretului-lege de expropriere si care prezidam aplicarea acestei mari reforme „

La rândul sau, C. Argetoianu scria ca „în toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. n sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau ca-l zarise coborându-se din aeroplan în mijlocul lor, altii cei care facusera razboiul povesteau ca traisera cu el în transee , în el se cristalizau nadejdile numai de la el se astepta minunea unui trai lipsit de griji si de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural si fel de fel de legende începusera sa-si faca drum în jurul acestui nou Messia al neamului românesc”.

Fire sincera si lucida, Averescu a mentinut starea de asediu si cenzura pe timpul campaniei electorale, iar aparatul de stat era cel liberal. Generalul Averescu a decis sa nu participe la alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Primul scrutin parlamentar pe baza votului universal s-a încheiat cu un rezultat nedecis. S-a constituit un „bloc parlamentar” pe baza caruia s-a format un guvern prezidat de Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919). La staruinta regelui, Ministerul de interne a revenit lui Averescu. Generalul a acceptat si în speranta ca din acest post va actiona mai eficient în vederea fuziunii Ligii Poporului cu Partidul National Român, dupa care Parlamentul urma sa fie dizolvat. Noile alegeri, câstigate de partidul rezultat din fuziunea celor doua formatiuni ar fi dat un guvern prezidat de Averescu, mult mai solid. Dar calculele sale nu s-au realizat. Iuliu Maniu n-a dat curs propunerilor generalului, iar N. Iorga, pe faza, a declarat ca va sprijini cu toata energia parlamentul nou ales, pe care „unii, aflati pe banca ministeriala”, ar dori sa-l vada dizolvat. Simtindu-se vizat, la 13 decembrie Averescu a demisionat din fruntea Ministerului de interne.

Steaua generalului si formatiunii sale politice stralucea însa, din moment ce la alegerile partiale din februarie 1920 Liga Poporului a câstigat toate mandatele. Si cum I.I.C. Bratianu era nemultumit de guvernul Vaida, s-a apropiat cu abilitate de Averescu. ntâlnirea dintre cei doi fruntasi politici de la sfârsitul lunii februarie 1920 a consemnat o întelegere: generalul renunta la „Raspunderi”, va înfaptui reforma agrara în limitele prevazute de Constitutie si va restabili ordinea în tara, în schimb, fruntasul liberal promitea sa sprijine venirea Ligii Poporului la putere.

Intr-adevar, la 13 martie 1920, Averescu a fost numit de rege în functia de presedinte al Consiliului de Ministri. Doua saptamâni mai târziu Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal, anuntându-se noi alegeri. Liga Poporului a cunoscut si o rapida restructurare organizatorica: la 17 aprilie a fuzionat cu o grupare a Partidului taranesc din Basarabia condusa de Sergiu Nita si cu o grupare desprinsa din Partidul National Român condusa de Octavian Goga; tot atunci s-a facut fuziunea si cu fractiunea lui Dori Popovici, desprinsa din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Noua formatiune si-a schimbat numele în Partidul Poporului, fiind cea dintâi formatiune politica din România postbelica ce avea organizatii în toate provinciile istorice. Presedintele Partidului Poporului, Al. Averescu, a avut bucuria sa obtina o victorie categorica în alegerile din mai-iunie 1920.
Bratianu manevreaza

Guvernul Averescu a avut o agenda destul de încarcata: refacerea economica a tarii, unificarea monetara, alcatuirea primului buget al României Mari, înfaptuirea reformei agrare, restabilirea ordinei publice si normalizarea vietii sociale. Acest guvern a semnat tratatele de la Trianon si Paris, a încheiat un tratat de prietenie cu Polonia si a contribuit la întemeierea Micii ntelegeri, prin aliante bilaterale cu Iugoslavia si Cehoslovacia.

Asteptarile populatiei erau însa mult mai mari si „mitul Averescu” a intrat într-un proces de rapida erodare. Cei mai dezamagiti erau taranii, care nu numai ca nu au primit cele 5 ha promise, dar reforma se înfaptuia cu foarte mare greutate.

In vara lui 1921, mereu la pânda si atent cu ce se întâmpla, I.I.C. Bratianu a declansat campania de înlaturare a generalului. El l-a convins pe rege ca Averescu nu mai putea face fata situatiei. Regele procedeaza în consecinta si, primind proiectul de mesaj din partea guvernului privind deschiderea Parlamentului, a adaugat o fraza în text: „Timpurile sunt atât de grele, încât tara are nevoie de concursul oamenilor de bine din toate partidele”. Când s-a citit mesajul, la 28 noiembrie 1921, Virgil Madgearu aprecia ca „nu era un mesaj de deschidere, ci unul de lichidare”. La sugestia regelui, ministrul de externe Take Ionescu si-a dat demisia la 11 decembrie, provocând o criza, încheiata peste doua zile prin depunerea mandatului de catre Averescu.

Dupa un guvern de numai o luna, la 19 ianuarie 1922, liberalii au preluat puterea. Trecut în opozitie, Partidul Poporului s-a confruntat cu serioase probleme interne. n decembrie 1923, C. Argetoianu s-a autoproclamat presedinte al partidului, declarând ca „steagul generalului Averescu a apus”. Sciziunea n-a fost atât de grava cât a sperat initiatorul ei. n primavara lui 1924, Averescu a initiat o suita de întruniri în tara, pentru a demonstra ca „Partidul Poporului traieste”. La 3 iunie 1924, la Bucuresti s-a tinut o mare adunare la Arenele Romane, 50.000 participanti, dupa aprecierile ziarului ndreptarea). Cei prezenti au cerut demiterea guvernului Bratianu si formarea unui cabinet Averescu. Generalul s-a prezentat regelui cu motiunea adoptata de adunare si, dupa o discutie si cu I.I.C. Bratianu, s-a convenit ca generalul sa împrastie manifestatia si sa promoveze o politica de continuitate bazata pe Constitutia din 1923. In schimb, Bratianu se angaja sa sprijine, „la momentul potrivit”, aducerea lui Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizantilor sai ca „lupta noastra si-a atins scopul”, cerându-le sa se întoarca la casele lor. Au existat nemultumiri, strigându-se din multime îndemnul „La Palat!”, pentru înlaturarea imediata a lui Bratianu. „Daca voiti le-a replicat Averescu sa faceti întocmai ca vaca din poveste, care dupa ce a umplut galeata cu lapte i-a dat cu piciorul, faceti cum vreti. Sa stiti însa ca eu am pus chezasie cuvântul meu, si cei ce tin la mine trebuie sa faca asa ca eu sa nu ramân de minciuna”. Multimea s-a împrastiat nemultumita, dar Averescu stia ca facuse un pas important spre o noua guvernare. In acest scop, a adoptat o atitudine prudenta fata de guvernul liberal, nelasându-se antrenat în campania zgomotoasa declansata de taranisti si nationali. Un moment important s-a consumat si cu prilejul Consiliului de Coroana din 31 decembrie 1925, când Averescu a sustinut propunerea regelui Ferdinand de primire a renuntarii principelui Carol la mostenirea tronului. La fel a procedat si la 4 ianuarie 1926, când a pledat în Parlament pentru confirmarea hotarârii Consiliului de Coroana, proclamarea principelui Mihai ca mostenitor al tronului si instituirea unei Regente care sa execute prerogativele regale în caz ca acesta va ajunge la tron înainte de majorat.

„Poftim, ia guvernul”

In martie 1926 se împlineau patru ani de guvernare si Bratianu a trebuit sa depuna madatul. Cele mai îndreptatite sanse la succesiune le aveau Partidul National Român si Partidul taranesc. n ciuda tuturor asteptarilor, însa, regele a cerut un guvern de coalitie, format din cele doua partide amintite mai sus si Partidul Poporului. Generalul, într-un moment de entuziasm, a propus fuziunea celor trei partide într-o noua formatiune a carei sefie sa fie asigurata de el, tot el urmând sa prezideze si guvernul. Maniu si Mihalache au refuzat oferta, începând negocieri pentru formarea unui guvern national-taranesc. Dar în timp ce Maniu distribuia ultimele ministere în guvernul pe care se pregatea sa-l prezideze, a venit surpriza. Averescu a fost chemat de rege, fiind însarcinat cu formarea noului cabinet. Daca în 1920, chemarea lui Averescu aparuse ca un act normal, acum ea constituia o surpriza de proportii pentru opinia publica. ntr-un manifest lansat de nationali si taranisti se aprecia ca guvernul Averescu „n-a fost adus la cârma tarii prin indicatiile vointei nationale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenta, un loctiitor al fostului guvern Bratianu”.

Având la interne pe Octavian Goga, noul guvern a câstigat alegerile parlamentare din mai 1926 si, beneficiind de „prima electorala”, a obtinut 292 mandate, în timp ce nationalii si taranistii detineau împreuna 69. Noul guvern a adoptat masuri financiare vizând dezvoltarea economiei nationale, a continuat înfaptuirea reformei agrare, a initiat mai multe legi pentru protectia muncii, dar s-a lovit curând de multe dificultati, speculate cu abilitate de acelasi I.I.C. Bratianu.

Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului fata de criza dinastica. Boala regelui Ferdinand se agrava si Averescu a stabilit, în secret, legatura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a gasi o modalitate de revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Bratianu a aflat si în aprilie 1927 i-a reprosat ca s-a abatut „de la cele convenite împreuna”. Generalul a replicat: „Pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa guvernam cum întelegem noi”. „Când am dat acest raspuns avea sa relateze Averescu , seful Partidului National Liberal a spus ca-mi retrage sprijinul d-sale. Am raspuns Daca n-avem nevoie de acest sprijin . Mi-a raspuns: Va sa zica, dupa ce te-am adus la putere, acum vrei sa te ridici si sa ma domini? . I-am raspuns: Domnule Bratianu, poti sa dai si interpretarea aceasta cuvintelor mele, eu însa le dau alta interpretare. N-am nevoie de sprijinul d-tale, prefer sa parasesc guvernul. Iata, poftim, ia guvernul „.

Asta si voia, de fapt, Bratianu, care a cerut un guvern de concentrare. La 4 iunie 1927, în timp ce conducea o sedinta de guvern, Averescu a fost vizitat de maresalul Palatului, C. Hiott, care i-a prezentat decretul regal de numire a lui Barbu Stirbei ca presedinte al Consiliului de Ministri. Averescu si–a scris mai întâi demisia si pe urma a semnat decretul regal, dupa care s-a întors la sedinta de guvern. ntrebat despre rostul vizitei lui Hiott, a raspuns sec: „Mi-a adus un decret sa-l semnez. Un decret prin care printul Stirbei este numit prim-ministru în locul meu”. Din acel moment, Averescu însusi a realizat ca era împins spre periferia vietii politice.

In alegerile parlamentar din iulie 1927, Partidul Poporului a întrunit mai putin de 2% din voturi si nu a mai putut patrunde în Parlament. n 1929, C. Garoflid a parasit Partidul Poporului si a întemeiat Liga Agrara; acelasi lucru l-a facut si Grigore Filipescu, pentru a crea Liga „Vlad Tepes”. Geeralul s-a multumit cu locul de senator de drept de care beneficia în baza legii electorale din martie 1926.

In 1929, problema cea mai presanta a devenit aceea a crizei dinastice. Pe fondul greutatilor economice generate de criza si a framântarilor sociale, în tara s-a creat un curent favorabil revenirii lui Carol pe tron, el fiind prezentat ca „salvatorul României”. n acest context, în aprilie 1930, Averescu a avut o întâlnire cu principele Carol în Elvetia, la Belizona (Vezi relatarea ei în evocarea semnata de Eliza Bratianu, în acest numar).

Revenit inopinat în tara, la 6 iunie 1930, în noaptea de 6/7 iunie, Carol a avut discutii cu numerosi oameni politici, între care si Averescu. A salutat revenirea printului în tara si s-a pronunat pentru intrarea lui în Regenta. Sedinta Parlamentului din 8 iunie a decurs însa în sensul anularii actului din 4 ianuarie si proclamarea lui Carol ca rege. n timpul sedintei, Averescu i-a cerut lui Goga sa modifice declaratia pregatita si sa sustina urcarea pe tron a lui Carol.

Sabia maresalului si viclenia regelui

Carol l-a privit totdeauna cu suspiciune pe general, dar deocamdata era interesat sa câstige de partea sa pe toti oamenii importanti din tara. La 14 iunie 1930, Carol a înfiintat demnitatea de maresal al României, la care au fost înaltati generalii Alexandru Averescu si Constantin Prezan.

Unul din obiectivele proaspatului rege era macinarea partidelor politice si compromiterea lor. n acest joc un rol important i-a revenit camarilei regale, care manevra din umbra, peste capul guvernelor si oamenilor politici. Averescu s-a ridicat înca dela început împotriva camarilei, îndeosebi a Elenei Lupescu, publicând mai multe articole în ziarul ndreptarea. Concomitent, însa, Octavian Goga s-a aratat foarte receptiv la sugestiile regelui si ale camarilei sale de a trece la spargerea Partidului Poporului. n martie 1932, Goga s-a proclamat presedintele partidului, detronându-l pe Averescu, despre care spunea ca „prin atitudinile sale politice tulbura consecvent si metodic traditionalul respect care a înconjurat Coroana la noi”. Goga si adeptii sai au creat o noua formatiune politica Partidul National Agrar si în alegerile din iulie 1932 au obtinut 3,64% din voturi; Partidul Poporului a luat numai 2,16%, devenind tot mai izolat pe scena politica.

Si totusi, la începutul anului 1934, Carol II si camarila sa gândeau la un guvern de „autoritate” sub presedintia lui Averescu. Alegerea, oarecum paradoxala, era bine motivata: maresalul nu mai avea nici o sansa de a ajunge pe cai normale la putere, avea prestigiu în armata si era, în continuare, animat de ambitii politice. Dupa circa doua luni de tratative secrete, ideea a cazut, Averescu tinând mortis sa constituie un guvern al Partidului Poporului, sa organizeze alegeri parlamentare, iar noile Corpuri legiuitoare sa decida modificarea Constitutiei. Dimpotriva, Carol dorea un guvern din personalitati si odata cu constituirea acestuia sa fie anuntata noua Constitutie prin care prerogativele regale sa fie considerabil sporite. Dupa esuarea tratativelor, maresalul avea sa afirme ca regele i-a „jucat o farsa”, ca era „complet lipsit de caracter”. n consecinta, si–a reluat activitatea critica la adresa camarilei, în 1935 reusind sa creeze un „Front Constitutional”, alcatuit din Partidul Poporului, Partidul Conservator, Partidul National Liberal (Gh. Bratianu), organizând numeroase întruniri publice.

Ascensiunea dreptei, atât pe plan extern cât si intern, l-a determinat pe maresal sa se pronunte, în repetate rânduri, pentru mentinerea ordinei constitutionale existente si a orientarii externe spre Franta si Marea Britanie. n alegerile parlamentare din decembrie 1937, Partidul Poporului nu a reusit sa obtina decât 0,83% din totalul voturilor, nemaiputând juca nici un rol în viata politica a tarii. Solicitat de rege în ziua de 9 februarie 1938 sa contribuie la restabilirea climatului de ordine si potolirea disputelor politice, maresalul Averescu a raspuns pozitiv si a fost inclus alaturi de alti sase fosti prim-ministri în guvernul Miron Cristea. Totusi, semnatura sa nu figureaza pe textul noii Constitutii din 27 februarie 1938, deoarece, cum aprecia într-o scrisoare catre patriarhul Miron Cristea, nu considera ca era momentul potrivit pentru schimbarea legii fundamentale a tarii. Mai mult, el tinea sa precizeze ca în cazul în care pozitia sa reprezenta o piedica în calea activitatii guvernului, „cu foarte adânca parere de rau sunt gata sa trag urmarile firesti”.

Framântarile si zbuciumul sufletesc aveau sa sfârseasca însa cu totul în ziua de 3 octombrie 1938, când a încetat din viata. Trupul neînsufletit a fost înmormântat în cripta de la Marasti, în mausoleul ridicat aici prin straduinta sa, pentru a cinsti pe eroii bataliilor din vara anului 1917.

Ca militar a contribuit la faurirea statului national unitar român, iar ca om politic la consolidarea si impunerea lui pe arena vietii europene. Suficient pentru ca numele sau sa figureze în galeria marilor barbati ai neamului. (prof. acad. Ioan Scurtu).