Cuvintele: «cultură naţională» au darul de a speria pe multă lume. Unii văd în ele un fel de ofensă personală, o amintire neplăcută a unei recente origini transdanubiene, ori extraeuropene şi, dintr-un sentiment pios faţă de părinţii şi ceilalţi înaintaşi ai lor, ei se revoltă împotriva unei formule ce dispăruse un timp cu totul din circulaţie; fireşte că aceşti interesanţi neofiţi ai românismului festiv şi bugetar nu-şi vor face spiţa neamului până la Cleon Atenianul sau până la Asparuc Bulgarul ori până la patriarhii celor douăsprezece triburi, ci ei vor pomeni cu acea gravitate care şede bine, tinerilor ca şi bătrânilor, despre axioma, stabilită de multă vreme, de oameni superiori din ţară şi din străinătate, că literatura (poezie – roman sau nuvelă: asta e literatura pentru amanţii sublimi ai Frumosului cu litera mare), că literatura e deci arta, că arta e internaţională, interseculară, străină de toate josniciile noţiuni ale relativului, adică ale concretului şi realului, în care totuşi se înfing, cu cât mai adânc, cu atât mai folositor şi mai trainic, străbătătoarele rădăcini ale vieţii. Dar e aşa de distins să-ţi dai ochii peste cap, să iei o atitudine mistică, de martir al cugetării, şi să şopteşti în extaz că: în afară de orice se vede, se aude, se pipăie, se cugetă adică şi se simte, e undeva o fantomă incoloră, inodoră şi insipidă, care tocmai de aceea e eternă şi sublim de inutilă.

Dar sunt oameni care, fără să aibă raţiuni, care se ţin de etnografie, privesc cu duşmănie, cu îngrijire orice îndemn către o literatură, o artă, o cultură românească. Şi acestora asemenea sentimente pot să le vie de la generalităţi filosofice rău înţelese. La mulţi însă se amestecă reminescenţe, mai nouă sau mai vechi, din trecutul nostru cultural, pentru a-i îndemna la împotrivirea faţă de un curent care e de dorit să biruiască. Pentru ei literatura naţională e în legătură cu tot patriotismul de irozi care se stinge sub ochii noştri în zdrenţele-i pestriţe, de şarlatan, scoţând blestemuri de melodramă. Ştiţi: dramele istorice, în care figurile mari ale trecutului sunt personificate prin actori fără cultură şi înţelegere, care cântă sau strigă accente de patimă falsă, expresia unor gânduri uşoare; tablourile naţionale, în care aceleaşi figuri se înfăţişează în atitudinile războinice ale soldaţilor de lemn, atunci când sentimente înalte se poartă sub pieptul lor rotunjit, vopsit cu albastru închis; conferinţele patriotice, în care apostoli cu dragoste de neam îşi zgârie, îşi frig coardele vocale, prin care nu-şi găsesc locul destul de repede valurile de foc ale unei elocvenţe de Moşi. Şi bieţii oameni, care au suferit pe urma acestei direcţii, îşi fac cruce înspăimântaţi şi spun cuvinte de apărare împotriva primejdiei …

Se mai gândesc aceşti oameni sinceri şi cinstiţi – care nu vor să audă de cultură naţională – la societăţile anonime pentru cultura patriotismului român, la unele discursuri de «zece Mai», la multele forme în care se îmbracă, fără să fie în largul lui nici într-una, patriotismul oficial, care pentru cuvinte şi declaraţii dă certificate, medalii şi înaintări, patriotismul revistelor Ministerului de Instrucţie, impus prin circulare către funcţionari şi constatat prin rapoartele inspectorilor.

Cultura naţională n-are a face însă cu lucrurile al căror rost la noi a fost lămurit mai sus.

Profanatorii de Voievozi, mânjitorii de pânze, dervişii urlători ai conferinţelor, aceia reprezintă altceva, un fenomen care se poate manifesta şi cu mai mult adevăr, cu mai multă măsură, care poate aduce lumină şi opere frumoase. E curentul patriotic, care produce literatură şi cultură patriotică.

Este un popor în Europa care posedă o bogată literatură patriotică, relativ cea mai bogată din câte se cunosc: poporul unguresc. De mai bine de o jumătate de veac, Ungurii trăiesc o viaţă de friguri, stăpâniţi de monomania patriotismului, şi tot ce scriu ei, ca şi tot ce fac, are, înainte de toate, scopul de arăta că în cuprinsul regatului «Magyarország» trăiesc oameni care-şi iubesc ţara de naştere mai mult decât orice. Însă Ungurii n-au, cât despre asta, o cultură naţională: tot ce au scris, zugrăvit, cântat şi sculptat până astăzi e mai mult un răsunet al literaturii germane sau al literaturii europene în genere. Vorbele sunt naţionale; fondul e de împrumut: sentimentalitatea rămâne, cu toată schimbarea de haine, de nume, de grai, străină. E o cultură, care se poate întemeia foarte repede aceasta; şi între fruntaşii ei îşi poate găsi locul orice cumpărat al Ungurimii stăpânitoare, orice tăgăduitor al sângelui său. E o cultură utilitară, o armă de luptă politică.

Cultura ştampilată de Minister se îmbrăţişează, se «întemeiază» şi mai repede, căci învăţătorii, institutorii, profesorii, elevii au nevoie de rapoartele favorabile ale inspectorilor, de notele bune ale dascălilor. Ca Minerva, ea poate apărea gata înarmată din creierul unui Joe, dar ea se poate pierde tot aşa de lesne, ca fantezia unui visător. Cultura aceasta, oficială, nu face nici cât cultura patriotică: ea porneşte din interese mai mici, mai banale, şi reprezintă şi mai puţin.

Când însă un popor îşi dă seama că viaţa ce bate în milioane de inimi, ce luminează în milioane de minţi nu se aseamănă cu viaţa altor neamuri, şi că e vrednică să fie păstrată pentru desăvârşirea şi armonia lumii, că ea cere forme particulare pentru a fi statornicită, recunoscută şi admirată, când, după multe cercetări răbdătoare şi puternice avânturi, aceste forme se află, şi când individualitatea, neapărată, a fiecărui scriitor sau artist se desface din acest fond adânc şi larg al rasei sale, conştient de însuşirile ei, – atunci trăieşte cultura naţională.

Pe aceasta, oglinda firii întregului nostru popor, n-am avut-o încă pe deplin şi în întemeierea ei ar sta, pentru timpurile de astăzi, legitimarea existenţei noastre, dreptul de a trăi deosebiţi de State mai mari şi de popoare mai multe la număr.

1. Iorga „Sămănătorul”, anul II (1903), nr. 22