Când m-am întors în București, unul dintre primele gânduri a fost să fac apel la solidaritatea unor voci din lumea juridică care beneficiau – ori ar fi trebuit să beneficieze – de credibilitate și de prestanță. Asta pentru că ofurile, protestele și reclamațiile exprimate în acele zile fierbinți, la repezeală și oarecum haotic, foc automat – gloanțe în aer, se cereau înlocuite de demersuri mai grijuliu gândite și mai eficient orientate.
Un prim demers de acest fel a fost încercarea de a provoca o reacție din partea Facultății de Drept, ca for academic foarte îndreptățit – în mintea mea – să vegheze la igiena mediului juridic în care își lansează tinerii învățăcei după cei patru ani de formare. Și chiar așa îi și ziceam interlocutorului meu, prietene, abuzul este vizibil din avion, aicea nu-i vorba de fondul dosarului și de ecuațiile de drept penal aferente, ci de încălcarea flagrantă a unor principii constituționale pe care studenții voștri le învață la școală și le socotesc, în naivitatea lor, sacre și inviolabile. Tu ai tot dreptul să nu mă crezi dar, dacă vrei, îți pun la dispoziție procesul-verbal al percheziției, hotărârea judecătorească de arest la domiciliu, filmul plimbării colegului nostru încătușat în fața camerelor TV la mai bine de opt ani de la finalizarea dosarului civil și orice alte dovezi care atestă că toate aceste proceduri ascund grave încălcări ale principiilor pe care ei, studenții, le pritocesc pe băncile facultății. Un comunicat în care să vă exprimați măcar îngrijorarea i-ar ajuta și pe ei, cred, și ar fi un benefic semnal de alarmă pentru felul în care se derulează anchetele penale într-un stat care se vrea „de drept” și-n care studenții vor fi chemați, ca viitori juriști, să facă justiție. Florentine, înțeleg ce zici, îmi pare rău de soarta colegului tău, dar nu cred că Facultatea ar trebui să se amestece în treburi de felul ăsta. Am închis telefonul dezamăgit, fără ca atunci să anticipez că, la scurtă vreme după aceea, Facultatea avea să se amestece în „treburi” cu mult mai „impenetrabile”, cum ar fi, de exemplu, oportunitatea emiterii unor acte normative.[1]
O altă inițiativă din același registru a fost invitația adresată unor confrați (în special din zona avocaturii numită – mai degrabă, poreclită – „de business”) de a ne strânge într-o asociație pentru apărarea drepturilor și libertăților noastre fundamentale ca cetățeni și profesioniști. O invitație precedată, firesc, de povestirea acelor zile de coșmar, istorisire în care insistam nu pe inocența lui Robert (doar de noi știută, evident), ci pe abuzurile procedurale la care fuseserăm supuși și pe terfelirea prezumției constituționale de nevinovăție de care beneficia colegul nostru. Un partener de-al nostru și firma însăși – ziceam eu în acea invitație recuperată azi din arhivă – au suferit, de curând, efectele unor ilegalități inimaginabile dacă este să ne raportăm la standardele unui stat membru al Uniunii Europene și semnatar al Convenției continentale privind protecția drepturilor omului. Pentru simplul fapt de a-și fi exercitat profesia de avocat (certificarea datei unui contract, exprimarea de opinii, întâlniri cu clienții și participarea la ședințe ale unui consiliu de administrație), Robert Roșu a fost arestat și acuzat de infracțiuni abominabile. Vă răpesc atenția însă nu pentru a mă plânge, ci pentru a vă împărtăși o tristețe: dincolo de vădita nedreptate care ne afectează, paguba colaterală este, din nefericire, amarul sentiment că asemenea abuzuri nu sunt accidentale și că victimă poate fi, în orice moment și pentru orice inventat pretext, oricine, iar Constituția, legea, prezumția de nevinovăție, prezumția de legalitate și alte asemenea valori pot lesne deveni simple vorbe-n vânt. Urmare a acestei invitații, m-am bucurat să primesc semne de reală prietenie și solidaritate: Mihai Mareș, Adi Bulboacă, Florian Nițu, Ioana Racoți și alții. Dorim să îi asigurăm pe colegii de la TZA – îmi transmitea doamna Manuela Nestor într-un mesaj exemplificativ, recuperat și el din arhivă – că împărtășim poziția că avocatul Robert Roșu nu poate fi pedepsit sau intimidat pentru activitatea onestă avocațială pe care a desfășurat-o. Asemenea gânduri bune au fost, din păcate, floarea care nu aduce primăvara, pentru că cele mai multe reacții au fost dezamăgitoare: eschive tupilate sub îndemnul de a lăsa justiția „să facă dreptate”; priviri întoarse sub pretextul că „nu știm dosarul”; abțineri în care se citea satisfacția de a vedea în chinuri capra vecinului. Una peste alta, planul unui comunicat al avocaților „de business” sau proiectul unei asociații pentru apărarea drepturilor avocaților, în general, au căzut baltă dintr-o vădită lipsă de interes și cvorum.
Și uite-așa, din ușă-n ușă, am ajuns la barou. Unde, în plenul consiliului, am reluat întreaga poveste și am cerut ajutor. El a venit sub forma unui comunicat, lăudabil, ce-i drept (date fiind vremile acelea), dar foarte cuminte și „corect politic” (mult mai rezervat în raport cu reacția fermă și vibrantă de peste ani a aceluiași barou, ulterioară condamnării lui Roșu). Ca participanți importanți în înfăptuirea actului de justiție și, în general, în derularea circuitului juridic, avocații răspund juridic pentru actele si faptele lor, dar – se arăta mai departe în declarație- avocatul nu poate deveni subiect al anchetelor efectuate de către organele de urmărire penală prin simpla reprezentare sau apărare a anumitor clienți – inclusiv a infractorilor. Iar concluzia se înscria și ea în registrul unui limbaj protocolar și neutru: Consiliul Baroului București urmărește cu atenție desfășurarea tuturor procedurilor în care sunt implicați membrii baroului – fără ca aceasta să afecteze activitățile desfășurate de organele judiciare – și va face demersurile necesare pentru apărarea profesiei, ori de câte ori se va constata încălcarea regulilor fundamentale care asigură independența avocaților si exercitarea firească a profesiei de avocat.[2]
În ce țară trăim? În ce țară trăim…
După câteva zile de agitație, am pus capăt demersurilor mele cu oarecare amărăciune și resemnare: abuzurile la care fuseserăm supuși noi și, mai ales, Robert și gravele încălcări ale unor principii constituționale în cadrul procedurilor premergătoare arestului său la domiciliu nu-și găsiseră un ecou rezonant nici măcar în lumea juridică. Trăiam atunci vremuri în care oamenii preferau să întoarcă privirea, să-și ascundă capul în nisip și să se hrănească din convingerea că ei sunt intangibili.
Și când zic asta am în vedere nu doar năpasta abătută asupra tovarășului nostru, ci și alte excese și fărădelegi (de care știam sau de care aflasem în zilele acelea), dar care nu țin minte să fi fost denunțate prin răsunătoare campanii de presă ori vibrante analize de drept. Mirarea apărea cu atât mai serioasă cu cât știam că pe respectiva listă de abuzuri și ilegalități ale așa-zisei „campanii anti-corupție” figurau numeroase victime din sistemul judiciar însuși, inclusiv judecători de prestigiu – chiar de la Instanța Supremă sau Curtea Constituțională – anchetați și suspendați abuziv din funcție sau chiar, unii dintre ei, condamnați penal pentru soluțiile pronunțate (celebrele cazuri Piciarcă și Bădescu).
M-am întors, carevasăzică, resemnat, la ale mele. Nevoit să-mi scot din cap dezideratul unor proteste colective ori al denunțării mascaradei judiciare în care fusese târât colegul nostru, mi-am zis că trebuie să mă concentrez pe strategia de apărare în ancheta penală tocmai demarată.
Nu înainte însă de a-mi aminti de întrebarea retorică pe care o tot auzeam în jurul meu în acele zile: frate, în ce țară trăim? Cel mai adesea, interogația asta își pierdea în febra dezbaterilor semnul întrebării și se transforma într-o amară constatare, cu accent pe „țară”, cu-n adjectiv depreciativ subînțeles și cu obligatorii puncte de suspensie.
Puncte de suspensie pe care, în ajun de Crăciun 2015, le-am înlocuit cu cel mai trist colind patriotic pe care l-am scris în cariera mea de sârguincios elev autor de compuneri.
O țară a anului 2015, membră a Uniunii Europene și semnatară a Convenției continentale privind drepturile omului și a altor pacte internaționale menite să ocrotească valorile dreptului și ale statului de drept.
Țară în care există judecători, garanții supremi ai aplicării legii, care sunt intimidați sistematic, anchetați abuziv, suspendați arbitrar sau chiar condamnați penal pentru opiniile lor profesionale exprimate în decizii judecătorești, opinii care, în optica anchetatorilor, sunt “greșite”.
Țară în care există avocați percheziționați în absența procurorului și incriminați pentru faptul de a fi participat la negocierea unor contracte, pentru exprimarea unei păreri despre o ecuație juridică ori pentru invocarea unei legi despre care trebuiau să știe, conform acuzatorilor, că „este proastă”.
Țară în care există notari târâți în anchete penale și condamnați pentru simpla autentificare a unor contracte, conform competențelor și atribuțiilor lor profesionale și în care executorii judecătorești care pun în aplicare hotărâri irevocabile riscă să fie întemnițați pentru „abuz în serviciu”.
Țară în care sălile curților de justiție sunt substituite, treptat-treptat, de studiouri de TV penal, autoritatea de lucru judecat – subminată de o declarație de martor, prezumția de nevinovăție – înlocuită de cătușe, iar cea de legalitate – de argumentul „las’ că știm noi”.
Țară al cărei popor este servit cu circ pe post de circ și cu circ în loc de pâine.
Dacă se întâmplă că încă mai locuiți în această țară, atunci vă urez să aveți puterea de a îndura gândul că ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capră. (Cerasela N.)
(Va urma)
