Actualitate
Moartea presei libere, decesul democraţiei
Informaţiile care au ieşit la iveală în SUA lui Donald Trump în legătură cu fraudarea alegerilor în Europa Occidentală, dar şi în cea de Răsărit n-au fost preluate în presă, în media mainstream. Nu s-au făcut investigaţii jurnalistice, nu au fost puşi în discuţie nici preşedinţi, nici prim-miniştri şi nici parlamentari aleşi dubios cu ajutorul unor maşini de vot inventate în SUA după 11 septembrie 2001 şi intrate în „producţie” din 2004, începând cu Venezuela : Dominion, Hammer, Scorecard etc. În România au fost sau nu folosite aceste maşini de furat alegeri şi softuri şmechere ? Sau, pentru că România e doar o colonie, întrebarea nici nu mai merită să fie pusă ?
De foarte multă vreme, de cel puţin 15 ani (2004), alegerile pretins democratice din Europa par să fi devenit o comedie tristă, la îndemâna oligarhilor, miliardarilor, posesori de mari averi şi de mari trusturi media, proprietari ai Big Tech şi ai asociaţilor lor. Şi, culmea, majoritatea populaţiilor nu par să fie nemulţumite de situaţie. Desigur, mai există media alternativă, media gratuită sau făcută cu mijloace puţine şi cu mai multă conştiinţă şi responsabilitate. Dar, atâta timp cât trusturile mari de media şi toată presa mainstream sunt în mâinile a nouă miliardari în Franţa şi sunt posedate de doar şase mari averi în SUA, efortul presei, al mediei alternative aminteşte inevitabil de mitul lui Sisif.
E limpede că democraţia şi-a epuizat resursele şi că intrăm într-o nouă epocă, una tehnocratică, în fapt, oligarhică (UE este bazată aproape în întregime pe tehnocraţie şi nu prea are de-a face cu democraţia). Pentru că tehnocraţii sunt doar absolvenţii marilor şcoli din Vestul Europei şi ai universităţilor nord-americane, iar ei sunt angajaţi, plătiţi de oligarhi, de marile averi, de marile concentrări de capital. Dacă până acum 20 de ani tehnocraţii supradotaţi şi foarte şcoliţi erau nişte asociaţi ai miliardarilor, în ultima vreme statutul lor s-a diminuat, nu mai sunt parteneri profesionişti ai angajatorilor lor.
Ce e straniu e că filosofii, profesorii marilor şcoli de economie şi de politică nu au reuşit să propună un model de societate aplicabil în post-democraţie. Şi iată că oligarhia (asemănătoare cu cea din Sparta antică), bazată pe bani şi armate (plus servicii secrete), se instalează treptat şi sigur în tot Occidentul. Iar populaţiile – Vestele Galbene în Franţa, „deplorabilii”, numiţi aşa de Hillary Clinton în America – votează degeaba, mecanic, pentru că votul lor nu mai are nici un conţinut şi e uitat a doua zi după alegeri. Politicienii „democraţi” şi media mainstream sunt preocupaţi doar să-i servească pe adevăraţii lor stăpâni, miliardarii, oligarhii. „Poporul” a devenit o noţiune lipsită de sens. Cunoscutul „government of the people, by the people, for the people”, care a strălucit în discursul lui Abraham Lincoln, aparţine trecutului.
Nu e întâmplător că în 2020, anul covidului, au ieşit la suprafaţă speculaţii sinistre în legătură cu necesitatea de a împuţina populaţia planetei. În numele ecologiei, al salvării aceleiaşi planete. Populaţiile au devenit parcă superflue, inutile. Chiar şi vaccinurile împotriva coronavirusului SARS-CoV-2 sunt primite cu suspiciune, se vorbeşte sotto voce despre efecte dezastruoase pe termen lung, despre pierderea capacităţii de reproducere, despre cipuri morbide. Neîncrederea „deplorabililor” în cei care deţin marile averi, aceiaşi care produc şi vaccinurile, atinge cote ameţitoare. Normal ar fi – fiind vorba de sănătatea publică şi de răspunderea naţională – ca vaccinurile şi marile companii farmaceutice să aparţină statelor, iar nu speculanţilor privaţi.
În România lui Traian Băsescu şi Klaus Iohannis absenteismul a bătut noi şi noi recorduri. Dar Klaus Iohannis a ştiut de la început, de când a fost ales primar al Sibiului, că nu poporul l-a ales. Popor pe care chiar de aceea îl dispreţuieşte. După un remarcabil articol recent din Evenimentul zilei (Ada Meseşan – „Căruţa cu paiaţe”, evz.ro, 21.01.2021), aparatul de stat, funcţionarii s-au înmulţit în ultimii ani pesedişti cu peste 400 000 de angajaţi, care, datorită legilor în vigoare, nu mai pot fi daţi afară. Chiar în 2020, PNL a mai făcut încă 1 200 de angajări în administraţia centrală. Pentru că nu s-a mai muncit. Ce fac aceşti funcţionari ? Mută hârtii şi fac trafic de influenţă ?
De ce nu au căldură şi apă caldă cartiere întregi din Bucureşti ? Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea nu au făcut nimic pentru înnoirea reţelelor şi instalaţiilor ? Nu-i nimic, ei trăiesc la cădură, în vile luxoase, şi au averi considerabile. Pentru că ei au fost aleşi „democratic”. Au fost aleşi să trăiască bine. „România, singura ţară din UE în care angajaţii din administraţia publică câştigă cu 70 % peste media pe economie” (Ada Meseşan îl citează aici pe Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen Bank România) […] „Ţara este în criză economică generată de pandemie ale cărei efecte au sufocat mediul privat. Peste 500 000 de oameni şi-au pierdut joburile, mii de firme au fost obligate să reducă la minim numărul de angajaţi dacă nu cumva au închis porţile” (idem, evz.ro). De ce s-a împrumutat Florin Câţu în 2020 ? Ca să plătească salarii la sute de mii de funcţionari de stat inutili ?
În România nu mai există ziare cu acoperire naţională, iar televiziunile au redevenit de stat prin finanţările de la buget. În 2020, cei mai mari proprietari de televiziuni din România au fost, de fapt, prim-ministrul Ludovic Orban şi, mai ales, marele erou al tuturor televiziunilor, marele prompterist de la Cotroceni, Klaus Iohannis. Dar în deciziile strategice ale ţării ei nu mai au nici un cuvânt de spus. Lucru care nu pare să-i deranjeze defel. Pentru că mediocritatea, nulitatea lor de arendaşi, de argaţi se simte la adăpost, fiind ei la ordin.
După venirea la putere a lui Traian Băsescu (cu Dominion ? Cu Scorecard ?), marile ziare au dispărut ca prin farmec. S-au mutat pe Internet, în site-uri, bloguri sau pseudoziare. Pentru că deveniseră inutile şi, mai ales, periculoase, România era deja încălecată de oligarhii internaţionali. Nouă ne-au fost arătaţi în cătuşe doar cei locali. România e singura ţară din lume în care media (pretins) alternativă e dominată de marile nume ale presei din anii ’90 şi care erau deja binecunoscute din anii ’80, anii târzii ai lui Ceauşescu (Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu, Cornel Nistorescu etc., altfel oameni talentaţi). Autorii celor mai odioase articole comandate de Sistem sunt oameni foarte tineri care nici nu prea stăpânesc limba română. Sau foşti consilieri prezidenţiali (Iulian Chifu, Iulian Fota etc.). Democraţia, ca şi presa din ţara noastră, e de râsu-plânsu (Nichita Stănescu) sau de râsul curcilor. Noroc că foarte mulţi români se mai pot îmbăta cu apă rece (într-o nesfârşită fugă de realitate) pe Facebook şi pe alte reţele sociale oferite de partenerul nostru strategic.
Pentru a încheia, să-l amintim pe Paul Craig Roberts, o mare conştiinţă a Americii contemporane, care de foarte mulţi ani scrie despre presă folosind expresia „presstitute” („presa prostituată”). Dar în SUA există o pleiadă de mari editorialişti, dintre care cei mai mulţi scriu şi cărţi : James Howard Kunstler, Brandon Smith, CJ Hopkins, Pat Buchanan, Caitlin Johnstone, Diana Johnstone, Michael Snyder, Chris Hedges etc. Nici unul nu scrie sau nu mai scrie de o bună bucată de vreme pentru marile ziare de genul Washington Post sau New York Times. În Franţa, în ceea ce a fost cel mai mare ziar de dreapta, Le Figaro, mai sunt toleraţi vreo trei mari ziarişti de altădată – printre care celebrul Ivan Rioufol. Restul redacţiei e în serviciu comandat.
Oligarhia (tirania, dictatura) în 2020 s-a impus prin tehnocraţii sanitari. În primul rând în SUA, contra lui Donald Trump şi a democraţiei, folosindu-se pe scară largă votul prin corespondenţă sub pretextul pandemiei. Mulţi profesori, savanţi, medici s-au opus vehement acestei instrumentalizări, spre onoarea lor, iar opinia publică i-a urmat şi le-a fost recunoscătoare. Dar se deschide aici un alt subiect.
Actualitate
REVOLTA DIN SILICON VALLEY: Justiția americană îngheață ordinul Casei Albe prin care Anthropic a fost declarată risc de securitate națională
Dovezile sugerează o „represiune ilegală”
Într-o lovitură juridică majoră aplicată politicilor tehnologice ale actualei administrații, judecătoarea federală Rita Lin a emis joi o injoncțiune preliminară de amploare în favoarea companiei Anthropic. Decizia suspendă eforturile guvernului de a pune pe lista neagră firma de inteligență artificială, marcând un punct de cotitură în conflictul dintre gigantul tech și aparatul birocratic federal.
În ordinul său de 48 de pagini, judecătoarea Lin a afirmat categoric că justificarea guvernului pentru desemnarea Anthropic drept un „risc pentru lanțul de aprovizionare” pare a fi doar o fațadă. „Dosarul sugerează puternic că motivele invocate… au fost pretextuale și că motivul real a fost o represiune ilegală”, a scris Lin, subliniind că Anthropic are șanse mari de reușită în procesul intentat statului.
Un conflict între clauze și comenzi executive
Tensiunile dintre Anthropic și Casa Albă au atins punctul critic după ce compania a refuzat să accepte noi termeni contractuali care ar fi permis armatei „orice utilizare legală” a inteligenței artificiale Claude. Anthropic s-a opus, invocând motive de siguranță și principii etice.
Reacția administrației a fost imediată. Pe 27 februarie, președintele Donald Trump a ordonat agențiilor federale, prin intermediul rețelei Truth Social, să „ÎNCETEZE IMEDIAT” orice utilizare a tehnologiei Anthropic. Mesajul a fost dublat de Secretarul Apărării, Pete Hegseth, care a declarat că niciun partener al armatei americane nu mai poate desfășura activități comerciale cu firma de IA. Până la începutul lunii martie, aceste directive au fost transformate în acte oficiale, vizând compania atât la nivelul Pentagonului, cât și la nivelul întregului guvern federal.
Sfidarea Pentagonului și disputa jurisdicțională
Victoria juridică a celor de la Anthropic ar putea fi însă complicată de un conflict de jurisdicție. La scurt timp după decizia din California, Emil Michael, responsabilul pentru tehnologie al Pentagonului, a contestat validitatea injoncțiunii, susținând că aceasta conține „erori factuale” și că interdicția rămâne în vigoare sub alte coduri federale care nu s-ar afla sub autoritatea judecătoarei Lin.
Deși Anthropic s-a declarat mulțumită de intervenția rapidă a instanței din California, reprezentanții companiei au admis că încă așteaptă o decizie de la Curtea de Apel din D.C. Experții legali sunt împărțiți: unii consideră că ordinul judecătoarei Lin protejează compania de toate departamentele guvernamentale, în timp ce alții cred că este nevoie de o victorie separată la Washington pentru a anula complet ordinele administrației.
Numărătoarea inversă de șapte zile
În ciuda deciziei favorabile, drumul Anthropic rămâne presărat cu obstacole. Judecătoarea Lin a impus o suspendare de șapte zile asupra propriului ordin, o procedură standard care oferă guvernului timp pentru a contesta decizia sau pentru a solicita intervenția unei instanțe superioare.
Dacă procesul va ajunge la Curtea de Apel pentru al Nouălea Circuit, analiștii anticipează o bătălie dificilă pentru guvern. Între timp, mizele financiare și reputaționale cresc. Pe măsură ce disputa juridică se poate prelungi pe parcursul mai multor ani, statul american riscă să fie găsit responsabil pentru încălcarea contractelor și să plătească despăgubiri colosale dacă instanțele vor decide că eticheta de „risc de securitate” a fost, într-adevăr, un instrument de răzbunare politică.
Actualitate
Arhitectura descurajării: Planul strategic pentru salvarea arsenalului nuclear de sub tutela birocrației energetice
Moștenirea Războiului Rece în fața noilor amenințări
Statele Unite se află într-un punct de cotitură nucleară, cel mai periculos de la finalul Războiului Rece. În timp ce Rusia își modernizează agresiv arsenalul și lansează amenințări directe, iar China își extinde forțele nucleare într-un ritm alarmant, barierele de control al armamentului par să se fi prăbușit. În acest peisaj volatil, descurajarea nucleară nu mai este un concept abstract, ci fundamentul supraviețuirii naționale. Totuși, managementul acestui arsenal vital rămâne prizonierul unui sistem administrativ depășit, conceput pentru o epocă apusă.
Conflict de interese: Securitate națională versus politici climatice
În prezent, responsabilitatea pentru descurajarea nucleară a SUA este plasată nefiresc în cadrul Departamentului Energiei (DOE). Deși peste trei sferturi din bugetul acestui departament sunt dedicate apărării, agenda publică a instituției este dominată de politici climatice, programe energetice interne și ecologizare. Această structură forțează securitatea strategică să concureze pentru atenție și resurse cu priorități interne complet străine de misiunea de apărare. Este un aranjament defectuos și, în ultimă instanță, periculos, care subminează capacitatea de reacție rapidă în fața inamicilor geopolitici.
Eroziunea responsabilității și capcana birocratică
Istoria demonstrează că succesul nuclear a fost clădit pe claritate și autonomie. În perioada Războiului Rece, agenții independente aveau misiunea unică de a proiecta și susține arsenalul nuclear. Această coerență a dispărut în 1977, odată cu absorbția misiunii nucleare de către Departamentul Energiei. Rezultatul a fost o derivă birocratică previzibilă: responsabilitate diluată, supraveghere excesivă și lupte bugetare interminabile. Chiar și crearea Administrației Naționale pentru Securitate Nucleară (NNSA) în anul 2000 a fost doar un paleativ, instituția fiind mai degrabă orientată spre evitarea riscurilor decât spre producția și livrarea accelerată de care America are nevoie astăzi.
O agenție independentă pentru un secol al provocărilor
Soluția necesită o decizie politică de o anvergură istorică: extragerea NNSA de sub tutela Departamentului Energiei și transformarea sa într-o agenție independentă, aflată sub autoritatea directă a președintelui. O astfel de reformă nu ar slăbi controlul civil, ci ar întări responsabilitatea prezidențială și ar clarifica hățișul de supraveghere congresională. Printr-o misiune unică și o finanțare directă prin comisiile de apărare, SUA pot transmite un mesaj fără echivoc Moscovei și Beijingului. Dacă această restructurare va fi implementată, ea va securiza fundamentul puterii americane pentru secolul XXI, marcând trecerea de la o birocrație lentă la o forță de descurajare modernă și implacabilă.
Actualitate
Miliarde pentru Pacific: Strategia Pentagonului de a „anula” lista de dorințe a amiralilor prin bugete record
Într-o mișcare strategică fără precedent, Pentagonul propune alocarea a aproape 12 miliarde de dolari pentru Inițiativa de Descurajare în Pacific (PDI) în anul fiscal 2027. Această infuzie masivă de capital pare să fi atins un prag istoric: pentru prima dată, comandantul operațiunilor din regiune sugerează că solicitările sale financiare au fost acoperite integral, eliminând necesitatea celebrei „liste de dorințe” cu cereri nefinanțate.
O premieră la INDOPACOM: „Zero” cereri suplimentare
Amiralul Samuel Paparo, șeful Comandamentului din Indo-Pacific, a confirmat în fața legiuitorilor că bugetul propus răspunde tuturor nevoilor raportate conform cerințelor legale. Deși a subliniat că „nu este niciodată pe deplin satisfăcut” având în vedere miza umană și materială a unui potențial conflict, Paparo a indicat că raportul oficial nu va conține cerințe neacoperite. Această situație este rară în contextul birocrației de la Washington, unde comandanții solicită anual fonduri extra peste bugetul de bază.
Reconcilierea Bugetară: 1,5 trilioane de dolari pentru Apărare
Planurile ambițioase vin pe fondul unei strategii mai largi a administrației de a cheltui 1,5 trilioane de dolari pentru Departamentul Apărării în 2027. Din această sumă, 11,7 miliarde de dolari sunt direcționate strict către descurajarea influenței în Pacific. Fondurile sunt segmentate în șase piloni critici, cele mai mari felii din buget fiind destinate exercițiilor militare și inovației (4,4 miliarde dolari), urmate de îmbunătățirea infrastructurii (3 miliarde dolari) și modernizarea prezenței militare (2,9 miliarde dolari).
Muniția, „călcâiul lui Ahile” în fața amenințării chineze
În ciuda optimismului bugetar, congresmenii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la stocurile de muniție critică, epuizate de conflictele din Orientul Mijlociu. Întrebați dacă acest consum afectează capacitatea de a descuraja China, oficialii militari au subliniat că soluția rezidă în accelerarea producției. Strategia pentru 2027 prevede triplarea sau chiar cvadruplarea ratelor de producție pentru proiectilele esențiale, precum și investiții în substitute inovatoare care să depășească tehnologia actuală.
-
Exclusivacum 5 zileIPJ PRAHOVA SI MIRACOLUL DE LA DRAJNA: CUM SĂ AI ZERO DOSARE, DAR MERITE DEOSEBITE ȘI RECOMPENSE DE ZIUA POLIȚIEI (I)
-
Exclusivacum 4 zileSINDICATUL SNPP – „FAMIGLIA” ȘI DINASTIA CĂTUȘELOR: Cum să fii umilit pe banii tăi sub sceptrul „Împărătesei” de la Jilava și al „Vătafului” de la Mărgineni
-
Exclusivacum 2 zileOrchestra de lătrăi a Internelor: Cum se „fabrică” un spion rus când se clatină fotoliile din MAI
-
Exclusivacum 4 zileDelirul măririi la umbra gratiilor: Cum să-ți rupi gâtul vânând funcții pe care nu le pricepi
-
Exclusivacum 5 zileOPERAȚIUNEA „BINOCLUL”: Cum a ajuns IOR jucăria privată a „Reginei Restructurărilor” sub binecuvântarea Ministerului
-
Exclusivacum 4 zileMiracolul de la Kiev: Sfântul Darău, Ministrul „Moca” care se bate singur cu dezinformarea în timp ce industria de acasă sughiță
-
Exclusivacum 3 zileDe la revoluția opaițului la „Patinoarul privat”: aceeași mână, aceeași schemă, alt tun pregătit în Ploiești
-
Exclusivacum 4 zileMarea amnezie de la Interne: Cum s-au „evaporat” scuzele MAI după ce au băgat mâna în buzunarul a mii de polițiști



