Delta la un pas de extincție: „Dacă pica drona, arunca în aer toată Delta Dunării”

Delta Dunării nu a fost niciodată mai aproape de dispariție nu din cauza poluării, braconajului sau betonării, ci din cauza unei combinații letale: drone rătăcite de război și o navă încărcată cu 4.000 de tone de gaze naturale lichefiate (GNL / GPL) plimbată sub ploaia de explozibili ca la tirul pe butelii.

Cotidianul Național, într-un articol semnat de jurnalista Claudia Marcu, dezvăluie cum, în perimetrul Sulina, Delta Dunării a stat efectiv cu un picior în groapă. O navă încărcată cu GNL se afla în zonă exact în timp ce drone – despre care nu se știe nici astăzi dacă sunt ucrainene sau rusești – loveau deja nave aflate în apele teritoriale românești.

Sub tirul dronelor, autoritățile navale și portuare au intrat în modul „disperare totală”, încercând să scoată vasul încărcat cu 4.000 de tone de gaz din calea potențialei catastrofe. Nu din grijă pentru siguranța națională bine gestionată, ci mai degrabă din reflexul instinctiv de „să nu ne sară toată Delta în aer pe mandatul nostru”.

Ploaie de drone, ploaie de ghinioane: „Arunca în aer toată Delta Dunării”

De miercuri noapte, zona Sulina a devenit teren de joacă pentru drone:
o „ploaie de drone” descrisă de autorități, care au confirmat deja lovirea unor nave aflate în apele teritoriale românești ale României.

Conducerea R.A. Administrația Fluvială a Dunării de Jos (AFDJ) Galați a încercat să coordoneze, în rada portului Sulina, un fel de dans al supraviețuirii: să mute navele din calea dronelor și să le scoată din „pericolul de la bara Sulina”.

Directorul general al AFDJ Galați, Angela Ivan, explică tabloul cu o sinceritate care îți face părul măciucă:

„Aseară, dronele au lovit o navă, iar acum, dimineață (n.r. joi) a fost lovită o altă navă. Noroc că era în balast (nu era încărcată cu marfă), deși sunt marinari dispăruți. Am avut o navă dimineață cu 4.000 de tone de gaz natural lichefiat, dacă pica pe aceea o dronă, arunca în aer toată Delta Dunării. Nu am știut cum să o băgăm mai repede și să o trecem cumva la excepțional, pentru că sunt valuri pe mare destul de mari, că e furtună de gradul 8, ca să plece spre Galați și să nu cumva să rămână în zonă de risc și să punem în pericol zona respectivă”.

Traducere brutală: se trăgea cu drone în zonă, navele erau lovite, marinari dispăruți, iar la câteva mile distanță plutea o bombă plutitoare cu 4.000 de tone de GNL, pe care autoritățile încercau s-o scoată urgent din zona de risc, în condiții de furtună de gradul 8.

Dacă n-ai ști că e real, ai zice că e scenariu de film prost. Dar nu, e realitatea descrisă, punctual, de șefa AFDJ.

Starlink căzut, drone ratacite: „Nu știm ce sunt, dar zboară și lovesc”

Cireașa pe tortul acestei apocalipse la chei o reprezintă incertitudinea totală cu privire la originea dronelor. Directorul AFDJ Galați, Angela Ivan, admite senin că nu se știe nici măcar de unde vin aparatele care lovesc nave în apele noastre teritoriale:

„Nu știm dacă sunt drone ucrainene sau rusești, dar este posibil să aibă legătură cu întreruperea semnalată a comunicațiilor prin Starlink”.

Cu alte cuvinte, sistemul american Starlink, care ajuta Ucraina cu coordonate, ar fi fost suspendat, iar dronelor – dacă sunt ucrainene – li s-au „încâlcit cablurile”. Sau, la fel de probabil, ar putea fi drone rusești. Nu se știe.

Dar, în timp ce autoritățile „încearcă să afle”, dronele nu par să aibă niciun dubiu: zboară, lovesc, iar Delta Dunării devine colateral damage într-un conflict în care România pare spectator speriat, dar cu zona de coastă plină de ținte.

Alarmă fără pauză: „Sistemele de alarmă vuiesc, și la noi, și pe telefonul meu”

În mijlocul acestui haos aerian, nava cu GPL se afla în apropiere de bara Sulina, exact unde nu trebuie să te afli când dronelor li se pare interesant să lovească metal plutitor.

Joi dimineață, șeful Autorității Navale Sulina și șeful filialei AFDJ Sulina au sărit practic pe pilotină, împreună cu pilotul, ca să ajungă la nava încărcată cu gaz și să încerce s-o scoată „cât mai repede de sub ploaia de drone”.

Angela Ivan povestește:

„Comisia de revizie, care face intrările Schengen pe teritoriul României, a făcut deja formalitățile și nava a reușit să urce pe canal în siguranță. Nava încărcase GPL la Midia pentru zona Galați. Nici nu știm, încercăm să aflăm acum de unde vin dronele astea, ce se întâmplă, înțeleg că sistemul american Starlink, care ajuta Ucraina cu coordonate, e suspendat.
Nu știm ce s-a întâmplat, și-au pierdut coordonarea dronele ucrainene sau sunt rusești, nu avem nicio informație. Și acum sistemele de alarmă vuiesc, și la noi, și pe telefonul meu. În zona Sulina au fost ieri 5 alarme și înțeleg că și acum sunt prezente drone”.

Tabloul e grotesc: sisteme de alarmă urlând, telefoane sunând, drone bântuind, nave lovite, marinari dispăruți, iar în mijloc – o navă cisternă cu 4.000 de tone de gaz, îndesată în fugă pe canal, „la excepțional”, numai să nu devină artificia finală pentru toată Delta.

„Nu mă interesează cine trage, mă interesează să nu explodăm”

În tot acest context, Angela Ivan rezumă situația într-un mod care spune totul despre nivelul de panică:

„Nu știu ce se întâmplă, dar pe mine mă interesează ca oamenii să fie în siguranță și zona Sulina și Delta să fie în siguranță. Să știți că 4.000 de tone de GNL, dacă sunt atinse de o explozie, nu vreau să mă gândesc ce nenorocire ar fi”.

Tradus: geopolitica, frontiere, NATO, UE, război, Starlink – toate bune și frumoase la televizor. Pe teren, la Sulina, întrebarea e una singură:
ne mai trezim mâine cu Delta întreagă sau o vedem doar la documentare de arhivă?

Dunărea, blocată de „deștepți”: când nu explodează dronele, blochează transportatorii

Dacă în aer Delta e amenințată de drone și de GNL, pe apă Dunărea stă blocată nu de dușmani, ci de „prieteni” – transportatorii care își văd de treabă după logica profitului cu orice preț.

Pe 14 octombrie, transportatorii au semnalat că traficul fluvial de mărfuri este blocat în ambele sensuri la kilometrul 280 al Dunării, unde sunt imobilizate:

• 30 de împingătoare și nave autopropulsate
• peste 100 de barje

Un fel de ambuteiaj fluvial de lux.

Conducerea AFDJ însă arată cu degetul spre transportatori și spune clar: nu respectă restricțiile de pescaj.

„Muncim ca proștii, dragăm ca fraierii”: anatomia haosului pe Dunăre

Angela Ivan nu se ferește de cuvinte dure la adresa transportatorilor. În timp ce autoritățile se chinuie să țină canalul navigabil, alții vin și strică tot:

„Acum am dat drumul la navigație. Muncim ca proștii, pentru că în urma noastră au venit nave cu pescaje de 2 în loc de 1,8. Ne-am mutat la kilometrul 293, iar acum ne ducem înapoi la kilometrul 280. Cineva își bate joc de noi”.

Explicația e simplă și revoltătoare:

• AFDJ draghează,
• stabilește pescaj minim 1,8,
• iar transportatorii intră, relaxați, cu 2 metri pescaj, ca și cum regulile ar fi facultative.

Rezultatul? Blocaj. Din nou.

Ivan continuă comparația plastică:

„Transportatorii trebuie să respecte, ca și pe șosea, niște reguli. Dacă noi dragăm ca fraierii și unul vine în urma noastră și, în loc să respecte toate dispozițiile, pescajul minim este 1,8 și el trece cu 2, ce se întâmplă? Strică tot acolo. Am cerut și Autorității Navale Române să-i monitorizeze pe transportatori, să-i măsoare, să se uite cu ce pescaj trec. Este ca la tonajul de pe șosele, tu îi spui că nu are voie decât cu o anumită greutate și el trece cu greutatea dublă, distrugând drumurile”.

Pe scurt, Dunărea e tratată ca o autostradă fără cântar: cine are mai multă marfă, se bagă, rupe infrastructura, blochează traficul, iar apoi dă vina pe stat. Iar statul, în loc să-i scoată de urechi, se plânge public că „cineva își bate joc de noi”.

Delta între dronă și dragă: un stat care aleargă după crize cu găleata în mână

Cazul prezentat de Cotidianul Național, sub semnătura Claudiei Marcu, arată o realitate greu de digerat:

• În aer, drone – rusești, ucrainene sau pierdute în spațiu – lovesc nave în apele teritoriale românești.
• Pe apă, o navă cu 4.000 de tone de GNL e trasă în grabă de sub ploaia de explozibili, în furtună de gradul 8, ca să nu transforme Delta în crater.
• Pe canal, traficul e blocat de transportatori care ignoră pescajele, în timp ce AFDJ „muncește ca prostul” și „dragă ca fraierul”.
• Pe fundal, sistemele de alarmă „vuiesc încontinuu”, inclusiv pe telefonul șefei AFDJ.

În loc să avem un stat care previne, gestionăm un stat care aleargă disperat după catastrofe, cu mopul în mână, sperând ca măcar data viitoare drona să nu nimerească butelia greșită.

Întrebarea care rămâne, usturătoare, e una singură:
cât timp mai poate Delta Dunării să supraviețuiască la intersecția dintre războiul altora, inconștiența transportatorilor și improvizația permanentă a autorităților române?

Eroul de carton al Apărării: „Am salvat industria!” – Realitatea: 3,2% și restul pentru americani

Radu Miruță, încă ministrul interimar al Apărării Naționale din partea USR, trăiește într-o realitate paralelă, probabil într-un univers unde conferințele de presă țin loc de contracte, iar declarațiile pompoase țin loc de fabrici funcționale. În lumea reală, însă, cifrele arată altceva.

Potrivit unui articol din Cotidianul Național, semnat de jurnalista Claudia Marcu, „marea realizare” a lui Miruță pentru industria de apărare românească se traduce printr-un procent rușinos: doar 3,2% din contractele și comenzile Ministerului Apărării Naționale ajung la cele 21 de societăți românești din domeniu. Restul? Se scurg frumos prin companii intermediare din SUA, pe comisioane grase, plus ceva livrări spre țări africane și Ucraina.

Altfel spus, „salvarea” lui Miruță seamănă cu un medic care se laudă că a însănătoșit pacientul, în timp ce acesta e încă pe aparate – doar că aparatele sunt americane, iar factura vine în dolari.

„Cinci fabrici readuse la viață” – cu ventilatorul scos din priză

Miruță iese la rampă cu o frază de pus în ramă, dacă n-ar fi de râs-plâns:
„Sunt 5 fabrici aduse la viață în mai puțin de un an, după ce 30 de ani au fost jumulite de diverși combinatori, până când au crescut copaci unde ar fi trebuit să apară linii moderne de producție.”

Sună eroic. Îți și imaginezi cum se ridică halele, cum huruiă utilajele și cum curge producția. Apoi te uiți pe cifrele prezentate de Constantin Bucuroiu, președintele Alianței Sindicatelor din Industria de Apărare Aeronautică și Navală (ASIAAN), și constați că „viața” aia e mai mult vegetativă: comenzile de la MApN reprezintă, în total, doar 3,2% din încărcarea acestor societăți.

Cu alte cuvinte, MApN se îngrețoșează de orice produs românesc – „îi cam pute tot ce-i românesc”, cum reiese din semnalele repetate – iar fabricile autohtone își iau oxigenul din firimituri, parteneriate de supraviețuire și contracte făcute prin intermediari. Miruță se pozează lângă gardul fabricii, strigă „am readus-o la viață”, dar înăuntru banda stă, oamenii stau, notele de plată curg.

Armă românească? Nu, mulțumim. Mai bine americană pe comision

Perla „viziunii strategice” se vede cel mai clar la Fabrica de Arme Cugir. Acolo, în loc să sprijini o armă românească de asalt 5,56 NATO, realizată de Fabrica de Arme Cugir în colaborare cu Stimpex România – proiect început în 2011, finalizat, în care s-au băgat timp și bani serioși – MApN a jucat cartea preferată: „mai cereți un mic îmbunătățiri, până vă distrugem”.

Constantin Bucuroiu, președintele ASIAAN, explică perfect mascarada: MApN a tot cerut modificări și îmbunătățiri până când arma românească a fost practic respinsă, în timp ce „visul american” a fost îmbrățișat cu entuziasm. Proiectul SAFE, SAFE 2, negocieri cu firma americană, asociere cu Cugir – totul pentru ca la final arma produsă să fie americană, certificarea să fie americană, iar românii să fie decor de producție, nu actor principal.

Arma românească ar fi însemnat bani reali pentru industrie și pentru bugetul țării. Dar nu, e mai „cool” să faci armă cu americanii și să rămâi pion într-un parteneriat asimetric, decât să produci local, cu două firme românești, ceva ce chiar poate conta în export și în poziția țării pe piața de armament.

Aici se vede „marea realizare” a lui Miruță: România se transformă din producător în subcontractor cu acte în regulă.

Fabrica de pulberi: marele șantier imaginar de la Pirochim

La Pirochim Victoria, scenariul e deja clasic: politicieni la poză, declarații de tip „în 6 luni dăm drumul la fabrică”, apoi liniște. Au trecut 2 ani și, după cum semnalează ASIAAN, nu s-a bătut nici măcar un țăruș. Fabrica de pulberi trăiește, deocamdată, doar în comunicatele oficiale și în PowerPoint-uri bine colorate.

În realitate, blocaj peste blocaj, procese redeschise cu Viromet, contestări ale exproprierii și zero progres concret pentru industria de apărare. Orice om normal ar numi asta eșec. La noi, însă, se numește „proiect în derulare” și se mai pune o bifă în raportul de activitate.

UMB? „Sărăcie mare”, după cum descrie plastic Bucuroiu, după sistarea programului cu cele 150 de transportoare Piranha, scos și el din SAFE, ca să fie „safe” doar pentru unii. Singura care mai mișcă direct pentru MApN este Automecanica Moreni, pe mentenanță. Restul, 20 de companii, trăiesc dintr-un jalnic 3,2% din contractele ministerului.

E ca și cum ai spune că „sprijini agricultura” cumpărând o roșie pe lună de la producător local și restul de la hipermarketul străin.

Export pe genunchi: noi muncim, alții încasează

Când vine vorba de exporturi, povestea e și mai grotescă. Sindicaliștii din industria de apărare arată că exporturile se fac, în principal, prin firme din SUA, care cumpără armament produs în România – în marea lui parte de tip estic, că asta avem – și apoi îl vând în diverse țări ale lumii.

Mai exportăm ceva și în Ucraina și în țări din Africa, în special pe filierele vechi, de dinainte de 1989, acolo unde România avea cândva piețe serioase. Doar că acele piețe au fost pierdute după 1989 și, evident, nimeni nu s-a mai deranjat să le reconstruiască. Consecința? Am ajuns să fim furnizori pentru alții, pe marje mici, în timp ce intermediarii fac profitul adevărat.

Constantin Bucuroiu, președintele ASIAAN, rezumă situația: România a pierdut piețele tradiționale de export armament, nu le-a mai recuperat, iar acum este nevoită să intre în combinații în care americanii „acaparează piețele internaționale” și noi le servim marfa.

Adică, pe românește: noi facem, alții iau banii.

„Miruță salvatorul”: mult PR, puțină industrie, și 3,2% adevăr gol-goluț

Dincolo de frazele umflate cu pompă și de poveștile cu „fabrici readuse la viață”, realitatea pe care o dezvăluie datele prezentate în Cotidianul Național, sub semnătura Claudiei Marcu, și declarațiile lui Constantin Bucuroiu este dură:

• contractele MApN pentru industria românească de apărare: doar 3,2% din încărcarea totală;
• arma românească de asalt, proiect finalizat și promițător: aruncată la coș prin „îmbunătățiri” nesfârșite;
• fabrica de pulberi de la Pirochim: mare „succes” pe hârtie, zero țăruși în pământ;
• UMB, Piranha, SAFE: programe tăiate, proiecte blocate, muncitori lăsați în aer;
• exporturi: făcute prin intermediari, în timp ce România joacă rolul de furnizor docil.

În timp ce aceste realități se adună, Miruță își continuă recitalul despre „salvarea industriei”, ca și cum 3,2% ar fi cifra unui triumf istoric, nu dovada unei politici de refuz sistematic al produselor românești.

Epilog: patriotism la microfon, comision la export

Marea comedie amară a acestui tablou este contrastul dintre discurs și fapte. La microfon, patriotism economic, „susținem industria națională”, „nu mai acceptăm combinatori”, „aducem fabricile la viață”. În tabelele contabile, însă, viața industriei de apărare se măsoară în 3,2% comenzi interne și în contracte prin firme intermediare străine.

Dacă asta e „marea realizare” a lui Miruță, atunci poate ar fi timpul să ne fie teamă de ce înseamnă, în limbajul lor, un „eșec”. Pentru că, la cum arată lucrurile, industria de apărare românească nu e salvată. E doar trecută pe la machiaj, scoasă la poză și apoi trimisă înapoi în sala de așteptare, cât timp adevăratele afaceri se fac în altă parte, pe alte comisioane și în alte limbi.

„Succesul” lui Miruță e, de fapt, un pamflet de sine stătător: un ministru care se laudă că a resuscitat un pacient, în timp ce monitorul arată linie aproape dreaptă, iar perfuzia e conectată la buzunarul altora.

Combinatul care nu mai produce oțel, ci datorii și fier vechi

Combinatul Siderurgic Galați, odinioară mândria industriei românești, a ajuns azi un imens parc tematic de „cum să distrugi o platformă industrială în direct, cu acte și garanții”.

Nu mai vorbim despre o uzină, ci despre un imens puzzle financiar-judiciar: se taie, se vinde, se amanetează, se întind mâinile spre stat, iar când totul începe să pută a penal, se strigă după DNA și DIICOT, ca după salvare.

420 de milioane de euro datorii. Repetăm: 420 de milioane. Nu doar la stat, nu doar la furnizori, ci și la propriii salariați, care află că drepturile lor au fost demult trecute la „pierderi colaterale”.

„Liberty” pe hârtie, libertate pentru utilaje la fier vechi

Sindicaliștii de la Cartel Alfa spun clar: din combinat se taie și se înstrăinează utilaje, piese de schimb și materiale. Adică tot ce mai mișcă și mai are o minimă valoare.

Nu ne mai aflăm într-o fabrică, ci într-un uriaș târg de vechituri industriale, cu parfum de concordat preventiv și umbre lungi de executare silită.

În timp ce muncitorii numără lunile de restanțe salariale, prin interior se plimbă flexurile, camioanele și evaluatorii „creativi”, ca într-un maraton de „cine mai scoate ceva din scheletul ăsta înainte să cadă de tot”.

Halda de zgură, noul El Dorado: 200 de milioane pe hârtie, praf în plămânii muncitorilor

Perla coroanei: stocurile de produse finite și halda de zgură, evaluate și folosite drept garanții pe suma de 200 de milioane de euro.

Halda aia de zgură, pe care ani de zile n-a băgat-o nimeni în seamă decât ca pe o mizerie toxică aruncată la marginea combinatului, devine brusc aur curat în tabelele de garanții. Pe hârtie, desigur. În realitate, aceeași movilă de reziduuri, aceeași praf, aceiași oameni care respiră.

Cartel Alfa spune: sumele vehiculate nu prea seamănă cu evaluările reale. Cu alte cuvinte, pe la concordatul preventiv s-ar fi plimbat niște cifre „cosmetizate”, de parcă vorbeam de vânzarea unui resort de lux, nu de un colos industrial prăbușit.

Concordat preventiv: pansament pe un bolnav în moarte clinică

În martie 2025 se deschide procedura de concordat preventiv, teoretic pentru redresare. Practic, pentru a mai amâna momentul adevărului.

Activitatea industrială e oprită. Restanțele salariale cresc. Datoriile se îngroașă. „Planul de restructurare” există, probabil, într-un PDF frumos, plin de săgeți și diagrame, doar că acolo unde ar trebui să fie producție e pauză, iar unde ar trebui să fie bani sunt găuri negre.

„Menținerea procedurii trebuie să servească redresării”, spune, cu ironie involuntară, Cartel Alfa. În realitate, procedura servește mai ales la a trage de timp, timp în care combinatul se mai vinde un pic, se mai amanetează ceva, se mai pierd câteva milioane „din zbor”.

Combinatul, pus la bancă: garanții, onorarii și alți mâncători de criză

Sindicaliștii cer verificarea documentelor de evaluare, a modului în care s-au constituit garanțiile, inclusiv onorariile administratorului concordatar.

Pe românește: în timp ce muncitorii își așteaptă salariile restante, alții își încasează onorariile la timp, garantate cu activele combinatului, stocuri și zgură la preț de bijuterii.

Creditorii – mai ales statul – privesc cum patrimoniul industrial se subțiază, iar promisiunile de „redresare” par tot mai mult un banc prost spus pe fond de ruginit oțel.

De la „industrie grea” la „penal greu”: sindicatele strigă după procurori

Cartel Alfa nu se mai joacă: vorbește direct de fapte care pot intra sub incidență penală – reținerea și neplata impozitelor și contribuțiilor, operațiuni dubioase cu activele societății, abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.

Pe scurt, rețeta clasică:

• nu plătești ce trebuie la stat,
• jonglezi cu bunurile firmei,
• te prefaci că restructurezi,
• speri că se mai găsește un prost să creadă în „planul de redresare”.

De data asta, însă, sindicaliștii cer negru pe alb: Parchet, DNA, DIICOT – toți la apel. Să vadă cine, ce, cât a tăiat, a vândut, a amanetat și a „evaluat creativ”.

DNA și DIICOT, invocate ca sfinții de la icoană

Scrisoarea deschisă a Cartel Alfa sună ca o rugăciune disperată:
„Solicităm Parchetului de pe lângă Înalta Curte, DNA și DIICOT analizarea de urgență…”

Se cere examinarea vânzărilor de active, a circuitului banilor, a eventualei fraudări a creditorilor, a conduitei persoanelor responsabile. Traducere: să se vadă cine a transformat combinatul într-o pușculiță spartă, din care fiecare își ia partea, iar nota de plată rămâne la stat și la muncitori.

Se invocă OUG 43/2002, OUG 78/2016, competențele DNA și DIICOT – ca să fie foarte clar că nu mai vorbim doar de „management prost”, ci de suspiciuni serioase de combinații penale în toată regula.

ANAF, trezit din hibernare: poftiți la control, dacă nu aveți altceva mai bun de făcut

Ca tabloul să fie complet, Cartel Alfa cheamă și ANAF-ul la dans: control fiscal și antifraudă riguros, stabilirea obligațiilor bugetare, identificarea contribuțiilor reținute și nevirate, verificarea contractelor, a fluxurilor financiare, a tot ce a mișcat înainte și după concordatul preventiv.

Adică exact ce se aștepta oricum de la instituțiile statului, dar care, în practică, se mișcă de obicei cu viteza ruginii de pe conductele combinatului.

Muncitorii – ultimii din lanțul trofic: fără salarii, dar cu speranțe penale

În toată povestea asta grotescă, cei mai loviți rămân salariații:

• nu au salariile la zi,
• văd cu ochii lor cum din combinat se taie și se vinde tot ce mai are valoare,
• află că stocurile și halda de zgură au fost transformate în garanții de zeci și sute de milioane,
• iar lor li se vorbește despre „planuri de restructurare” și „perspective de reluare a producției”.

Recuzita e completă:

• combinat uriaș,
• datorii astronomice,
• sindicate disperate,
• patronat invizibil,
• stat absent,
• iar peste toți, spectrul penalului care plutește ca fumul vechi de furnal.

Epilog: România, maestră la tăiat combinate și la vândut iluzii

Liberty Galați nu este doar povestea unui combinat prăbușit. Este manualul întregii tranziții românești:

• se ia o platformă industrială strategică,
• se golește de conținut,
• se acumulează datorii obscene,
• se amanetează tot ce mai are puls,
• se aduc evaluatorii „optimiști”,
• se strigă „restructurare”,
• iar când totul explodează, se cere DNA, DIICOT și ANAF, poate-poate se găsește un țap ispășitor.

Combinatul se taie și se vinde pe bucăți. Rămâne întrebarea: cine și cât a câștigat pe drum, înainte să ajungem la 420 de milioane datorie și la haldele de zgură evaluate ca palate?

Până când procurorii vor vorbi, o singură certitudine avem: din oțelul care făcea odată istorie la Galați, astăzi mai rămâne doar un imens decor de faliment, combinat cu o comedie neagră în care muncitorii sunt singurii care nu râd.