Scriitorul Bogdan Răileanu a absolvit Facultatea de Jurnalism la Universitatea din București. În anul 2015, a debutat cu o povestire în revista Iocan, ulterior publicând proză scurtă și în alte reviste literare.

Bogdan Răileanu  vorbește într-un interviu pentru cititorii Gândul.ro despre debutul în literatură, primul său volum publicat, precum și despre personajul preferat al cărților pe care le-a scris.

Gândul.ro: Pentru început, aș vrea să vă prezentați, în câteva cuvinte, cititorilor Gândul.ro. Cine este omul Bogdan Răileanu?

Bogdan Răileanu: M-am născut la Buftea, la câțiva kilometri de București, acum 40 de ani. Am crescut la țară, cum s-ar spune. Am copilărit în vremea comuniștilor și mi-am trăit adolescența în anii ‘90, în anii tranziției, dar și cei mai frumoși ani ai planetei, din punctul meu de vedere. Am urmat apoi Facultatea de Jurnalism. Întâi la Sibiu, unde am studiat un an, apoi la București, la FJSC (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării), unde am și terminat școala.

În acei ani plini de Salvați Vama Veche!, Bar Fly și Club A nu am reușit să descopăr o publicație la care să îmi încep o carieră în jurnalist, pentru că nu prea erau. Nu existau modele. Am cochetat puțin cu Radio România Cultural, dar în cele din urmă am ajuns să lucrez într-o agenție de publicitate de apartament, într-un bloc de la Piața Romană nr. 9. Bănuiesc că mi s-a părut romantică adresa, pentru că am rămas acolo vreo trei ani aproape.

De acolo, m-am mutat în alte agenții de publicitate mai mari și după aproape 18 ani m-am întors tot într-un apartament (al soției de data asta) de unde izvorăște în continuare izvorul nesecat al dragostei mele pentru advertising. Îmi imaginez că același lucru se întâmplă și în majoritatea apartamentelor de pe acest pământ.

Izvoare nesecate de iubire față de diverse meserii se revarsă prin intermediul rețelelor, păstrând într-un echilibru precar ceea ce avem în acest moment. Sunt un ipohondru anxios, poate și ușor paranoic uneori, dacă nu am mai zis-o, și cred că pe fondul acestor coordonate s-au desfășurat majoritatea activităților mele, inclusiv scrisul, care, dacă sunt sincer cu mine, poate fi considerat la fel de bine o manifestare a unor paranoi, adică a unor gânduri ipotetice dominate de teama că ar putea să devină realitate.

Gândul.ro: Cum a luat naștere dorința de a scrie?

Bogdan Răileanu: Dorința de a scrie pare ceva romantic și a rămas în continuare așa, uneori mai am accese ca în facultate să scriu vreun poem, atunci cred că exista dorința. Îmi aduc aminte serile răcoroase de primăvară, îndrăgostit, cum mă lovea dorința de a scrie. Era ceva romantic. Între timp, dorința s-a transformat în nevoie.

Nu mai e nimic romantic atunci când scrii pe apucate, dimineața la 7, ca să apuci puțină liniște, sau seara târziu când totuși mintea nu mai e la fel de proaspătă și începe să joace feste. Dar nevoia de a scrie a debutat în adolescență, când am avut primele accese de ipohondrie și, crezând că voi muri, am decis să țin un jurnal în care să consemnez toată această nefericire. Patetic, e adevărat, dar așa a început scrisul. Probabil că așa și continuă într-un fel sau altul, dar mult mai deghizat.

Gândul.ro: Aţi debutat, în anul 2015, cu o povestire în revista ,,Iocan’’. Cum descrieți această experiență?

Bogdan Răileanu: Povestirea din ,,Iocan’’ a devenit de neuitat. Cred că e singurul text despre care îmi aduc aminte lucruri. De obicei, uit ce scriu. Dar ,,Ce mai face Vincent Gallo’’ este foarte vie în mintea mea, pentru că am și citit-o de mai multe ori, dar și pentru că marchează împlinirea unei dorințe: publicarea. Nu cred că există scriitor care să nu vrea să își vadă publicate textele. Unii spun că e o formă de egoism, alții, că ar fi o formă de conectare la gândurile cititorilor sau un mod de a oferi lumii ceva.

Cert e că visul de a publica există în fiecare scriitor. Pentru mine, părea ceva foarte îndepărtat, aproape de neatins, dar criza vârstei de mijloc m-a ajutat să pun cap la cap cuvintele care trebuie și să scot niște povestiri bune.

Au contribuit la asta și atelierele de scriere creativă pe care le-am făcut cu Florin Iaru și Marius Chivu și faptul că ei au detectat în straturile oamenilor de o anumită vârstă și cu anumite ocupații această dorință neîmplinită și și-au spus că pot să scoată la suprafață niște potențiali scriitori. Și chiar au reușit și mă bucur să mă număr printre cei care au debutat în revista de proză scurtă înființată de Iaru, Chivu și Teodorescu.

La lansare, m-am îmbătat, am fost fericit că au venit toți prietenii și că se bucurau că, în sfârșit, ,,Uite, mă, a reușit și ăsta să publice o povestire. Bravo, lui, hai că au meritat toți anii ăia de beție la ski prin Austria’’.

Habar n-aveau ei atunci că treaba asta cu lansările se va transforma în ceva anual, că „ăsta” nu se mai oprește acum.

Gândul.ro: În anul 2017, și-a făcut apariția volumul de debut ,,Tot spaţiul dintre gândurile mele’’. Ce v-a inspirat să-l scrieți?

Bogdan Răileanu: Cum spuneam mai sus, cred că la originea multor teme de discuție în textele mele se află o formă de paranoia. De aici și titlul. Paranoia este acest spațiu dintre gândurile reale, este imaginarul care țipă la mine, drobul de sare și scenariile posibile pe care le construiesc în jurul unei situații sau personaj.

Revenind la volumul de povestiri de debut, o parte din povestiri le-am scris în timpul unui atelier online pe care l-am ținut cu Marin Mălaicu-Hondrari. Și anul ăsta am mai făcut un atelier cu Marin, pentru că mă ajută mult verificarea propriilor gânduri cu oameni mai experimentați. Cred că, în bună parte din aceste povestiri, apar tot felul de frici personale deghizate în diverse personaje și situații. Am utilizat ce aveam la îndemână și am scos la lumină niște gânduri modificate genetic.

Gândul.ro: În anul 2018, a văzut lumina tiparului cartea ,,Dinții ascuțiți ai binelui’’. Ați spus, la un moment dat, că ați inclus aici toate fricile și speranțele dvs. Ați putea dezvolta, vă rog, acest aspect? Care sunt fricile și speranțele dvs?

Bogdan Răileanu: O să încerc să fac un rezumat, pentru că ar fi cam mult de povestit. Romanul ăsta l-am scris înaintea volumului de povestiri, dar nu a primit ok-ul de la nicio editură. Dar el ar fi trebuit să fie cartea mea de debut. Acest roman este singura carte care trăiește în ficțiune.

Există două lumi care evoluează în paralel și care, în final, se contopesc, lumea interlopă care prezintă destinul unui cămătar (Maldini) bolnav de cancer în căutarea izbăvirii și lumea religioasă, în care un călugăr caută să impună o nouă orânduială a binelui și a înțelegerii păcatului, într-un sens cumva eretic, dar cu aplecare spre bine. Aceste lumi evoluează în propriul lor ritm cu limbajele aferente și, la final, sunt lovite de miracol, dar și de realitate.

Totul este inventat, totul este construit de la zero, personaje, locuri, acțiune și de aici ar putea porni o serie de frici, pentru că mi-a fost greu să scriu ficțiune fără să am cartografiat teritoriul cu experiențe proprii. Pe de altă parte, când vorbesc despre toate fricile și speranțele (deși e exagerat acest „toate”), mă refer și la faptul că mă identific cu anumite personaje și că se regăsește în ele o bună parte din gândurile mele despre lume, inclusiv față de biserică, noțiunea de păcat sau mântuire, dar și despre interlopi și umanitatea care se poate ascunde în ei. Nu cred că un om poate fi fundamental rău, decât dacă este bolnav.

În legătură cu fricile și speranțele mele, cred că fondul acestor lucruri a fost puternic modificat o dată cu apariția pandemiei. A avut același efect ca un asteroid care a lovit Pământul. Cuvântul coronavirus a aterizat într-o zi la televizor și pe internet și, după impact, un nor uriaș de ceață, cenușă și informații radioactive s-a format, blocând spectrul celorlalte frici și speranțe. Acum, la toate celelalte frici s-a adăugat și frica de infecție, iar în tabăra speranțelor și-a făcut prezența speranța într-un vaccin sau speranța că poate la anu’ o să mergem liniștiți în vacanță.

Gândul.ro: Anul acesta, ați publicat cartea ,,Teoria apropierii’’. Ce ne puteți spune despre aceasta?

Bogdan Răileanu: ,,Teoria apropierii” este un roman care pornește de la o notă autobiografică. La baza acestui roman stă o poveste reală de prietenie, restul este dus în ficțiune. Doi prieteni care nu s-au mai văzut din adolescență se reîntâlnesc după mulți ani și pornesc într-o călătorie prin Veneția, un oraș în care apropierea omului de om vine cu efecte secundare.

Când am început să lucrez la această carte am vrut să găsesc niște răspunsuri la întrebarea unde se duce prietenia când se duce, ce se întâmplă cu oamenii care pe parcursul vieții se îndepărtează unii de alții și se regăsesc în etape ulterioare unde viața a săpat diferențe de percepție și obiceiuri noi. Asta este de fapt și misiunea jurnalistului Robert Negru care decide să facă disecția unei prietenii.

Fețele oamenilor prinse în aceste prietenii nu mai seamănă cu ceea ce își aduceau aminte, ca să ajungă înapoi la momentul prieteniei trăite trebuie să facă o regresie. În cazul jurnalistului care își propune prin această revizitare a prieteniei să se salveze cumva de singurătate și nu numai, lucrurile iau o întorsătură surprinzătoare.

Pe de altă parte pentru mine acest roman se constituie într-un soi de depozitar al propriei adolescențe, un album în care am pus câteva din momentele prin care am trecut în adolescență.

Gândul.ro: Care este personajul preferat al cărților pe care le-ați scris? De ce?

Bogdan Răileanu: Există mai multe personaje pe care le simpatizez. Îmi place cămătarul Maldini pentru felul în care duce lupta cu moartea și cu propriile păcate, dar îmi place și Ligia, personajul feminin principal din Teoria apropierii în care cred că am depus o serie de trăsături și dorințe cu care m-am indentificat la un moment dat în viață.

Îmi plac și personajele secundare pentru că întotdeauna m-au ajutat să duc acțiunea mai departe, în Dinții ascuțiți ai binelui există multe personaje secundare, dar unul dintre ele domnul Negru plin de mister este preferatul meu, el traversează de fapt cartea fizică și reapare fugitiv și în Teoria apropierii.

Tot la personaje secundare preferate se află și Ema din Teoria apropierii, o artistă provocatoare care îi duce pe cei doi prieteni din Veneția la cea mai decadentă petrecere venețiană unde apar Salma Hayek și Damien Hirst și au un dialog despre răcirea sufletului: „…sufletele, ca și universul nostru se răcesc pe măsură ce îmbătrânim. ”

Gândul.ro: Cât de mult reprezintă pentru dumneavoastră relația cu cititorii?

Bogdan Răileanu: E important să ai o relație cu cititorii și chiar încerc să o cultiv cum pot pe Goodreads sau pe Facebook. Mă bucur să descopăr uneori cititori care îmi transmit gândurile lor vizavi de cărțile mele. Dar acest lucru se întâmplă rar. Cititorii de literatură contemporană românească sunt foarte puțini.

Chiar la Teoria apropierii am avut o lansare la Brașov unde au fost prezenți doar doi posibili cititori. Evident că nu am așteptări. Nu am avut nici la început când am debutat, nu am nici acum. În România sunt puțini autori care chiar pot spune că au o relație cu cititorii.

Gândul.ro: Cum vă caracterizați stilul de a scrie?

Bogdan Răileanu: În ultima perioadă cred că seamănă cu stilul smuls de la haltere, pentru că am tot încercat să fac față cumva acestei pandemii, dar în mod sigur scrisul nu a fost una din ocupațiile mele continue. Cred că am spălat mai multe vase în această perioadă decât numărul de cuvinte scris în ultimele două luni.

Gândul.ro: La ce proiecte creative lucrați în perioada următoare?

Bogdan Răileanu: Am reușit să închei un proiect în vară, o proză speculativă despre autorul baladei Miorița. Un micro-roman. Mereu m-am gândit la contextul și omul care a dat românilor prima versiune a baladei Miorița. Era bărbat? Era femeie? În ce context a decis să pună rimele laolaltă și să scoată la iveală povestea acestei morți? Cât din viața personală a autorului baladei se regăsește în baladă?

Au fost multe întrebări și ele au primit niște răspunsuri în acest proiect care cred că va apărea anul acest la Polirom. În același timp lucrez cu greu la biografia romanțată a lui Marin Preda pe care sper să o închei la începutul anului viitor.

Gândul.ro: Câteva gânduri de final pentru cititorii noștri?

Bogdan Răileanu: Multă sănătate tuturor și vă recomand cu încredere să încercați și literatura contemporană românească.