Revin la uriașul scandal generat de cea mai respectată instituție din Germania, Curtea Constituțională, care se opune celei mai respectate instituții din UE, personificarea statului de drept și anume Curtea Europeană de Justiție. Natura acestui conflict istoric ține de viitorul sau decesul UE. Într-o relație directă cu bazele financiare ale Uniunii, cu federalizarea acesteia sau, ca alernativă, cu o creștere exponențială a forței statelor naționale în detrimentul comandamentelor comunitare. Statele din UE vor deveni mai independente decât sunt, ceea ce poate genera o implozie. Sau se vor federaliza printr-o cedare dramatică de suveranitate de către fiecare țară și, absolut spectaculos, în primul rând de către Germania. Va fi moarte după viață sau moarte după viață?
Epidemia de coronavirus, prin modul în care s-a desfășurat, prin felul în care a fost contracarată în fiecare stat UE în parte, prin manifestările de solidaritate și de lipsă de solidaritate, a pus la grea încercare unitatea și coeziunea UE. Și a creat efecte perverse. Mai departe, criza economică declanșată – se pare cea mai mare de la începutul secolului 20 până în prezent – supune Uniunea Europeană la un examen final. Va fi mai mult decât ce-a fost sau nu va mai fi nimic!
O lovitură grea, anterioară pandemiei, a fost decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană. Britanicii au recurs la această soluție extremă, pentru că au fost marginalizați de binomul franco-german și au constatat că rămânerea într-o Uniune dominată de fapt de Berlin le aduce mai multe prejudicii decât avantaje. O fractură istorică s-a produs astfel în UE. Criza generată de coronavirus a pus în evidență capacitatea UE de a se solidariza cu statele aflate în dificultate, dar și incapacitatea de a face acest lucru. De aceea, Italia, un stat care a fost profund dezamăgit și nedreptățit până la urmă de politicile UE, se îndepărtează sub ochii noștri de orbita Bruxelles-ului. Salvini, un lider naționalist, taxat de birocrația UE drept extremist, deși a ieșit de la guvernare, câștigă din nou teren politic și solicită insistent ieșirea Italiei din UE. În orice caz, până la un punct are dreptate. Partenerii din Uniunea Europeană au tratat Italia cu cinism în perioada grea pe care a traversat-o, au susținut-o doar simbolic, de ochii lumii, sub aspectul asistenței medicale și aprovizionării cu tehnică și medicamente pentru combaterea coronavirusului și, în plus, încearcă să oblige Italia, după modelul experimentat cu un deceniu în urmă pe Grecia, să plătească o parte însemnată a facturii crizei economice. Ungaria, în care Viktor Orban s-a consolidat aproape ca un dictator, după ce a redus Parlamentul la o simplă formă fără fond, este următorul stat UE care s-ar putea să-i dea un ultimatul Bruxelles-ului. Al treilea este Polonia, care a descoperit că doar prin afirmarea popriilor interese naționale se poate opune șenilelor UE. Dar adevăratul examen abia acum începe.
UE a dezvoltat o birocrație uriașă, alcătuită din zeci de mii de funcționari plătiți și întreținuți cu sume exorbitante din banii comunității și care pactic au ajuns să se substituie oamenilor politici din fiecare stat membru, aleși în mod legitim de către populație. Fără a exagera lucrurile, se poate spune că birocrația de la Bruxelles s-a dezvoltat într-un fel de stat paralel, care de multe ori ia decizii în locul și împotriva statelor naționale. În linii mari, acest suprastat este manipulat de la Berlin. Dar cu concesii rezonabile făcute Franței și statelor Benelux. Și începând din acest punct, în cel mai dramatic moment din istoria Uniunii Europene, când această asociere dintre state se confruntă cu criza coronavirus și cu o criză economică fără precedent, se declanșează un veritabil război, la capătul căruia UE nu va mai fi ce-a fost odată. Ori dispare, ori se reformează din temelii. Dar cum?
Partea vizibilă a icebergului este faimoasa decizie a Curții Constituționale din Germania. Ea se referă până la urmă la bani. La viitoarea politică financiară a Uniunii. Criza economică obligă statele UE să se apere. Separat sau în bloc. Sau și separat și în bloc. Întrucât apărarea în bloc este un punct comun în ambele variante, chintesența diferendului este cum anume ar putea să se desfășoare această contraofensivă. Cum va fi definită apărarea în bloc?
Ei bine, aici există două școli de gândire. Divergente. Diametral opuse. O școală de gândire mizează pe o reformare radicală a birocrației de la Bruxelles sub toate aspectele, inclusiv sub aspect decizional, dar, în paralel, pe o întărire fără precedent a coeziunii și solidarității între statele UE. Măsura concretă, instrumentul de lucru am putea spune, este crearea unui uriaș fond comun, în care să fie vărsate o parte dintre activele statelor membre. Dar, fiindcă discutăm despre coeziune și solidaritate, conform aceleiași școli de gândire, ar trebui puse laolaltă și datoriile. Și plătite împreună. Atât de țările bogate, cât și de țările sărace. Acest proiect ar putea să conducă, simplificând lucrurile, într-o perioadă decentă de timp, la o federalizare a Uniunii Europene. Extrapolând peste milenii, ne-am putea aminti de federația orașelor stat creată cândva în Grecia antică și garantată prin depunerea unei părți semnificative din bogățiile fiecărui oraș la Delfi. În schimbul acestei coeziuni și soldidarități și a perspectivei unei prosperități colective, distribuite relativ egal, statele UE ar putea să accepte să-și cedeze mai mult din suveranitate decât au făcut-o până în prezent. Aceasta ar însemna viața după relativa moarte UE la care asistăm în prezent. O a doua școală de gândire vizează continuarea într-o formă mai laminată a ceea ce s-a întâmpla până în prezent. Respectiv dominarea și în viitor a economiei și, respectiv, politicii europene de către Germania, prin intermediul unor instrumente financiare aparținând aparent Bruxelles-ului, deci întregii comunități, dar în realitate dirijate de la Berlin, și a unor instrumente constrângătoare, ultimul dintre acestea fiind Parchetul European, condus de Laura Codruța Kovesi, dar și a serviciului secret european, dirijat de serviciul secret german, care ar urma să fie condus de Florian Coldea. Ambii fiind de fapt instrumente ale Germaniei. Această a doua școală de gândire, dacă va fi implementată, poate însemna moartea după scurta viață a UE.
Care sunt instrumentele financiare și politice care vor fi utilizate pentru implementarea uneia dintre cele două școli de gândire contează mai puțin acum. Că vor fi eurobonduri, că vor fi coronabonduri, că vor fi obligațiuni pozitive sau că vor fi console – termen utilizat frecvent de miliardarul George Soros, unul dintre principalii susținători UE și, în același timp, unul dintre principalii adversari ai lui Donald Trump, ei bine asta contează mai puțin. În schimb, fiindcă trăim în România și vorbim românește, ar trebui să ne preocupe modul în care se poziționează România în toată această chestiune. Deși marginalizată la nivel european, deși nu face parte nici din zona euro, nici din zona Schengen, deși a fost transformată într-o pradă ușor de digerat de către statele din nucleul dur UE, are totuși, atunci când se iau decizii, un vot, dar și un drept de veto. Prin urmare, România poate să-și afirme, chiar și în condițiile precare descrise mai sus, interesul național. Și, în mod normal, natural, România ar trebui să se pronunțe pentru susținerea primei școli de gândire. Care, în final, ar produce o nivelare a economiilor și a nivelurilor de trai. În timp ce cea de-a doua școală de gândire ne dezavantajează, întrucât conduce la mărirea decalajelor dintre state. Așa stând lucrurile, Klaus Iohannis și Guvernul Orban nu ar avea ce să caute de această dată și în aceasă dispută cardinală în barca Berlinului. Dimpotrivă. România ar trebui să facă echipă, devenind chiar unul dintre lideri, cu statele UE, care mizează, cât încă nu este prea târziu, pe prima școală de gândire. Dar asta nu se poate întâmpla decât dacă există bună credință, bune intenții și, firește, sentimente patriotice.
Sorin Rosca Stanescu