Astăzi, când cuvântul “eroism” s-a evaporat în limbajul pompos al discursurilor oficiale, pierzându-se şi dispărând cu totul într-un nor de perifraze “ce din coadă au să sune”, aş dori să pomenesc despre unul din “ultimii” eroi veritabili ai României.

O fac şi pentru că vremurile pe care le trăim sunt de aşa natură încât reclamă, mai mult ca în alte dăţi, recursul la exemplul personal al celor care, constrânşi la decizii foarte grele, ce i-au obligat să se pună pe sine înaintea celor a căror responsabilitate o purtau, nu au ezitat o secundă să-şi rişte poziţia socială, viitorul, chiar viaţa.

Societatea românească actuală luptă cu un străvechi eu al sieşi – eul neputinţei, al fricii, al acceptării unor valori şi modele false şi al supunerii în faţa unui modus vivendi otrăvit, ce-i amputează conştiinţa. Este prima din marile bătălii pe care s-a angajat să le poarte în numele reînnoirii sale spirituale, din dorinţa de a – sună ca un clişeu, dar ar putea fi realitatea – “purta cu fală-n lume” numele de român.

Astăzi, când incertitudinea a devenit singura certitudine, când modelele cu care, din păcate, se identifică foarte mulţi români au derapat spre nesemnificativ, senzaţional şi vulgar, o privire trecătoare către cei care, înaintea noastră, au reuşit să întrupeze, exact atunci când a trebuit, modele autentice de comportament şi leadership, ne va ajuta să înţelegem mai bine de ce azi, când societatea românească a ajuns în pragul unei bifurcaţii fundamentale, e cu atât mai important să ne oprim atenţia asupra celor capabili să ne arate calea de urmat pentru perfecţionarea idealurilor morale.

Un asemenea model este generalul de brigadă (rtr.) Constantin Mihalcea, cel mai în vârstă Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul” şi unul din ultimii doi care mai sunt în viaţă la ora actuală.

Ordinul “Mihai Viteazul”, pentru cei care nu cunosc, e cea mai înaltă distincție militară de război a României. A fost instituită de regele Ferdinand prin Înaltul Decret nr. 2968 din 26 septembrie 1916, cu scopul de a răsplăti „faptele excepționale de război ale ofițerilor care s-au distins în fața inamicului”[1].

Pe 8 noiembrie 2015, în ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, când se sărbătoreşte Ziua Ordinului, Preşedintele României, Klaus Iohannis, spunea că “noi, cei care știm că o societate integră și prosperă are nevoie de modele, trebuie ca, prin acțiunile prezente și viitoare, să ne ridicăm la înălțimea și strălucirea faptelor și idealurilor acestora. Astăzi mai sunt în viață doar doi Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul”: Majestatea Sa Regele Mihai I al României și domnul General de brigadă (rtr.) Constantin Mihalcea”.

Aşadar, doamnelor şi domnilor, ei sunt ultimii doi Cavaleri ai României.

Întrucât Regele Mihai e cunoscut de toată lumea, mă voi opri puţin asupra generalului de brigadă (rtr.) Constantin Mihalcea.

“Nu mă consider erou, ci doar un român care şi-a făcut datoria”, declara ziarului “Adevărul”. “Am participat la eliberarea Basarabiei, la trecerea Nistrului şi la luptele din Ucraina, de la Bug şi Nipru. Am ajuns până în Crimeea, Caucaz, Istmul Pericop, Krasnodar şi stepa Kalmucă, la sud de Stalingrad… am fost prizonier de război la nemţi în Lagărul “Vistra nr. 8”, de unde am fost eliberat în 1945 de trupele sovietice.” A devenit Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul” după ce, a doua zi de Crăciun a anului 1942, cu bateria înconjurată de tancurile sovietice a reuşit să iasă din încercuire, împreună cu toţi militarii din subordine. Distrăgând atenţia ochitorilor de pe tancurile T34, a scos soldaţii din faţa inamicului, ţâşnind călare printre tancuri şi prin nămeţii ridicaţi de viscolul siberian. “Nu mi-am făcut decât datoria. Am făcut ceea ce trebuia să fac. Pentru asta m-am pregătit, asta am făcut”, declara generalul.

Era bucuros că, la cei 99 de ani ai săi (2013, anul interviuui), deşi avea hernie, Parkinson, probleme cu ficatul, bila şi intestinele şi suferise un accident vascular cerebral, totuşi, îşi păstrase “pasiunea pentru Sudoku”. Şi, de asemenea, “inteligenţa, luciditatea”.

Un fel de Mihai Şora, am putea spune.

Constantin Mihalcea, acum în vârstă de 102 ani, a fost militar şi, în adâncul sufletului, va rămâne militar până în ultima clipă..  A luptat pentru România. La fel ca bunicii şi străbunicii voştri.

Felul în care a acţionat atunci şi gândeşte astăzi Constantin Mihalcea despre ce a făcut nu e un caz izolat. Foarte mulţi români îi împărtăşesc convingerile. Şi mulţi le şi pun în practică. Nu se pune problema că sunt tineri sau bătrâni, că lucrează la “stat” sau “privat”, că sunt militari sau civili. Cei mai mulţi îşi fac treaba cum trebuie. Şi la fel şi-o vor face şi militarii. Armata României, aşa “peticită-n fund”, cum le place unora să se refere la ea, chiar dacă păstrează în raniţă nu doar bastonul de mareşal – ci, la fel ca alte instituţii, şi inevitabilul procent de uscături, impostori, oportunişti, doctori de tinichea şi saltimbanci aflaţi în perpetua goană după funcţii nemeritate – există, cu toate lipsurile sale, pentru a-l apăra cât poate mai bine pe cetăţean, când situaţia o va impune.

Să nu aibă nimeni o îndoială că, dacă asemenea vremuri vor veni, oameni ca tânărul (odinioară) locotenent Constantin Mihalcea vor apărea iar, punându-se pe ei înaintea celor pe care îi conduc.

Asemenea oameni sunt, acolo unde sunt chemaţi să îşi facă datoria, conducătorii veritabili de care avem nevoie. Ei au fost, sunt şi vor fi mereu adevăratele personalităţi pe care România se va putea bizui.

Pentru asta, însă, trebuie să deschidem larg ochii şi să nu ne lăsăm păcăliţi. Adevărul nu e uşor de descoperit. Şi nici pentru oricine. Îţi trebuie tărie de caracter ca să îl accepţi. El e dovada unei capacităţi oneste de (auto)critică, de judecată şi discernământ, iar asta îl face mereu apanajul doar al câtorva. Şi nu e o figură de stil ce spun.

Este la fel de imposibil – spune Platon în “Republica” – să implantezi adevărul în sufletul unui om, ca şi a da puterea văzului unui om născut orb. Mai ales în aceste zile pare imposibil, când românul se luptă cu mari greutăţi financiare şi înfruntă ziua de mâine în condiţii din cele mai precare. Dar nu suntem complet spoliaţi de repere ale curajului şi demnităţii, nu ne lipsesc valorile care să ne inspire.

Ele au existat şi vor exista, cu condiţia să privim atenţi în jur. Şi, îndată ce le recunoaştem, să arătăm respect acelora care le-au probat când a fost necesar să facă dovada lor. Măcar atât. Când veţi vedea un cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, să vă descoperiţi în faţa lui.

Ei – sau, mai bine zis, şi ei – sunt liantul cu valorile care ne trebuiesc.

Încă mai sunt în viaţă, dar viaţa se scurge din ei. În curând, nu vor mai fi, dar alţi Cavaleri ai Ordinului “Mihai Viteazul” le vor lua locul. Sunt convins. Ţine doar de noi ca asemenea cuvinte demonetizate, precum eroism,  onoare şi mândrie, să fie mai mult decât nişte cuvinte.

Arătaţi-le respect fiind asemenea lor, rezistând până la capăt !

Nu veţi primi mare lucru înapoi, dar copiii, nepoţii şi strănepoţii voştri, dacă nu veţi ceda, vă vor mulţumi.

Sunt momente când mantia Ordinului “Mihai Viteazul” ar putea încăpea pe umerii unui întreg popor.

Ai unui popor treaz, demn şi hotărât. Până la capăt.

[1] Conform Legii 327/2003, art. 20, acesta se poate conferi şi “pe timp de pace unor unităţi militare sau ofiţerilor români care participă la misiuni sub jurisdicţia unor organisme internaţionale la care statul român e parte, numai în cazuri excepţionale, pentru acţiuni de mare amploare şi cu cotă de risc ridicat”.

Mihnea Rudoiu; Andrei Vasile