Când ANP-ul descoperă empatia (și pixul!)

A sosit iarăși acea perioadă magică a anului când, în preajma sărbătorilor, chiar și zidurile reci ale penitenciarelor par să vibreze de „emoție și profundă umanitate”. La Secția Exterioară Moara Nouă a Penitenciarului Ploiești, o veritabilă oază de sensibilitate, a avut loc un eveniment de PR (pardon, „proiect”) intitulat, cu o gingășie dezarmantă, „𝒰𝓃 𝒶𝓁𝓉𝒻𝑒𝓁 𝒹𝑒 𝒞𝓇ă𝒸𝒾𝓊𝓃 – 𝑒𝓂𝑜ț𝒾𝒾 ș𝒾 𝑔â𝓃𝒹𝓊𝓇𝒾 𝓉𝓇𝒶𝓃𝓈𝓂𝒾𝓈𝑒 𝒹𝒾𝓃 𝓅𝑒𝓃𝒾𝓉𝑒𝓃𝒸𝒾𝒶𝓇”. Da, ați citit bine! Sufletele private de libertate, cadrele instituției și invitații din comunitate s-au unit într-o „activitate menită să redea sens, căldură și reflecție”. Ca și cum, în restul anului, sensul și căldura ar fi niște fițe incompatibile cu gardurile electrificate.

Poezii din spatele gratiilor: Despre dor, regret și promisiuni de 1 aprilie

Imaginați-vă scena: într-o atmosferă solemnă, „deținuții au citit în fața publicului texte create de ei”. Nu rapoarte despre condițiile de detenție, nu plângeri privind abuzurile, ci „𝐠â𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐝𝐨𝐫, 𝐫𝐞𝐠𝐫𝐞𝐭𝐞, 𝐬𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧ț𝐞 ș𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐦𝐢𝐬𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐮𝐧 î𝐧𝐜𝐞𝐩𝐮𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧”. Fiecare cuvânt rostit, cu o intonație dramatică, a reușit să deschidă, „pentru o clipă, uși dincolo de zidurile reci”. Probabil uși metaforice, căci celelalte rămân, evident, încuiate. Unii au rememorat Crăciunurile copilăriei (un act terapeutic, fără îndoială, ce ajută la uitarea prezentului), alții au vorbit despre lipsurile care dor cel mai tare — „nu cele materiale, ci absența celor dragi”. Ceea ce, în mod ironic, este exact consecința directă a motivelor pentru care se află acolo, dar asta e o „reflecție” prea dură pentru „un altfel de Crăciun”.

Colinde cu emoție contabilizată: Când simțim căldura de acasă… pentru o oră

Și pentru a completa tabloul idilic, un grup artistic al penitenciarului a interpretat colinde. „Vocile, uneori tremurânde, alteori puternice,” au reușit, ni se spune, „să facă ceea ce pare imposibil în asemenea locuri: să aducă sentimentul de acasă.” E o performanță notabilă, având în vedere că „acasă” se presupune că nu are gratii, supraveghetori și un regim strict. Dar, pentru o oră-două, iluzia de normalitate este, iată, un succes răsunător.

Recuperarea prin versuri: Marele plan al reintegrării (pe durata sărbătorilor)

Proiectul, plin de intenții nobile, a avut drept scop „cultivarea empatiei, stimularea responsabilității personale și crearea unui context în care persoanele private de libertate să regăsească sensul sărbătorilor”. Exerciții de reflecție, momente artistice, discuții ghidate și creații literare, toate pregătite cu migală pe parcursul mai multor zile. O adevărată fabrică de „sens” și „responsabilitate”, care speră să transforme infractorii în poeți sensibili, doar prin intermediul unei serbări de Crăciun. O tactică revoluționară, ce-i drept, care probabil va duce la o rată de recidivă de… 99,9%, dar măcar cu o inimă mai empatică.

Concluzie tristă: Speranța, un moft impozabil – De la umbră la lumină (și inapoi, la anul)

La final, toți cei prezenți au declarat, cu o unanimitate suspectă, că au trăit „𝐮𝐧 𝐚𝐥𝐭𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐂𝐫ă𝐜𝐢𝐮𝐧”. Un Crăciun „care a vorbit nu despre daruri, ci despre iertare; nu despre distanțe, ci despre punți; nu despre greșeli, ci despre posibilitatea unui nou început.” Probabil, iertarea vine de la victimele lor, punțile duc spre societatea care îi așteaptă cu brațele deschise, iar noul început e pentru anul viitor, când se va repeta același număr.

Evenimentul a demonstrat „încă o dată importanța intervențiilor educative și socio-emoționale desfășurate în sistemul penitenciar, precum și capacitatea fiecărui om de a se întoarce spre lumină, indiferent cât de adâncă pare umbra din care pornește.” Este minunat să credem în această capacitate. Problema este că, de cele mai multe ori, „lumina” din penitenciar se stinge odată cu stingerea bradului de Crăciun, iar „umbra” se întinde din nou peste tot restul anului. Motto-ul evenimentului, „Î𝓂𝓅𝑜𝒹𝑜𝒷𝒾𝓂 𝒷𝓇𝒶𝒹𝓊𝓁 𝒸𝒶 𝓈ă 𝓃𝑒 𝒶𝓂𝒾𝓃𝓉𝒾𝓂 𝒸ă 𝓈𝓅𝑒𝓇𝒶𝓃ț𝒶 𝓅𝓇𝒾𝓃𝒹𝑒 𝓇ă𝒹ă𝒸𝒾𝓃𝒾 𝑜𝓇𝒾𝓊𝓃𝒹𝑒,” sună frumos. Doar că speranța nu plătește facturile, iar rădăcinile ei rareori reușesc să străpungă asfaltul realității. Iar până la anul, gardurile, regulile și privarea de libertate rămân, la fel de concrete ca și lipsa de rezultate concrete a unor astfel de evenimente. (Irinel I.).