La început a funcționat într-o clădire închiriată, ca apoi să fie construită închisoarea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind atestată prima dată într-un document din 1901. Despre modul de funcționare al acesteia, până în 1950, nu se cunoștea prea mult.

Știm că a funcționat și ca închisoare politică, în perioada dictaturii regale, și că au fost încarcerați aici capii mișcării legionare, dar în rest informații erau puține și inexacte, deși închisoarea a avut continuitate. Mult mai multe se cunosc despre activitatea din perioada comunistă, când era cunoscută ca „închisoarea tăcerii”, pentru că aici funcționa un regim draconic de izolare sub conducerea torționarului Vișinescu.

Avem multe mărturii, care au apărut după 1989. Golul în cercetarea despre închisoarea de la Râmnicu Sărat l-a umplut istoricul Marius Neculae, în volumul Închisoarea de la Râmnicu Sărat în sistemul penitenciar românesc (1862-1947), publicat la Polirom, cu sprijinul IICCMER.

Autorul spune că atenția pe care cercetătorii au acordat-o celor 16 ani de funcționare a penitenciarului în perioada comunistă pare lipsită de corectitudine față de deceniile anterioare. Justificarea pe care o găsește ține de interesul general pentru cercetarea regimurilor comuniste – la noi și, în general, în lume – și a victimelor acestora. În același timp, însă, a considerat că și perioada dinainte merită atenție, mai ales după ce a descoperit o nișă de cercetare la care poate contribui.

Marius Neculae afirmă că și-a gândit demersul pe trei paliere, astfel încât să ofere un tablou clar și complet despre istoria penitenciarului între 1862 și 1947. Astfel, un prim palier urmărește evoluția penitenciarului în cei 85 de ani analizați, de la organizare și administrare, la clădiri, dotări, dimensiune, număr de deținuți.

Urmează o încadrarea a penitenciarului de la Râmnicu Sărat în raport cu sistemul penitenciar din care a făcut parte și cu autoritățile care l-au gestionat. Partea a treia adaugă o dimensiune critică, încercând să îndrepte erorile istoriografice identificate de-a lungul documentării, apelând la surse inedite și foarte diverse, având în vedere că multe fonduri arhivistice au dispărut și nu au putut fi recuperate.

Despre surse, autorul detaliază în introducere, afirmând că nu s-a putut baza pe sursele obișnuite folosite în cercetări de acest fel, cu siguranță nu surse structurate sau compilate.

Fiind o lucrare de doctorat, construită și scrisă cu o anumită rigoare academică, nu o pot recomanda chiar oricui. Nu este, cu siguranță, o lectură ușoară, abundând de trimiteri, note de subsol și anexe, stilul fiind doar pentru cei specializați sau obișnuiți să citească astfel de lucrări.

Este, totuși, o cercetare importantă pentru cei pasionați de istorie, în special de istoria sistemului penitenciar – mai ales că puține s-au publicat pe marginea acestui subiect care să nu trimită doar spre perioada comunistă–, și pentru comunitatea locală, recuperându-se, astfel, o filă din istoria orașului.

Marius Neculae, Închisoarea de la Râmnicu Sărat în sistemul penitenciar românesc (1862-1947), Editura Polirom, 2023, 376 p.