Semnarea Tratatului de la Trianon, la 4 iunie 1920, înseamnă încheierea procesului de recunoaștere internațională a frontierelor României întregite, în urma liberei voințe exprimate a românilor din provinciile istorice. Rusia bolșevică nu a fost parte a sistemului versaillez, așa încât dificultățile create de sovietici pe noua frontieră estică, pe Nistru, vor continua în întreaga perioadă interbelică, în pofida eforturilor diplomației românești de normalizare a raporturilor cu vecinul de la Răsărit. Semnarea tratatului cu Ungaria de 16 națiuni aliate în Primul Război Mondial, la Trianon, a fost întâmpinată, în Parlamentul din Budapesta, cu formula Nem, nem, soha! (Nu, nu, niciodată!). Suntem departe de o reconciliere deplină pe această temă, astăzi, nici măcar în spațiul cercetării istorice comune, semn că Trianonul, văzut ca o dramă în Ungaria, rămâne cea mai bună dovadă a neînțelegerii celor întâmplate în anii monarhiei duale (1867-1918), când maghiarii au ignorat dorința de libertate a popoarelor Imperiului Austro-Ungar ale căror drepturi sociale, politice și religioase le-au îngrădit.
În Transilvania, în momentul istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, armata română se afla în sud-estul Transilvaniei, pe o linie de demarcaţie stabilită prin armistiţiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918.
Trupele române, potrivit Instrucţiunilor Marelui Cartier General, aveau sarcina de a asigura liniştea, avutul şi vieţile locuitorilor, indiferent de naţionalitate. În colaboare cu Consiliile şi gărzile româneşti, cu Consiliul Dirigent, s-au luat măsuri severe pentru înlăturarea cazurilor de jaf; au fost dezarmate bandele izolate maghiare şi secuieşti. La mijlocul lunii decembrie 1918, trupele din Transilvania au primit ordin să înainteze, Aliaţii dându-şi consimţământul pentru depăşirea liniei Mureşului.
În decursul anului 1919, armata română a făcut eforturi importante pentru asigurarea fiinţei statului naţional român, rezultat al voinţei liber exprimate a tuturor românilor din provinciile istorice. În zona Hotinului, armata română a avut de înfruntat acţiuni ale unor detaşamente sovietice (generalul Stan Poetaş, comandantul Brigăzii 17 Infanterie, este ucis de elemente comuniste în apropiere de Atachi, în ianuarie 1919), iar în vest s-a confruntat cu pericolul proclamării, în martie 1919, la Budapesta, a Republicii Sovietice Ungare, România găsindu-se în situaţia de fi prinsă între două regimuri bolşevice, unul la vest, altul la est, a căror acţiune conjugată putea pune în pericol existenţa noului stat român.
Noua republică sovietică din inima Europei i-a îngrijorat îndestul pe aliați prin rapiditatea extinderii flagelului bolșevic. În noaptea de 15/16 aprilie 1919, după ce tratativele dintre aliați și regimul lui Bela Kun eșuaseră, armata ungară a trecut la atac în zona Munților Apuseni. Șase divizii românești de infanterie și trei brigăzi de cavalerie, experimentate în război, aproximativ 64.000 de soldați, s-au aflat în fața celor 60.000 de ostași maghiari.
În numai cinci zile de lupte, Satu Mare, Carei, Oradea și Salonta au fost ocupate de armata română, care și-a stabilit ca aliniament natural râul Tisa, cu acordul Comandamentului Armatei aliate de Orient. Aceasta a nemulțumit Înaltul Comandament ungar, care a decis trecerea Tisei în mai multe sectoare, în eventualitatea unei joncțiuni cu trupele bolșevice din Ucraina, care ar fi urmat să prindă armata română ca într-un clește.
Asigurarea controlului Tisei, un obstacol natural major, a fost socotită de conducerea Marelui Cartier General ca fiind modalitatea cea mai eficientă de a împiedica eventualele atacuri ale armatei bolșevice maghiare. Era evident – nu doar din informațiile obținute, ci și din acțiunile belicoase anterioare, inclusiv în zona cehoslovacă, devastată de război – că menținerea aliniamentului Tisei era o garanție până la dezarmarea completă a trupelor maghiare, așa cum comandamentul român ceruse în repetate rânduri.
Establishment-ul militar francez a înțeles mult mai bine decât politicienii francezi (în speță, Georges Clemenceau, prim-ministrul francez, care a insistat pentru revenirea armatei române pe un aliniament anterior, Satu Mare-Oradea-Arad) că stabilitatea politică și militară în acest sector european este imposibilă fără sprijinul militar al armatei române.
Mareșalul Ferdinand Foch a sintetizat excelent situația, într-un memoriu adresat Conferinței Păcii: Pentru a pune România la adăpost de pericolul ungar și pentru a evita compromiterea activității Antantei în Europa orientală, este important să se subordoneze retragerea forțelor românești la est de Tisa aplicării integrale de către Ungaria a clauzelor armistițiului din 13 noiembrie, adică a i se impune o demobilizare imediată, reducerea armatei sale la șase divizii pe picior de pace și repartizarea acestor divizii pe teritoriul ei, astfel încât să fie exclusă orice amenințare de ofensivă împotriva vecinilor ei.
Articolul 45. Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art.27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.
Tratatul de la Trianon, 4 iunie 1920
La 2 iulie 1919, Comandamentul ungar dădea un „ultimatum” armatei române, cerând să înceapă, la 4 iulie, retragerea pe așa-numita „linie Clemenceau”, însă Marele Cartier General român a ordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania rămânerea pe aliniamentul Tisei, în așteptarea altor instrucțiuni din Paris.
Julier Ferenc, șeful Marelui Cartier General ungar, nota, la 5 iulie 1919, după instalarea lui în această funcție, că indiferent dacă românii evacuează sau nu teritoriul de la est de Tisa, intenția comandamentului armatei este de a trece Tisa cu grosul armatei și a înainta până la linia de demarcație ce ni s-a impus.
În egală măsură, scria generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, nu ne-am îndoit nicio clipă că ne vor ataca ungurii. Este de semnalat, de altfel, potrivit memoriilor fostului președinte al primei republici democratice maghiare după destrămarea monarhiei austro-ungare, Karoly Mihaly, că românii au beneficiat de planul de luptă al bolșevicilor maghiari, divulgat chiar de șeful Statului Major al Armatei Roșii forțelor contrarevoluționare maghiare.
Raportul de forțe între armata română și cea maghiară pe frontul Tisei era de 1,5 la 1, bolșevicii unguri beneficiind de 60.000 de militari, 107 batalioane de infanterie și 60 de baterii de artilerie, în vreme ce armata română dispunea de 90.000 de militari, 92 de batalioane de infanterie și 80 de baterii de artilerie. Aveam o superioritate evidentă în privința escadroanelor de cavalerie, 58 românești în raport cu numai nouă maghiare.
În plus, armata română, eficient organizată și condusă, după experiența anilor 1917 și 1918, se opunea unei armate constituite după principiile bolșevice impuse de Lev Troțki, în Rusia, potrivit cărora comandanții erau aleși de sovietul soldaților, iar gradele militare erau desființate, comandanții proveniți din vechea armată fiind asistați de locțiitori politici, meniți să verifice în ce măsură aceștia îndeplinesc ordinele primite.
Este interesant de subliniat că, în perspectiva confruntării cu armata română, liderii militari unguri au decis revenirea la principiile organizării militare anterioare: au eliminat comisarii politici de la unități, lăsându-i numai la nivel de corp de armată, au reimpus comandanții, fără votul soldaților, care și-au recăpătat gradele militare, și au recrutat militari cu experiență de pe frontul cehoslovac, dar și din rândul populației cu vârsta cuprinsă între 18 și 46 de ani.
La 20 iulie 1919, după o puternică pregătire de artilerie, armata maghiară a început ofensiva pe direcția principală Szolnok, cu alte două acțiuni secundare de flanc. Alegerea direcției principale de ofensivă spre Oradea corespundea obiectivului strategic stabilit – cucerirea Transilvaniei – și permitea o dezvoltare favorabilă, întrucât atacul se petrecea chiar la joncțiunea celor două grupuri române (Nord și Sud) și la distanțe mari de forțele franco-sârbe (peste 100 km) și forțele cehoslovace (peste 200 km).
Sub presiunea acestui atac puternic, trupele române s-au repliat pe aliniamente succesive. Două regimente maghiare au reușit să treacă Tisa și să stabilească, dincolo de râu, un cap de pod. În aceste condiții, Marele Cartier General român a decis să treacă la ofensivă peste Tisa, pe direcția principală Szolnok-Budapesta. Din 27 iulie, atunci când primele trupe reușesc să treacă Tisa și să se consolideze pe malul drept, armata română s-a aflat permanent în ofensivă, pe direcția capitalei Budapesta, mai bine de 100 km.
Până la 2 august 1919, apărarea forţelor maghiare a fost dezorganizată, astfel că majoritatea diviziilor române au reușit să treacă la vest de aliniamentul râului Tisa. Corpul 1 armată ungar a fost scos din luptă de Brigada 4 Roșiori, iar comandamentul lui s-a predat.
La 3 august, primele unități militare românești din Brigada 4 Roșiori, conduse de generalul Gheorghe Rusescu, au intrat în Budapesta fără luptă. Acesta rămâne un episod controversat al campaniei din Ungaria asupra căruia merită insistat.
La bariera de est a orașului, cele trei escadroane din brigada comandată de generalul Gheorghe Rusescu (alte cinci fuseseră trimise, așa cum i s-a cerut, spre Kecskemet, Rusescu păstrându-și pentru propria acțiune trei), însoțite de două grupe de mitraliere și o secție de artilerie călăreață, au fost întâmpinate de o delegație a noului guvern (guvernul bolșevic al lui Bela Kun fusese înlocuit de un altul condus de Peidl Gyula), care au cerut ca militarii români să nu intre în oraș.
Sub amenințarea artileriei proprii, generalul Rusescu le-a impus condițiile sale: intrarea până la ora 20,30, altminteri orașul va fi bombardat, evacuarea cazarmei „Arhiducele Joseph”, numită „Lenin” de bolșevici, armata română promițând să mențină ordinea în Budapesta.
Neștiind exact forțele pe care se întemeiază generalul român, oficialii maghiari au acceptat și, în felul acesta, Gheorghe Rusescu a rămas în istorie prin curajul cu care a impus intrarea primelor trupe române în Budapesta. Era, de altminteri, singura capitală inamică ocupată de un stat al Antantei prin acțiune militară directă în cursul sau ca urmare a Primului Război Mondial.
Acțiunea lui Rusescu l-a iritat teribil pe comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, generalul Gh. Mărdărescu, socotind că l-a lipsit, în acest fel, de gloria care i se cuvenea (la 4 august, Mărdărescu împlinea 53 de ani și i se „suflase” cadoul mult așteptat!).
Mărdărescu a invocat, atunci când l-a pedepsit pe Rusescu pentru indisciplină, că, prin acțiunea sa temerară, ar fi pus în pericol desfășurarea în bune condiții a ofensivei române (subliniind că cei 7.000 de bolșevici din Budapesta, organizați în trei regimente, dezarmați abia a doua zi, la 4 august, de Divizia 1 Vânători, ar fi putut crea „o situație mai mult decât neplăcută”).
De altminteri, nu doar că generalul Rusescu nu a fost decorat, așa cum ar fi meritat, dar în memoriile sale („Dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei”), generalul Mărdărescu nici măcar nu-i pomenește numele, amintind însă cum locotenent-colonelul adjutant Athanasescu a remediat „greșeala regretabilă” prin tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet (adică acolo unde ar fi trebuit să acționeze Rusescu!).
A doua zi, la 4 august, au intrat în Budapesta şi trupele Diviziei 1 Vânători, care au dat onorul comandantului trupelor române din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, care devenea și comandant suprem al trupelor române de ocupație, pe bulevardul Andrassy (cea mai frumoasă arteră de comunicație a capitalei ungare). În blocul de defilare s-au regăsit militarii din Regimentul 4 Vânători, un divizion din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 Roşiori.
Actele oficiale vor recunoaște 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei, dar ani la rândul Societatea „Apărătorii Patriei”, condusă de generalul Traian Moșoiu, căruia i se încredințase guvernarea militară a Budapestei și a teritoriilor ungare ocupate la vest de Tisa, a comemorat ocuparea capitalei maghiare la 3 august, ceea ce arată că data însușită de contemporani era aceea care se lega, implicit, de numele generalului Gh. Rusescu.
Acțiunea militară împotriva regimului bolșevic al lui Bela Kun a uimit prin rapiditate și eficiență, prin concepția operativă, logistică și modul de cooperare interarme care a funcționat ireproșabil. Posibilitatea de a ajunge rapid în Budapesta a contribuit la moralul excelent al luptătorilor, iar militarii români au dovedit o admirabilă capacitate de organizare a serviciilor publice, dezorganizate de lupte, din capitala maghiară, sprijinind populația afectată de război, prin asigurarea regulată a mijloacelor de subzistență în întreaga perioadă în care armata română a controlat orașul.
Pentru a vedea dimensiunea sprijinului oferit, este suficient să amintim că numai forțele de sub comanda generalului Traian Moșoiu (din zona sud) trimiteau zilnic spre Budapesta, din depozitele proprii de subzistență, destinate armatei române, 30 de vagoane de grâu și 10 vagoane cu legume. Din stocul armatei române, un important număr de cai (deveniți improprii serviciului militar) au fost cedați pentru a fi tăiați în abatoare și a asigura hrana populației. 300 de porci se tăiau în fiecare zi în capitala maghiară, hrana fiind îndreptată și către spitale și sanatorii.
Patru trenuri, zilnic, transportau alimente și provizii, bucurându-se de un regim prioritar, chiar față de transporturile militare! Tone de alimente au fost găsite și în unele depozite controlate de bolșevici, care fusesră sechestrare exclusiv în folosul trupelor roșii ale lui Bela Kun.
Bolșevicii maghiari suspendaseră dreptul de întrunire, cenzura împiedica apariția oricărui ziar care nu avea nuanțele bolșevice necesare, „avutul, onoarea și viața cetățenilor – scrie Mărdărescu – fiind la discreția bandelor comuniste, care jefuiau, batjocoreau, schingiuiau și chiar executau pe nevinovați fără cruțare, fără teamă că vor fi chemați la răspundere cândva pentru ororile ce comiteau”.
S-au luat măsuri pentru constituirea armatei naționale ungare și pentru reînființarea și reorganizarea jandarmeriei ungare, iar de la începutul lunii noiembrie 1919, armata română a început retragerea din Ungaria, în două etape, Budapesta fiind preluată de Misiunea Militară Interaliată și autoritățile maghiare. La 19 noiembrie 1919, primele unități românești au trecut la est de Tisa, prin punctele special amenajate la Szolnok și Tokaj.
Prin eforturile sale, armata română a pus capăt efemerului regim bolşevic ungar al lui Bela Kun şi a făcut cu succes faţă, în cooperare cu trupele franceze, atacurilor trupelor sovietice în Basarabia, pe Nistru (în zona Tighinei).
Tratatele de Pace din 1919-1920 au oferit o consacrare internaţională a ceea ce românii înşişi, uniţi în voinţa lor, doriseră şi făcuseră, iar aliaţii nu s-au putut eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de România, efortul militar depus în anii 1916-1917 de armata română și apărarea Europei în fața bolșevismului maghiar fiind argumente puternice în favoarea deciziilor luate la Conferinţa păcii. (Colonel Florin Șperlea).