Featured
Operatiunea „Satanique”/Document declasificat MKULTRA
Este un principiu general acceptat acela că pentru a înțelege corect o situație, o întâmplare, o atitudine trebuie să se țină seama de contextul general al epocii, al vremii, de legile existente la momentul respectiv, de obiceiurile oamenilor, de concepțiile generale care guvernau societatea în care ei trăiau. Să deschidem la întâmplare paginile unei cărți de istorie și, citindu-le, să ne lăsăm purtați de gând în lumea respectivă.
Iată-l pe împăratul Vespasian, cel care, aflat la strâmtoare financiară, inventează toaletele publice cu plată, lăsând posterității nu doar un nou tip de edificiu sanitar, ci și celebrul dicton legat de acestea „Banii n-au miros” (Non oleat pecunia). Așa de mare era în vremea lui Vespasian pasiunea oamenilor pentru luptele de gladiatori, încât el construiește Colosseum-ul, arenă de proporții într-adevăr colosale. Ce se întâmlă acolo? O luptă între gladiatori, cu arme dintre cele mai diferite, la finalul căreia învinsul era omorât spre satisfacția spectatorilor. Alteori luptele erau duse împotriva unor fiare sălbatice înfometate, sau animalele erau asmuțite asupra unor nefericiți condamnați la supliciu. Și ce se mai amuzau doamnele romane când leii aduși de dincolo de Marea Nostrum sfâșiau, alături, părinți și copii creștini! Cum se mai desfătau ele auzind țipetele de groază ale mamelor care nu-și puteau apăra copiii!
Vespasian
Contemporan cu Vespasian, Iisus Hristos a sfârșit pe cruce. Pedeapsă groaznică, binecuvântarea morții venind după circa șase ore de chinuri. Dar acesta era obiceiul vremii; cu un secol mai devreme, șase mii de sclavi fuseseră crucificați de-a lungul drumului dintre Capua și Roma pentru vina de a se fi răsculat sub conducerea viteazului Spartacus, cel care prin originea sa tracă ne era strămoș.
Spartacus
Să dăm câteva file înainte. În Anglia elisabetană, pe vremea lui Shakespeare, exprimarea aleasă, înflorită cu metafore, era o modă, la dans perechile abia dacă se atingeau, dar în paralel supraviețuiau distracții de genul „ursul legat la gard”, unde bietul animal era sfâșiat de câini spre plăcerea asistenței.
Și am putea lungi șirul exemplelor pe zeci și zeci de pagini.
Astăzi pedeapsa cu moartea este abolită în majoritatea statelor. Iar acolo unde ea este totuși aplicată, totul decurge, pe cât posibil, fără suferința condamnatului. De asemenea, astăzi există legi care protejează animalele. Există reguli chiar și pentru sacrificarea lor, pentru că, o știm prea bine, omul se află la capătul lanțului trofic.
Dar să deschidem cartea mai aproape de vremurile noastre. Lumea a trecut prin flăcările a două războaie mondiale în decurs de jumătate de secol. S-au comis atrocități fără număr. Cele mai multe de către oamenni purtând uniforme militare. Ruși, nemți, englezi, americani, croați și, să o recunoaștem deschis, români, dar și alții s-au angajat într-o sarabandă a crimei, a torturii, a uciderii fără teamă de consecințe. De la învinși, mulți au plătit pentru faptele lor. De la învingători, mai puțini.
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este simplă: Este corect să îi judecăm pe romanii de la începutul primului mileniu, sau pe englezii elisabetani, sau pe oricine altcineva din trecut după normele morale și legale de astăzi? Nu trebuie să ținem seama de contextul epocii? Sau, venind la contemporaneitate, este corect să ne referim la lipsa de umanism, la încălcarea unor drepturi care, este adevărat, n-ar trebui niciodată și niciunde încălcate, selectând însă exemplele numai de partea învinsă?
Cei care au adunat și consolidat în norme legale obligatorii pentru toți obiceiurile, cutumele, au stabilit și un principiu imuabil, extrem de important: legea acționează numai pentru viitor. După legea intrată în vigoare astăzi nu poate fi sancționată o infracțiune săvârșită, să zicem, anul trecut.
Putem însă, desigur, să dezavuăm fapta respectivă.
Revin la detaliul care nu trebuie uitat: contextul epocii. Lumea, se spune pe bună dreptate, a devenit un sat mare. Și asta nu doar de ieri, de alaltăieri. Circulația informației, a ideilor, a oamenilor și a modelolor pe care ei le reprezintă ne apropie tot mai mult. Este absurd să condamni spionajul făcut de ruși, să zicem, împotriva americanilor, dar să elogiezi spionajul americanilor împotriva rușilor.
Dar unii dintre noi o fac! Cu aceeași ușurătate cu care aprobă acțiunile teroriste împotriva statului român dinainte de 1989. Cu aceeași lipsă de inhibare cu care declară drept faptă abdominabilă folosirea de către Securitate a tehnicii operative pentru documentarea activitpții unui trădător de țară, dar nu au nici o tresărire când aud comunicatul Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căruia în anul 2009 au fost eliberate 3011 mandate de interceptare a convorbirilor telefonice.
Mulți dintre cei care acuză la grămadă, nediferențiat, serviciile de informații ale României dinainte de 1989 o fac pe fondul unei acute lipse de cultură în domeniu. Lor le oferim în continuare două exemple, de la „case mari”, care ilustrează efectele nefaste ale lipsei de responsabilitate a politicului în utilizarea acestor servicii în alte scopuri decât apărarea valorilor și intereselor naționale.
Primul exemplu se referă la acțiunile ilegale ale CIA din perioada 1950-1974, derulate în plină febră a Războiului Rece, în numele anticomunismului propovăduit de senatorul republican McCarthy, care spumega împotriva comuniștilor strecurați, după părerea lui, în toate instituțiile statului, în teatru și cinematografie. Atunci nimeni nu umbla cu mănuși, atunci se întâmplau tot felul de nenorociri în lupta pentru afirmarea celor două sisteme. Atunci, în SUA, mari artiști, mari oameni de știință erau declarați dușmani ai Americii, într-o vânătoare de vrăjitoare spre care tindem noi acum.
Joseph McCarthy
Celălalt exemplu este din Franța anilor ’80, și ilustrează modul în care, pentru satisfacerea unor interese de mare putere, serviciul de informații a putut fi angrenat în acte ce pot fi clar considerate drept terorism de stat, dar și maniera în care factorul decizional care a ordonat misiunea respectivă a știut să-i protejeze pe executanții acesteia.
Dar, înainte de a vă lăsa să faceți singuri o comparație între exemplele prezentate în continuare și activitatea informativă a Securității rpmâne în aceleași perioade (anii ’50-’70, respectiv 1895), cred că ar fi util să reproduc două referiri de dicționar, la teoriile senatorului american sus-amintit. Iată-le:
Termenul de mccarthyism „este folosit astăzi în legătură cu acuzațiile demagogice, nesăbuite, lipsite de substanță, precum și cu atacurile publice la adresa caracterului sau a patriotismului oponenților politici”.
Prăbușirea lui McCarthy a început în urma pledoariei publice a unui ziarist de mare talent, Edward Murrow. Printre altele, acesta declara: „Trebuie să ne aducem mereu aminte că acuzațiile nu constituie probe și că o condamnare depinde de probe și de un proces corect. Nu o să mergem pe stradă temându-ne unul de celălalt. Nu o să ne lăsăm târâți de frică într-o epocă a iraționalității dacă săpăm adânc în istoria și în doctrina noastră și ne vom aminti că nu ne tragem din niște fricoși”.
Nu pot decât să fiu de acord cu cele declarate de ziaristul american acum șase decenii. Și aș mai adăuga ceva: Din istoria neamului nostru, așa cum am învățat-o eu, nici noi nu ne tragem din niște fricoși!
Experiente medicale pe oameni
În urmă cu vreo doi ani, canalul de televiziune National Geographic a difuzat, în cadrul emisiunii „Secretele istoriei”, un cutremurător film privind experiențele medicale pe oameni. Auzisem până acum doar despre nefericiții care, în timpul celui de-al doilea Război Mondial au fost supuși, în lagărele germane ale morții, la cele mai odioase încercări de către călăi care aveau diplomă universitară de medic. Iată însă că istoria poate produce oricând surprize. Și multe evenimente petrecute în perioada Războiului Rece constituie asemenea surprize.
Dezvăluirile făcute de National Geographic se referă la activități desfășurate în Marea Britanie și, de către CIA, pe teritoriul american și în Germania de Vest. De fapt asemenea dezvăluiri au o oarecare vechime. La ordinul Congresului SUA, William Colby, directorul CIA, a prezentat acțiunile pe care CIA le întreprinsese, abătându-se de la normele legale, în perioada 1950-1974. Raportul său de 693 de pagini a devenit cunoscut sub numele „Bijuteriile de familie” (Family Jewels) și a generat o furtună în Agenție, Colby fiind acuzat în șoaptă că spală rufele murdare în public și chiar că ar fi agent sovietic. După mai bine de trei decenii, la 25 iunie 2007, raportul lui Colby a fost desecretizat și pus la dispoziția publicului.
Unul dintre capitolele acestui raport se referă la Proiectul MKUltra, care viza controlul asupra minții, spălarea creierului, inducerea unor modificări comportamentale, desființarea personalității umane și subordonarea ei prin comenzi transmise de un coordonator.
Document declasificat MKULTRA
Dar nu doar televiziunea a produs asemenea dezvăluiri. A apărut, în limba română, volumul semnat de Gordon Thomas intitulat „Armele secrete ale CIA – Tortură, manipulare, arme chimice”, volum care în mare parte se referă la aceleași experiențe făcute la comanda CIA pe ființe umane. Din acest volum vom extrage în continuare unele date. Și pentru a nu lăsa nici un dubiu asupra conținutului experimentelor efecutate în cadrul proiectelor CIA, precizăm că în multe cazuri erau folosiți „subiecți de unică folosință”, mai exact oameni care dacă nu mureau în timpul tratamentului erau uciși imediat după aceea.
Cine erau nefericiții care înainte de moarte trebuiau să treacă prin toate chinurile iadului sub ochii indiferenți ai unor medici care uitaseră că primul principiu al meseriei lor este „Să nu faci rău” (Primum non nocere)? Erau deținuți încercați în Germania Occidentală pentru că fuseseră ofițeri SS sau Gestapo, erau norvegieni care îi susținuseră pe naziști (quislingi), erau fugari din Est adăpostiți în lagărele de refugiați. Aceștia din urmă puteau fi uciși pe motiv că erau „indivizi de loialitate îndoielnică sau bănuiți a fi agenți dubli sovietici”.
A nu se crede cumva că, într-un act de așa-zisă dreptate înfăptuită sub Legea Talionului, doctorii americani veneau să răzbune crimele comise de medicii naziști sau japonezi. Nici pe departe. La Fort Detrick, statul Maryland, unde se creau și se testau cele mai temute arme bacteriologice și chimice „savanții americani erau asistați de oameni de știință japonezi” (…) care „în schimbul totalei imunități pentru crimele lor de război dezvăluiseră toate testele pentru armele biologice pe care le făcuseră pe prizonierii inamici în timpul celui de al doilea Război Mondial”.
De asemenea, în faza finală a războiului și imediat după acesta, în cadrul operațiunii Paperclip, au fost aduși în SUA peste șapte sute de cercetători naziști, inclusiv unii dintre aceia care făcuseră experiențe pe oameni în lagărele de concentrare. Așa se face că la Fort Detrick a lucrat și Kurt Blome, unul dintre conducătorii programului biologic nazist, acuzat în Procesul de la Nurnberg. În 1943 acesta omorâse mii de oameni în lagărele de concentrare, în experimente în timpul cărora le injectase ciuma, antraxul și alți microbi mortali. În 1951 la Fort Detrick el lucra „cu aceiași agenți biologici pe care îi folosise în lagărele de concentrare”.
Alături de indivizi precum Kurt Blome lucra și Frank Olson, director adjunct al Sectorului „Operații speciale” al CIA.
La începutul anilor ’50, Frank Olson a făcut mai multe vizite în Germania, în cadrul operațiunii „Artichoke”, în care experimenta folosirea drogurilor pentru interogatorii. În cadrul unei noi vizite în Germania, din august 1953, a fost martor la studierea efectelor unor medicamente în interogarea și torturarea unor deținuți sovietici și a unor personale suspectate a fi agenți dubli. A fost profund impresionat și a mărturisit unui coleg că ar vrea să plece din sistem. Colegul a raportat starea de spirit a lui Olson. Lui Olson i s-a recomandat să meargă la New York pentru un consult medical, dar acolo a fost drogat și aruncat de la etajul 10, pe fereastra hotelului din Manhattan unde locuia.
În 1975, guvernul a admis că Olson a fost drogat cu LSD fără șirea lui și a oferit familiei 750000 de dolari în cadrul unei înțelegeri în afara tribunalului.
Fiul lui Olson, Eric, consideră că tatăl lui a fost uciș pentru „a proteja” poporul american de cunoașterea faptului că propriul său guvern a preluat și a extins experimentele naziste privind controlul asupra minții umane, tortura psihologică și războiul chimic și că efectua aceste experiențe, asemenea naziștilor, pe subiecți care nu aveau știință de tratamentul care li se aplica, pe deținuți sau oameni „dispensabili” până se ajungea în faza terminală.
Operatiunea „Satanique”
Activitățile organizației Greenpeace sunt destul de bine cunoscute în lume. Organizația reunește un grup de activiști inimoși care și-au dedicat viața apărării Pământului împotriva agresiunii noastre, a oamenilor. Greenpeace luptă împotriva defrișărilor abuzive, împotriva uciderii necugetate a animalelor sălbatice, împotriva poluării, iar lista demersurilor sale vizând în ultimă analiză apărarea mediului, apărarea noastră, a oamenilor, ar putea continua.
Nu o singură dată însă activitatea Greenpeace a intrat în contradicție cu lăcomia unor companii care de dragul profitului cor să doboare copaci seculari pe sute de hectare, vor să ucidă balene, vor să omoare delfini sau pui de focă. Nu o singură dată a intrat în contradicție cu politica agresivă a unor state.
Un asemenea conflict a fost generat de ambițiile nucleare ale Franței care, în anii `80 punea la punct focoasele nucleare pentru SLBM M4 (rachete balistice cu lansare de pe submarine). Experiențele franceze de pe atolul Morura din arhipelagul polinezian periclitau flora și fauna pentru sute de ani de acum înainte. De aceea Greenpeace a hotărât să intevină, atrăgând atenția întregii lumi asupra nesăbuitelor planuri franceze. A achiziționat pentru aceasta un vas, botezat Rainbow Warrior, care urma să conducă în zona experiențelor nucleare o mică flotilă de iahturi.
O asemenea intenție era prea mult pentru președintele Francois Mitterrand, cel însetat de dreptate și preocupat patru ani mai târziu, în 1989, de pregătirea „evenimentelor spontane” care urmau să se declanșeze în decembrie în România. Așa se face că a ordonat împiedicarea prin orice mijloace a acțiunilor Greenpeace și a aprobat personal planul Operațiunii „Satanique”, care fusese elaborat în acest scop de către DGSE (Direction Generale de la Securite Exterieure – serviciul francez de spionaj) și care i-a fost prezentat de șeful instituției, amiralul Pierre Lacoste.
Planul prevedea scufundarea navei Rainbow Warrior aflată la ancoră în portul neozeelandez Auckland, lăsând mica flotă de iahturi fără conducere, fără nava lor amiral. Amiralul Lacoste a trimis o echipă care mai întâi a studiat zona și apoi, la 10 iulie 1985, doi scafandri autonomi au minat nava. Prima explozie a produs o gaură în bordaj prin care putea intra un automobil. A urmat, după șapte minute, o a doua explozie, iar vasul s-a scufundat. Cu acest prilej a fost ucis Fernando Pereira, un fotograf olandez de 35 de ani, aflat pe navă.

Din nefericire pentru amiralul Lacoste, operațiunea a produs vâlvă și, la scurt timp, doi dintre agenții lui au fost arestați în noua Zeelandă. Ei treceau drept turiști, soț și soție, intrați în țară cu pașapoarte elvețiene.
Au mai fost arestați trei subofițeri, care imediat după explozie părăsiseră Noua Zeelandă pe un iaht, dar a trebuit ca aceștia să fie eliberați pe motive de procedură. Submarinul francez Rubis, aflat în zonă, i-a luat la bord, după care a scufundat iahtul.
Cei doi „turiști elvețieni” arestați, cpt. Dominique Prieur și mr. Alain Mafart au fost judecați în Noua Zeelandă și condamnați la câte 10 ani închisoare pentru omor din imprudență și câte 7 ani pentru incendiere voluntară (cu executară voluntară). Imediat Franța a exercitat presiuni asupra Noii Zeelande, blocând importurile de produse lactate din această țară, ceea ce reprezenta o adevărată catastrofă economică pentru micul stat din sudul Pacificului. Franța a obținut astfel un acord, conform căruia cei doi să își execute pedeapsa într-o închisoare militară franceză. După transfer, ei au făcut mai puțin de doi ani închisoare și au fost eliberați, întorcându-se la Paris (el la 14.12.1987, ea la 06.05.1988), unde au primit decorații și și-au reluat cariera.
Pentru a liniști spiritele, amiralul Pierre Lacoste și-a dat demisia, arătând că „nu persoana mea era implicată, ci funcția”. A demisionat, de asemenea, ministrul Apărării, Charles Hernu (DGSE era în subordinea Ministerului Apărării). În tot acest timp, Mitterrand clama public dorința lui fermă de „a se afla adevărul” și a dispus formarea unei comisii de anchetă. În doar câteva zile, fără a-l intervieva le Lacoste, ai cărui oameni erau în mod limpede executanții atentatului, Comisia a decis că guvernul nu e implicat.
Intervenția brutală a Franței, cu caracter terorist, a fost dezavuată în toată lumea. Ea nu a fost uitată nici acum, dovadă fiind numeroasele articole, evocări, reportaje televizate prilejuite de împlinirea a 20 de ani de la eveniment. În presa din Franța, președintele Mitterrand a fost prezentat într-o caricatură ca un frogman care explică tinerilor: „Pe vremea aceea numai președinții aveau voie să execute acțiuni teroriste”.
Le Monde și New York Times scriau la 12 iulie 2005: „Iată învățămintele la cea de a 20-a comemorare a scufundării navei Rainbow Warrior: Guvernele, chiar și cele din țările democrate,sunt capabile de crime, de acte de terorism împotriva unor ținte civile. Guvernele, chiar și cele din țările democrate, acoperă și neagă aceste crime. Liderii, chiar și liderii democrați, mint lumea, vor minți lumea și vor nega rolul lor în acte de sălbăticie teroristă”.
Paul Cernea – revista Vitralii, Lumini si Umbre, anul II/nr. 7/iunie 2011
Exclusiv
Organigrama cu chiloți de la TCE Ploiesti, varianta „Salam la păcănele” – cum se salvează protejații lui Nae și se execută fraierii care muncesc
La TCE Ploiești, sindicatul lui Suditu semnează „de acord” cu Organigrama lui Nae, coordonatorii sunt scoși la liman, iar Dinu Răzvan zis „Salam” sare din fața aparatelor de păcănele direct în funcția de adjunct la Siguranța Circulației. Ore suplimentare cu sutele, neverificate, dar bine plătite. Restul? Afară, că „așa zice organigrama”.
Sindicatul lui Suditu: „Noi cu cine votăm?” – Cu Nae!
În timp ce angajații simpli se întreabă dacă mai au loc de muncă mâine, sindicatul lui Suditu își face treaba… dar nu pentru ei, ci pentru „șefii cu pedigree”.
Există un document trimis către Consiliul de Administrație, semnat fix de sindicatul lui Suditu, prin care acesta:
- este de acord cu Organigrama lui Nae (așa-numita „Organigrama cu chiloți”),
- se luptă și obține salvarea coordonatorilor, în special a lui Dinu Răzvan zis „Salam”.
Adică, în traducere liberă:
„Jos cu prostimea, sus coordonatorii! Trăiască organigrama, trăiască Nae, trăiască sinecurile!”
Sindicatul care, teoretic, trebuia să fie ultimul bastion de apărare al oamenilor simpli, se transformă în anexă la pixul lui Nae Comisionaru’ și al găștii de la vârf, aceeași care a orchestrat și restul „capodoperelor administrative” de la TCE Ploiești.
Dinu Răzvan „Salam” – de la păcănele la „Siguranța Circulației”
Piesa de rezistență în documentul lui Suditu: salvarea lui Dinu Răzvan, cunoscut în curte drept „Salam”.
Acest Salam nu e de la mezelărie, e de la „păcănele”:
- promovat de Nae până în funcția de adjunct Serviciu Siguranța Circulației – Control Legitimații de Călătorie,
- cu reputație „strălucitoare”: toată lumea știa că își face programul nu în teren, nu în birou, ci la aparatele de jocuri de noroc.
Și, ca în orice telenovelă administrativă de provincie:
- același Dinu Răzvan apare și în raportul CFG cu sute de ore suplimentare,
- ore neverificate și nejustificate, dar probabil foarte bine decontate.
Omu’ avea timp de toate:
- și la păcănele,
- și adjunct la Siguranța Circulației,
- și erou al orelor suplimentare fantomă.
Ce să mai, un „multitasking” de manual, model TCE Ploiești.
Raportul CFG și „sfinții” orelor suplimentare
Raportul CFG (același care deranjează pe toată lumea din „castă”) nu prezintă doar cifre, ci radiografia unui sistem bolnav:
- sute de ore suplimentare trecute pe numele lui Salam,
- lipsă totală de verificări reale,
- justificări de fațadă, exact cât să încapă în pixul cuiva.
Când vine vorba de oameni care chiar își fac treaba, TCE descoperă brusc litera legii, organigrame, „necesitate de reducere”, disciplină, tot tacâmul.
Când vine vorba de băieții „de casă” cu păcănele, se descoperă mereu înțelegere, portițe, suplimentare, promovări.
Unde e documentul?
Pentru cei interesați de dovezi, nu doar de povești:
- adresa respectivă, prin care sindicatul lui Suditu e de acord cu organigrama lui Nae și se bate pentru salvarea coordonatorilor (în special Salam),
poate fi găsită in institutie; - exact de acolo a fost „pescuită” și de ziarul de investigații Incisiv de Prahova.
Nu vorbim de bârfe de autobază. Vorbim de hârtii oficiale, parafate, trimise la CA, asumate de un sindicat care își vinde steagul exact celor împotriva cărora ar trebui să lupte.
Modelul TCE: protejații se salvează, muncitorii plătesc
Pe scurt, rețeta deja clasică la TCE Ploiești:
- Personaje ridicate în funcții de Nae – protejate cu sfințenie, salvate prin documente manevrate de sindicatul lui Suditu;
- Cei care și-au îndeplinit sarcinile de serviciu – lăsați fără loc de muncă, vânați prin organigrame „optimizate”, făcuți „excedentari” peste noapte.
Pe de o parte:
- Nae Comisionaru’ – artizanul „Organigramei cu chiloți”,
- protejații săi – Salam și ceilalți coordonatori salvați prin documente sindicale,
- conducerea (Dobrescu, Slăniceanu) și sindicatul – într-un dans comun, perfect sincronizat: „un pas înainte pentru șefi, doi pași înapoi pentru muncitori”.
Pe de altă parte:
- cei care au îndrăznit să-și facă datoria,
- cei care au deranjat cu întrebări,
- cei care nu au stat la „combinatii” cu ore suplimentare fictive și rapoarte cosmetizate – toți sunt buni de sacrificat.
De la accidentul falsificat la „feuda” Hipodrom și până la Salam
Totul se leagă într-un tablou grotesc:
- Raportul nr. 1729/05.11.2025 și accidentul falsificat al lui Popescu Narcis, cu implicarea lui Oancea;
- rolul dubios al conducerii (Dobrescu, Slăniceanu), care nu vede, nu aude, dar semnează;
- „feuda” de la Hipodrom, unde interesele personale cântă mai tare decât interesul public;
- sindicate transformate în anexe ale directorilor;
- Nae Comisionaru’, care își propulsează oamenii-cheie și-i salvează prin tot felul de combinații la nivel de CA;
- iar acum, documentul semnat de Suditu, prin care se consfințește oficial salvarea lui Salam și a coordonatorilor, în timp ce alții își pierd pâinea.
Nu mai vorbim de derapaje izolate, ci de un sistem în care:
- accidentul falsificat,
- organigrama croită pe blat,
- orele suplimentare fantomă,
- feudă, protejați, sindicatul „de acord cu șefu’”
sunt părți ale aceleiași povești.
Concluzie: Organigrama cu chiloți, dar fără rușine
Când tragi linie:
- „Organigrama cu chiloți” nu mai e o simplă glumă internă, este harta rușinoasă a clientelei și pilelor din TCE Ploiești;
- sindicatul lui Suditu nu doar că nu apără salariații, ci devine avocatul protejaților lui Nae;
- Dinu Răzvan „Salam” devine simbolul sistemului:
- promovat la Siguranța Circulației deși era cunoscut mai bine la păcănele decât în teren,
- umflat cu sute de ore suplimentare neverificate,
- salvat prin documente trimise la CA, în timp ce alții sunt trimiși la plimbare.
Iar dacă cineva mai are dubii, să caute adresa, exact cum a făcut și presa de investigație.
Hârtiile vorbesc mai tare decât discursurile lacrimogene de sindicat și comunicatele parfumate de conducere.
Până atunci, la TCE Ploiești se aplică o singură regulă:
Cine e cu Nae, trăiește. Cine e cu munca, pleacă. (Cerasela N.).
Exclusiv
„Grădinița de Cadre” de la IPJ Prahova: defilează cu stopul ars, dar dau lecții de lege la fraieri
Când poliția circulă cu mașina-n pioneze prin centru, dar te amendează pe tine pentru un bec ars, nu mai vorbim de ordine publică, vorbim de stand-up comedy instituțional.
La IPJ Prahova nu mai vorbim demult despre „instituție a statului”, ci despre o adevărată Grădiniță de Cadre: multă uniformă, puțină responsabilitate, și o debandadă totală ridicată la rang de stil de lucru. Legea e bună doar ca să fie fluturată în fața cetățeanului, nu și respectată în ograda proprie.
Ieri, în jurul orei 09.00, prin centrul Municipiului Ploiești, se derula o scenă de antologie:
o autoutilitară a IPJ Prahova „dansând” pe șosea cu stopul dreapta spate ars, exact ca și conduita celor care o manevrau. O imagine perfectă: becul mort din stop ca simbol al moralității stinse din instituție.
Când poliția face „paradă” cu mașina în ilegalitate
Să ne imaginăm un pic scenariul:
- Un simplu cetățean este oprit în trafic cu un bec ars la stop.
Rezultatul? Morală, amendă, puncte, „regulile sunt reguli, dom’le, siguranța rutieră nu e joacă!”. - Autoutilitara IPJ Prahova merge liniștită, prin centru, cu defecțiuni vizibile.
Rezultatul? Nici proces-verbal, nici rușine, nici măcar o urmă de jenă.
Ba mai și defilează, ca și cum ar fi la paradă: „Uitați-vă la noi, legea suntem noi, becul ars e doar un detaliu artistic”.
Asta nu mai e dublu standard, e regulament de circulație paralel, valabil doar pentru uniformă. Când cetățeanul greșește, legea e sabie. Când greșește IPJ Prahova, legea devine ventilator de birou: face zgomot, dar nu taie pe nimeni.
Grădinița de Cadre: unde legea e opțională
La IPJ Prahova pare că avem o școală specială, un fel de „Grădiniță de Cadre” unde se predă:
- „Cum să invoci legea doar când îți convine”
- „Cum să faci pe șeful în trafic cu cetățeanul, dar să circuli cu mașina-n pioneze”
- „Cum să transformi orice abuz într-un simplu «incident fără consecințe»”
Respectul față de lege? Ars, ca becul din stop.
Respectul față de cetățean? Dispărut, ca semnalul de avarie de pe autoutilitară.
În loc să fie primii care dau exemplu de conduită, sunt primii care demonstrează că la IPJ Prahova legea e decor, nu obligație. Când îți permiți să te plimbi prin centru cu mașina poliției cu defecțiuni vizibile, mesajul pentru oameni e simplu:
„Noi putem. Tu nu.”
Ce pățeai tu, ce nu pățesc ei
Întrebarea-cheie, pe care o înțelege orice român care a trecut măcar o dată prin filtrul poliției rutiere:
Ce pățea un simplu cetățean prins cu astfel de defect la mașină?
- Amendă.
- Morală.
- „Cum vă permiteți să ieșiți așa pe drumurile publice, puneți în pericol siguranța rutieră!”
Ce pățește IPJ Prahova când defilează cu autoutilitara în aceeași stare?
- Nimic.
- Tăcere.
- Eventual o glumă internă: „Lasă, bă, că merge și așa, nu ne oprește nimeni pe noi”.
Diferența e simplă:
Tu ești doar contribuabilul care plătește taxe, ei sunt cei care îți dau amenda cu legea în mână și stopul propriu ars.

Concluzie: legea nu e bec opțional
Când instituția care ar trebui să fie model de respectare a legii se plimbă senină cu autoutilitara defectă prin centrul orașului, nu vorbim doar de nepăsare, ci de sfidare directă a cetățeanului.
Legea nu e un bec pe care îl aprindem la control și îl stingem când e vorba de noi.
Atâta timp cât IPJ Prahova își permite să joace acest dublu rol – profesor sever pentru cetățeni, dar clovn auto pentru propriii agenți – orice discurs despre „siguranță” și „respectarea legii” devine doar un pamflet prost scris.
Noi doar îl rescriem mai bine. (Sava N.).
Exclusiv
Ministerul „Reglementărilor Fantomă”: cum decide o structură fără chip cât merită oamenii la leafă
Diamantul lovește: de la Tribunalul București, direct la Curtea Constituțională
O nouă excepție de neconstituționalitate pleacă din sala Tribunalului București spre Curtea Constituțională, cu destinația: „Ministerul care reglementează prin hârtii fantomă”. Potrivit Sindicatului Diamantul, miza este explozivă: cine are, de fapt, voie să taie și să spânzure drepturi salariale – ministrul, Parlamentul sau o structură anonimă, botezată „financiară centrală”, care dă ordine prin „puncte de vedere” pe care nu le-a votat nimeni și nu le-a văzut aproape nimeni?
În centrul scandalului se află art. 86 alin. (7) din Anexa VI la Legea-cadru 153/2017, acolo unde o singură sintagmă, „reglementării”, a fost transformată, cu multă imaginație birocratică, în armă de restrâns drepturi salariale de către Direcția Generală Financiară (DGF) a ministerului.
„Reglementare” pe sub masă: când Direcția Financiară se crede Parlament și Guvern la pachet
Excepția ridicată la Tribunalul București vizează exact această „magie semantică”: art. 86 alin. (7) este atacat în măsura în care permite interpretarea că structura financiară centrală a ministerului – DGF – poate „reglementa” drepturi salariale prin:
- puncte de vedere,
- interpretări „obligatorii”,
- hârtii interne care nu văd niciodată lumina Monitorului Oficial.
Adică, în loc ca drepturile salariale să fie stabilite prin legi, ordonanțe, ordine de ministru publicate și asumate, ele sunt, de fapt, redesenate în birouri de finanțiști cu pixul în mână și parafa pe colțul paginii. Să legiferezi prin „punct de vedere” e noul sport național: zero transparență, zero dezbatere, impact maxim.
Sindicatul Diamantul arată că o asemenea practică lovește direct în:
- art. 1 alin. (4) din Constituție – separația puterilor în stat,
- art. 1 alin. (5) – legalitate și securitatea raporturilor juridice,
la pachet cu o colecție de drepturi călcate în picioare: - art. 16 (egalitate în drepturi),
- art. 21 (acces la justiție),
- art. 24 (dreptul la apărare),
- art. 31 (dreptul la informație),
- art. 41 (dreptul la muncă și protecție socială),
- art. 78 (intrarea în vigoare a actelor normative, adică nu prin „adresa nr. X depusă la registratură”).
Viciul 1: Ministrul există doar pe hârtie, „structura” taie și spânzură
Primul viciu invocat: o competență personală a ministrului este pasată, ca o minge fierbinte, către o „structură” care nici măcar nu e subiect de drept.
Conform art. 20 din Legea 500/2002, ordonatorul principal de credite este ministrul, în persoană, cu nume, prenume, semnătură și răspundere. El trebuie să-și asume deciziile, să emită ordine, să semneze.
În practică, însă, arată Sindicatul Diamantul, scenariul arată așa:
- ministrul stă în vitrină,
- Direcția Generală Financiară decide prin „puncte de vedere”,
- iar angajații află că drepturile lor salariale sunt „reglementate” nu prin lege, ci prin interpretări interne, niciodată publicate oficial.
Cu alte cuvinte, responsabilitatea e a ministrului, dar pixul de execuție și de tăiere a drepturilor e la o structură anonimă. Ministrul e doar decorul, „structura” e regizorul din umbră.
Viciul 2: Preluarea puterii de regulă de către contabili-juriști de ocazie
Al doilea viciu: atribuții de reglementare juridică sunt date unei structuri populate cu personal economic, în timp ce ministerul are, culmea ironiei, o direcție juridică plină de consilieri specializați, autorizați chiar prin Legea 514/2003.
Pe românește:
- juriștii există, sunt plătiți, au statut și atribuții,
- dar finanțiștii sunt cei care „reglementează” prin adrese, interpretând legea după cum dă bine la buget.
E ca și cum, într-un spital, protocolul medical ar fi stabilit nu de medici, ci de contabila șefă, prin „notă internă obligatorie”. Îți taie tratamentul din pix și îți explică apoi, cu aer grav, că „așa a reieșit din analiză”.
Viciul 3: Drept românesc cu fantome – „gestiune” fără gestionar, „reglementare” fără persoană
Al treilea viciu atinge direct arhitectura dreptului românesc: în România, reglementarea aparține întotdeauna unei persoane concrete, nu unei „structuri” fluide.
Chiar aceeași Anexă VI, la art. 90, cere ordin al ordonatorului de credite. Adică un act semnat de cineva asumat, nu un document rătăcit printr-un sertar al DGF.
În plus, Legea 22/1969, privind gestiunea bunurilor materiale, spune clar: nu există „gestiune” fără gestionar-persoană. Analog, nu ar trebui să existe „gestiune” de drepturi salariale fără o persoană care își asumă semnătura, nu o „structură” abstractă care se evaporă când apar problemele.
Dar în realitate, reiese din motivare, avem:
- „gestiune” a drepturilor salariale fără gestionar asumat,
- „reglementare” fără act normativ,
- puncte de vedere care se comportă ca niște ordine de ministru, dar nu poartă nicio răspundere de ministru.
„Punctul de vedere” care decide salarii: DGF face jocurile, instanța trebuie să taie nodul
Legătura cu dosarul concret este dureros de clară. În cauză, pârâții își justifică refuzul tocmai printr-un asemenea document: punctul de vedere DGF nr. 462624/2026.
Acest „punct de vedere” nu e doar o opinie inocentă; el este tratat ca lege internă:
- pe baza lui se resping drepturi,
- pe baza lui se refuză aplicarea unor majorări,
- pe baza lui se ciuntește ceea ce Legea 153/2017 părea să promită.
Instanța, în baza art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004, trebuie să verifice legalitatea acestui punct de vedere. Iar aici intervine excepția: dacă textul de lege care permite DGF să „reglementeze” cade ca neconstituțional, tot ce decurge din el – inclusiv punctul de vedere 462624/2026 – devine emis fără competență. Adică simplă hârtie administrativă, fără putere de a tăia drepturi.
Pe scurt: dacă se rupe piciorul legal al DGF, se prăbușește tot scaunul de „interpretări obligatorii”.
Curtea Constituțională, invitată să stingă „incendiul” făcut cu pixul
Prin excepția trimisă de la Tribunalul București, Curtea Constituțională este pusă în fața unei întrebări esențiale pentru toată administrația publică:
Poate o structură tehnică, internă, cu personal economic, să condiționeze, să restrângă sau să rescrie drepturi salariale prin „puncte de vedere” nepublicate în Monitorul Oficial?
Dacă răspunsul este „da”, atunci:
- Constituția devine opțională,
- separația puterilor e decorativă,
- drepturile salariale ale angajaților depind de interpretările contabile ale unei direcții financiare.
Dacă răspunsul este „nu”, atunci ministerele vor trebui să facă ceea ce ar fi trebuit oricum să facă de la început:
- să reglementeze prin acte normative asumate,
- semnate de persoane competente,
- publicate transparent, nu ascunse în sertarele unei direcții.
Salariații între lege și „adrese”: statul cu două fețe
Potrivit Sindicatului Diamantul, această excepție nu e doar o „chichiță procedurală”, ci un test:
- dacă statul își respectă propriile reguli,
- sau dacă, în continuare, lasă „structurile” să decidă din umbră cât face munca oamenilor.
Pe un palier, legea promite, Constituția garantează, principiile sună impecabil.
Pe alt palier, totul e filtrat și amputat prin „adrese”, „interpretări” și „puncte de vedere” care nu apar în nicio colecție oficială de acte normative.
Curtea Constituțională va trebui să decidă dacă România e condusă prin legi sau prin Excel-uri bugetare cu antet de direcție financiară.
Până atunci, salariații rămân prinși între două lumi:
- lumea Curții Constituționale, plină de principii, articole și alineate,
- și lumea Ministerului, unde un „punct de vedere” anonim poate cântări, la leafă, mai mult decât toată Constituția pusă la un loc. (Cristina T.).
-
Exclusivacum 2 zile„IPJ Prahova – Grădinița de cadre” – Episodul 59 – Flagrant de carton, anticorupție de mucava și lăutari cu epoleți la comanda Sistemului
-
Exclusivacum 4 zile„IPJ Prahova – Grădinița de cadre care-și mănâncă propriile grade” – Episodul 58: Cum a dispărut, peste noapte, „subcomisarul-șef” din Băicoi
-
Exclusivacum 17 oreOrganigrama cu chiloți de la TCE Ploiesti, varianta „Salam la păcănele” – cum se salvează protejații lui Nae și se execută fraierii care muncesc
-
Exclusivacum 2 zileMAREA TĂCERE DE LA TCE PLOIEȘTI. „Organigrama cu chiloți”, sindicatele de buzunar și frica la normă
-
Exclusivacum 5 zileCum se prăjește dreptatea între DNA Ploiești, executorii „de casă” și culoarele serviciilor – De la microferma procurorului Lefter la justiția cu epoleți în dosarul Ivanof
-
Exclusivacum 4 zileBâlbâiala de stat cu ștampilă «Strict Secret». Cum a jucat România telefonul fără fir pe securitatea națională
-
Exclusivacum 17 ore„Grădinița de Cadre” de la IPJ Prahova: defilează cu stopul ars, dar dau lecții de lege la fraieri
-
Featuredacum 4 zileCând sindicatul tace și muncește: de ce au apărut ‘misterios’ cursurile de cercetare disciplinară în MAI



