Featured
Henry Kissinger, George Soros și George Friedman sunt cu toții susținători ai ideii că omenirea are nevoie de o ordine globală
Henry Kissinger, George Soros și George Friedman sunt cu toții susținători ai ideii că omenirea are nevoie de o ordine globală care, pe deasupra frontierelor culturale, să stabilească și impună persoanelor fizice și vechilor entități politice create de ele, reguli de comportament apte a duce la evitarea războiului, într-un univers în care interdependențele obiective generează solidaritatea intereselor, lăsând în urmă independența și competiția între națiuni.
Această viziune, considerată a fi specifică secolului al XXI-lea, este pusă astăzi în discuție de războiul superputerilor decadente ale secolului al XX-lea, Rusia și SUA, de fapt războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Orientul euro-asiatic, purtat pe frontul ucrainean, acolo unde intervenția militară rusă este acuzată ca fiind inspirată de mentalitățile secolului al XIX-lea. De fapt, pe zi ce trece, realizăm că ciocnirea este nu între globalism și naționalism, ci, pe lângă lupta pentru putere (și sfere de influență), una între culturi diferite (anticipată de Samuel Huntington), circumscriind diferite globalisme.
(„Globalismul” fiind o ideologie referitoare la administrarea globalizării ca fenomen obiectiv de neoprit; poate doar Inchiziția a încercat, cu un succes limitat, să îi frâneze marșul.) Criza ucraineană nu pune în discuție globalizarea și nici măcar globalismul, ci confruntă diferitele concepții globaliste privind ordonarea sa. Aceste diferențe de concepție (prezente chiar în tabăra americană / occidentală) apar în diferitele propuneri ale principalilor geo-politologi americani cu privire la soluționarea respectivei crize.
RECURS LA ISTORIE: 1815, 1918, 1919, 1938, 1941, 1975
Ceea ce îi desparte pe kissingerieni de soroșiști sunt și exemplele istorice la care se referă și din care se inspiră fiecare.
CE SPUN KISSINGERIENII?
i. Congresul de la Viena, 1815. Henry Kissinger își întemeiază convingerile pe lecțiile Congresului de la Viena care, în 1815, a adus Europei pacea (în termeni absoluți pentru treizeci de ani și cel puțin relativă pentru o sută de ani), după dura perioadă a războaielor napoleoniene, prin crearea unui sistem flexibil de alianțe și a unui format de negocieri capabil să asigure permanenta păstrare a echilibrului puterilor. Chiar dacă între 1815 și 1914 s-au mai înregistrat confruntări armate pe teritoriul Europei, acestea nu au avut caracterul devastator al campaniilor lui Napoleon I și au fost calmate relativ repede prin intervenția unor terți sau formarea unor coaliții care au restabilit echilibrele de putere și au împins pe toți cei interesați către tratative de pace, menite, printre altele, să salvgardeze ordinea continentală, ferind-o de bulversări revoluționare. Acesta a fost „sistemul Metternich” care a prefigurat „concertul națiunilor”.
În lucrarea sa de doctorat, Kissinger lasă să transpară admirația pentru ministrul de externe și cancelarul Imperiului Habsburgic, Klemens von Metternich, care a lucrat cu moderație și prudență pentru a împărți puterea în Europa post-napoleoniană între mai mulți jucători apți, în același timp, să se asocieze și să se echilibreze între ei descurajându-și, astfel, reciproc tentațiile războinice, a reușit să reintegreze Franța în această arhitectură de securitate colectivă, evitând umilirea și alienarea ei, și, totodată, a stăvilit încercările Rusiei de a domina continentul. Toate acestea au fost obiectivele politicii kissingeriene în timpul Războiului rece (locul Franței fiind luat de Germania) și ele sunt valabile și în prezent.
ii. Conferința de la Versailles, 1919. În gândirea kissingeriană Congresul de la Viena reprezintă opusul Conferinței de pace de la Versailles, în cadrul căreia, în 1919, puterile învingătoare în Primul Război Mondial au impus Germaniei învinse condiții umilitoare și înrobitoare, obligând-o, injust, neviabil și, după cum s-a văzut, nedurabil să suporte costul reparării tuturor pagubelor produse de operațiunile militare. Faptul a condus nu numai la revanșismul și revizionismul german, aflate la originea celui de al Doilea Război Mondial, dar și la prăbușirea ordinii mondiale antebelice, simultan cu împărțirea lumii în blocuri rigide adverse, așezate sub semnul unor ideologii exclusiviste, și plonjarea în Războiul rece guvernat de „echilibrul terorii” (nucleare).
Germania nazistă a început războiul având trei obiective principale: anularea Tratatului de la Versailles și demolarea ordinii mondiale (definită de marile puteri coloniale europene) responsabilă pentru impunerea acestuia; eradicarea bolșevismului ca ideologie și realitate politică; „rezolvarea problemei evreiești” prin toate metodele imaginabile, inclusiv prin inimaginabila și abominabila exterminare a unui întreg popor, aberant învinuit de înfrângerea și umilirea Germaniei.
Primul punct a fost pe deplin atins: la terminarea războiului ordinea negată de Hitler fusese definitiv compromisă, SUA și URSS desăvârșind opera până la adoptarea „păcii americane”.
În ceea ce privește al doilea punct, așa cum prevăzuse Hitler, puterile occidentale (cele anglo-saxone, dar și cele latine) au sprijinit ridicarea Germaniei, înfrânte sub aspect militar, pentru a purta împreună cu ea lupta împotriva „imperiului bolșevic” până la victoria finală; care a intervenit în 1991, permițând și reunificarea germană.
Cel de al treilea punct (care nu numai că nu poate fi scuzat, dar nu poate fi nici înțeles / explicat de orice minte sănătoasă) nu a fost atins, dar abordarea lui criminală a determinat, cu titlu de reacție, consacrarea sistemului mondial al drepturilor omului care, conferind persoanelor fizice un fel de suveranitate și un statut de cvasi subiect independent de drept internațional, a servit, alături de „obligația de a proteja” și „dreptul de a interveni”, nu doar individului uman, ci și promovării agendelor geopolitice postmoderne / postnaționale (imperiale), fie ele și fără conotația ideologică nazistă sau comunistă. Omul care poate pretinde protecție nu doar de la instituțiile statului al cărui cetățean este, ci și de la orice alt stat, poate fi împins a trăi practic într-o ordine supra-statală de felul celei a „imperiului prietenos” preconizat de liderii celui de al Treilea Reich și transpus apoi în proiectul Uniunii Europene.
iii. Învinsul din 1945 și învingătorul din 2022. Observând că astăzi (în 2022) puterea dominantă în UE este Germania, adică tocmai învinsul din cel de al Doilea Război Mondial, o Germanie care anunță, în contextul „favorabil” al confruntării militare ruso-ucrainene, fără ca cineva să i se poată opune sau măcar să protesteze, că se va reînarma în așa fel încât să devină prima forță militară a UE, probabil că Henry Kissinger se întreabă de ce a mai fost luptat și oficial „câștigat” respectivul război? De fapt, până la urmă, cine l-a câștigat cu adevărat și la ce au servit jertfele umane și suferințele cumplite ale celei mai recente conflagrații mondiale? Oare nu se putea ajunge aici și evitând războiul? (Spre sfârșitul vieții sale, însuși Winston Churchill se lamenta spunând că a dorit intrarea Marii Britanii în război pentru a salva imperiul britanic, democrația și unitatea Europei, ca să constate că, deși formal câștigase războiul, imperiul era pierdut și democrația sugrumată într-o Europă divizată sub semnul Războiului rece.)
Orice încercare de a răspunde acestor întrebări înseamnă alunecarea, riscantă și inutilă, în istoria contrafactuală. Istoria așa cum a fost evidențiază, însă, suficient relativitatea conceptelor de „victorie” și „înfrângere”, „învingător” și „învins” ca să nu încurajeze maximal și să determine opțiunea pentru evitarea confruntărilor (mai ales cele militare) în care părțile caută doar victoria proprie și înfrângerea celeilalte.
Aceasta nu este o pledoarie post factum în favoarea Germaniei naziste sau una apriorică în favoarea Rusiei putiniste. Este o pledoarie împotriva jocului de sumă nulă și în favoarea jocului de sumă pozitivă, în care câștigul se împarte între toții jucătorii potrivit unei formule negociate având calitatea durabilității și evitând sentimentul injustiției și al umilirii. Altminteri, cei care se vor simți nedreptățiți și ofensați vor repune mâna pe sabie de îndată ce generația în sufletul căruia teama de război a fost înscrisă cu sabia va dispărea. În așteptarea acestui moment, toată lumea va rămâne în nesiguranță.
iii. Pacea de la Brest-Litovsk, 1918. O dată istorică la fel de pilduitoare ca și anul 1919, este cea a anului 1918, respectiv cea a Tratatului de la Brest-Litovsk prin care Germania impunea Rusiei condiții la fel de înrobitoare și umilitoare cu cele care aveau să i le impună ei, doar cu un an mai târziu, Franța, Marea Britanie, SUA și aliații lor din Primul Război Mondial. Unde a dus aceasta? La revizionismul sovietic, la Pactul Ribbentrop-Molotov, respectiv la alianța celor două principale dictaturi europene pe deasupra frontierelor ideologice, și, în cele din urmă, la ocuparea jumătății estice a Europei de către Rusia sovietică.
Este imposibil ca domnul Kissinger să nu fi remarcat că actuala frontieră vestică a Rusiei, traversată de armata rusă când a invadat Ucraina în februarie 2022, este aproximativ cea a „rușinii naționale” de la Brest-Litovsk din 1918; pe o atare bază Kremlinul construiește legitimitatea morală a războiului său. Legitimitatea politică vine din aceea că teritoriile revendicate au fost transferate Ucrainei de către Rusia sovietică potrivit unor calcule geostrategice care au pornit de la împrejurarea că Republica Sovietică Socialistă Ucraineană făcea parte integrantă din Imperiul sovietic. După dispariția acestuia, precum și după avansul puterilor occidentale rivale aliate în cadrul NATO până în imediata sa vecinătate, succesorul rus înțelege fie să obțină garanții juridice de securitate din partea Occidentului euro-atlantic (Președintele Putin a prezentat cam în ce ar trebui să constea acele garanții), fie să își aproprieze manu militari garanții de securitate reale recuperând poziții strategice cedate într-un context cu totul diferit celui actual.
Refuzul occidental poate împinge spre o altă coaliție antioccidentală – observă, pe bună dreptate și Henry Kissinger. Rândul trecut a fost Pactul nazisto-sovietic; acum poate fi alianța ruso-chineză. În 1939 respectivul Pact a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial cu imensele sale suferințe pentru europeni și americani; acum, în 2022, alianța menționată poate amorsa un al Treilea Război Mondial (stricto sensu, iar nu doar neconvențional sau „hibrid”), de astă dată nuclear. De aceea trebuie căutată pacea acum iar nu mai târziu, și aceasta, inclusiv după expresia Președintelui Emmanuel Macron, „nu se va putea construi prin umilirea Rusiei”.
iv. Operațiunea Barbarossa, 1941. Pentru a epuiza tema sensibilității ruse (totdeauna trebuie să încerci a înțelege mentalitatea celui cu care ai de a face, fie el adversar sau aliat) se impune să ne referim și la anul 1941, luna iunie. Atunci Germania a încălcat prin surprindere Pactul Ribbentrop-Molotov, până în acel moment cheie de boltă a sistemului de securitate sovietic, devenind din prieten dușman și atacând fără preaviz Rusia sovietică. Începea punerea în aplicare a „Planului Barbarossa”.
Această experiență a marcat mentalul colectiv rus, mai ales la nivelul gândirii geostrategice a armatei ruse, până în ziua de azi. Doctrina Marelui Stat Major al Armatei Ruse, precum și cea a planificatorilor politici din zona apărării Federației Ruse se sintetizează în următoarele puține cuvinte: „Niciodată un alt iunie 1941!” Altfel spus, „niciodată nu vom lăsa o altă putere relevantă, fie ea și prietenă, să se apropie cu forțele sale armate atât de mult de frontierele noastre încât să ne poată ataca înainte ca noi să fim gata a riposta.”
Cine știe aceasta poate determina „liniile roșii” dincolo de care nu se poate trece în relația cu Rusia, precum și bazele negocierii unei păci cu Rusia. Fără o garanție reală că un atac similar celui din iunie 1941 nu va putea avea loc, Kremlinul nu va accepta nici un aranjament care să pună capăt actualei intervenții în Ucraina. Dacă aceste garanții ar fi fost date din timp, Ucraina ar fi rămas cu întregul teritoriu cu care s-a autodeterminat în 1991. Exista un consens tacit în acest sens. Cine a încălcat consensul fără a oferi nimic în schimb este principalul vinovat pentru escaladarea crizei ucrainene și a războiului pe frontul ucrainean.
CE SPUN SOROȘIȘTII?
i. Războiul real și războiul spectacol. Soroșiștii doresc, cum am mai arătat, cel puțin înfrângerea strategică a Rusiei, astfel încât, cu sau fără Vladimir Putin la conducere, restituind toate teritoriile ocupate sau, eventual, păstrând o parte a Dombasului și, evident, Crimeea, aceasta să fie atât de slăbită, pe plan economic și militar, încât să nu mai conteze în jocul regional și global de putere.
Dacă războiul real ar ajunge aici, s-ar putea, oare, ca așa să rămână lucrurile pentru totdeauna? Unii așa vor și așa speră. Cum nimic nu este, însă, etern, pentru cei mai moderați Rusia ar trebui scoasă din joc măcar până la reglarea conturilor cu China și lichidarea oricăror pretenții ale actorilor asiatici la a defini noua ordine mondială sub egida „secolului Asiei”. În acest scop se recurge la sau se vizează „umilirea Rusiei” într-un imens „război psihologic” purtat în cadrul unui fabulos „război-spectacol”.
ii. Conferința / dictatul de la München, 1938. În susținerea intransigenței pe o atare linie a „îngenuncherii și a umilirii strategice”, adepții școlii de gândire a lui George Soros, în frunte cu mentorul lor, evocă istoria anului 1938; respectiv experiența de tristă amintire a „conciliatorismului” de la München, care, potrivit evaluării tradiționale a învingătorilor din cel de al Doilea Război Mondial, nu ar fi salvat pacea, ci ar fi încurajat războiul.
Atunci, britanicii (Chamberlain) și francezii (Daladier) au încheiat un adevărat „pact” cu germanii (Hitler) și italienii (Mussolini) în baza căruia cei dintâi și-au încălcat angajamentele privind apărarea independenței, suveranității și integrității teritoriale a Cehoslovaciei, fiind de acord cu partajarea acesteia în favoarea celor din urmă, potrivit cu pretențiile formulate de Germania nazistă, și obligând guvernul cehoslovac să accepte partajul.
Puțini mai știu că atunci URSS s-a oferit să dea sprijin militar Cehoslovaciei pentru a rezista în fața agresiunii germane, dar, dincolo de opoziția democrațiilor occidentale (cărora i s-a supus, din rațiuni ideologice și geopolitice, guvernul cehoslovac însuși), această intenție s-a izbit și de refuzul României de a permite tranzitarea spațiului său aerian de către aviația sovietică. Rușii susțin că încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Stalin-Hitler, cum i s-a mai spus) nu a fost decât răspunsul obligatoriu la Pactul Chamberlain/Daladier – Hitler/Mussolini care izola URSS pe plan internațional și amenința cu formarea unei vaste coaliții occidentale antisovietice.
În 1938, Hitler și-a justificat pretențiile cu argumentul relelor tratamente la care guvernul cehoslovac supunea minoritatea germanofonă din regiunea Sudetă (Sudeteland) și de aceea a cerut ca teritoriile locuite de aceștia să fie cedate Reichului. Permițându-i-o Occidentul european l-ar fi încurajat să își sporească pretențiile și să declanșeze războiul mondial, atacând Polonia peste numai un an.
Similitudinea cu sprijinul Rusiei pentru autodeterminarea rusofonilor din Dombas, victime, se spune, ale opresiunii hiper-naționalismului ucrainean susținut de autoritățile de la Kiev, precum și pentru cea a rușilor din fosta regiune autonomă Crimeea, este frapantă. De aceea, soroșiștii susțin că acceptarea unui compromis, similar celui de la München 1938, cu Vladimir Putin nu ar face decât să-l încurajeze pe acesta într-o politică expansionistă de tip neo-imperial. În același sens, fostul Consilier pentru securitate națională al Președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, avertiza încă în 2014, după anexarea Crimeii de către Rusia, că „dacă Occidentul va închide ochii față de conflictul dintre Rusia și Ucraina, va urma agresiunea rusă împotriva statelor baltice, Poloniei și României.”
A spune acum ce s-ar fi întâmplat dacă Marea Britanie și Franța nu ar fi cedat în fața lui Hitler în 1938 și ar fi declarat atunci, iar nu cu un an mai târziu, război Germaniei, înseamnă a cădea iarăși pradă unui exercițiu de istorie contrafactuală. Noi nu putem fi siguri decât cu privire la ceea ce s-a întâmplat efectiv; și nici asta la modul absolut (sic!).
De asemenea, emoțiile, oricât de justificate ar fi, nu pot ține locul calculului rațional. În acest sens, orice comparație își are limitele sale și, de aceea, nu poate ține loc de probă a verității unei concluzii. (Comparaison n’est pas raison!)
Cu atari precizări este de menționat că, dincolo de asemănările formale, pe de o parte, Sudetenland nu fusese transferată niciodată de Germania Cehoslovaciei, pentru simplul motiv că nu îi aparținuse niciodată, iar pe de altă parte, că între naționalismul ceh din deceniul 1930 și cel ucrainean din deceniul 2020 și din totdeauna nu există termeni de comparație. Totodată, între importanța strategică și psiho-politică pe care Ucraina o prezintă pentru Rusia, pe de o parte, și cea pe care o au statele baltice, dar mai cu seamă Polonia și România diferența este ca de la cer la pământ. În plus, toate acestea din urmă sunt membre NATO.
Ceea ce știm este că în 1938, o Germanie serios înarmată inclusiv cu sprijin sau accept occidental, contractele pentru achiziția de tehnică militară peste ceea ce prevedeau tratatele de pace fiind prea atrăgătoare pentru industria de armament engleză și franceză, nu era încă pregătită decât pentru un război local. Puterile vest-europene erau, însă, și mai puțin pregătite pentru un război cu Germania. Iată de ce, „conciliatorismul” lor ar trebui privit și ca o manevră necesară pentru a câștiga timp în vederea consolidării puterii lor armate.
Dincolo de aceasta, ceea ce, pornind de la experiența anului 1938, trebuie memorat, cu titlu de principiu general și permanent valabil, este că: a) integrarea economică internațională reprezintă un obstacol împotriva adoptării opțiunilor militare (ceea ce s-a urmărit prin crearea Comunității europene a cărbunelui și oțelului, evoluată apoi până la transformarea în UE, și se întâmplă și acum în cazul conflictului dintre Occident și Rusia, când imboldul către escaladarea confruntării este temperat obiectiv de interdependențele economice); b) înarmarea nu asigură pacea, ci stimulează războiul, căci armele trebuie folosite iar producătorii lor au nevoie de piață (ceea ce s-a obținut prin înarmarea Germaniei cu sprijin britanic în anii 1930 și se probează și în cazul înarmării Ucrainei, care a dus la blocarea negocierilor de pace); c) echilibrul puterilor (inclusiv și mai ale sub aspect militar) descurajează războiul, cel puțin în forma sa clasică bazată pe violența fizică (ceea ce s-a verificat în timpul Războiului rece și conduce la concluzia că războiul ruso-ucrainean nu se poate rezolva prin înarmarea ucrainenilor, ci prin revenirea la sistemul echilibrelor de putere proiectat, printre altele, de Actul final de la Helsinki, în 1975).
iii. Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, Helsinki, 1975. Dacă pentru George Soros anul 1938 este argumentul intransigenței, concluziile acelei experiențe l-au condus pe Henry Kissinger la Helsinki în 1975. Trebuia mers la Helsinki tocmai pentru a nu se mai ajunge la un alt München.
Ce s-a stabilit prin Actul final de la Helsinki? În primul rând, au fost reconfirmate și înghețate frontierele stabilite la finele celui de al Doilea Război Mondial. În al doilea rând, au fost deschise căi pentru cooperarea economică între și integrarea economică a blocurilor politico-militare adverse. În al treilea rând, au fost concepute mecanisme privind controlul arsenalelor militare și al proceselor de înarmare, astfel încât să se mențină paritatea de putere militară între statele emisferei nordice, luate separat și grupate în alianțe militare. Tuturor acestora li s-au adăugat și măsurile pentru creșterea încrederii fără de care celelalte înțelegeri cu greu și-ar fi putut produce efectele la nivel maximal. Important a fost, desigur, și „coșul al treilea” privind drepturile omului, dar istoria lui este mai puțin semnificativă pentru tema care ne interesează acum și aici, cu referire la criza ucraineană.
Dacă astăzi avem senzația că ne întoarcem la anul 1938 este tocmai pentru că am deviat de la acordurile anului 1975, acorduri din care s-a născut „destinderea” și „coexistența pașnică”.
Dacă astăzi vrem să soluționăm criza ruso-ucraineană sau, mai exact, cea ruso-americană ori ruso-atlanticistă aplicând concluziile istoriei contrafactuale și ale unor comparații aproximative bazate exclusiv pe momentul München 1938, este pentru că nu mai dispunem de instrumentele cu care ne-am dotat la Helsinki în 1975. De aceea războiul pare unora o soluție mai bună și mai sigură decât pacea.
Acestei evaluări soroșiste, marcate mult de prejudecăți ideologice, Henry Kissinger, arhitectul „destinderii” le răspunde insistând că pentru a se evita o catastrofă mai mare decât cea a actualei confruntări din Ucraina, Rusia nu trebuie împinsă cu spatele la zid, precum Germania în 1919, cu atât mai mult cu cât Moscova azi, spre deosebire de Berlinul de altădată, dispune de un arsenal nuclear considerabil. Așadar inspirația trebuie căutată la Helsinki iar nu la München.
MEMORANDUMUL DE LA BUDAPESTA (1994)
În susținerea caracterului moral și pedagogic al poziției lor față de invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, soroșiștii fac referire și la Memorandumul de la Budapesta, prin care, în 1994, Rusia, SUA și Marea Britanie au garantat independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, în schimbul acordului acesteia de a ceda Rusiei arsenalul său nuclear rămas de la URSS. Acesta era de fapt un partaj succesoral între doi dintre urmașii imperiului sovietic, conceput potrivit cu interesele celor două puteri nucleare anglo-saxone (nord-atlanticiste), interese pentru satisfacerea cărora ele au fost gata să plătească prețul garanțiilor respective. Evident, și „moștenitorii” erau mulțumiți: rușii primeau arsenalul sovietic integral, iar ucrainenii primeau garanțiile (teoretic mai prețioase decât armele, pentru o putere prea mică pentru a îndrăzni să intre într-un război nuclear cu hegemonii globali). Dacă astăzi Ucraina ar fi dispus de acel arsenal problemele tuturor ar fi fost mai mari, iar nu mai mici.
Revendicând teritorii ucrainene Rusia pare a fi încălcat acordul menționat. Ceea ce este criticabil, chiar dacă acesta nu avea forța juridică a unui instrument de drept internațional, nefiind ratificat de parlamentele semnatarilor.
Kissinger, Soros, Friedman: Trei viziuni, o singură realitate (I)
Să revedem, însă, cu atenție prevederea centrală a memorandumului cu pricina. Ea rezidă în afirmația potrivit căreia „Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei”. Or, așa cum am arătat anterior, Actul final de la Helsinki este un document coerent construit în așa fel încât toate prevederile sale se sprijină una pe alta de o manieră care să constituie un sistem de securitate colectivă.
Este adevărat că documentul amintit nu permite modificarea frontierelor prin forță, ci numai prin acordul părților interesate, dar beneficiul acestei prevederi implică și observarea obligațiilor privind transparența înarmării, controlul armamentelor și asigurarea unui echilibru între puterea militară a părților semnatare. În plus, intrarea într-un sistem multilateral de garanții obligă pe beneficiarul garanțiilor la echidistanță față de garanți, după cum garanții sunt ținuți să rămână la distanță egală de cel garantat. Nici un garant nu are dreptul de a încerca să îl atragă în sfera sa de influență pe cel căruia i s-au oferit garanții, făcând din înarmarea unilaterală a acestuia un atu al său în raporturile cu ceilalți garanți. Orice altă conduită reprezintă o încălcare a acordului referitor la garanție și dispensează de obligațiile lor pe garanții afectați de aceasta.
Or, cel puțin după 2014, Ucraina a fost tratată ca un membru de fapt al NATO, armata sa fiind dotată și antrenată ca și când ar fi fost integrată în ansamblul militar nord-atlantic. Aceasta după ce anterior, și Rusia încercase menținerea Ucrainei în sfera sa de influență, profitând de vechile lor legături culturale, economice și politice.
Prin urmare, dacă s-ar cere să arunce prima piatra partea semnatară a Memorandumului de la Budapesta care l-a aplicat permanent cu bună credință și nu i-a adus nici o atingere, piatra ar rămâne la locul ei, nearuncată.
Desigur că nu se poate ieși fără asentimentul Ucrainei din încurcătura creată, mai cu seamă în măsura în care aceasta ar trebui să facă și unele compromisuri, inclusiv teritoriale. Compromisurile sunt personale și nimeni nu are dreptul de a le accepta sau respinge pentru altul. În acest sens, Ucraina are tot dreptul de a proceda potrivit intereselor sale vitale.
Un asemenea drept aparține, însă, și comunității internaționale, din care face parte și Rusia. Această comunitate are nevoie de securitate tot atât de mult pe cât are și Ucraina. Iată de ce, inspirându-se și din lecțiile istoriei, membrii amintitei comunități trebuie să se poziționeze în așa fel față de Ucraina încât în actul apărării intereselor sale aceasta să nu aibă cum ignora interesele celorlalți; ale tuturor celorlalți.
Negocierile de pace nu pot fi imaginate în absența Ucrainei, dar nici doar făcând din ele o afacere ruso-ucraineană. Aceasta întrucât războiul în curs nu are ca părți doar Rusia și Ucraina, iar organizarea păcii și stabilirea prețului ei nu le interesează doar pe cele două. Din atare perspectivă va fi importantă lărgirea formatului în care s-a convenit Memorandumul de la Budapesta și reactualizarea principiilor și regulilor Actului final de la Helsinki, cu garanții suplimentare privind respectarea lor. Lucru cerut insistent de peste un deceniu (ca să fim fideli adevărului istoric până la capăt) și de Rusia.
Adrian Severin
Administratie
Prahova deschide dialogul cu Bonn pentru proiecte comune de siguranță publică
O delegație oficială din Germania s-a întâlnit cu reprezentanții Consiliului Județean Prahova, în cadrul Adunării Generale a Asociației Naționale a Autorităților Teritoriale de Ordine Publică, desfășurată în județ între 21 și 24 octombrie 2026. Discuțiile au vizat prevenția, siguranța comunităților și consolidarea cooperării dintre instituțiile române și germane.
Reprezentanți ai poliției și ai instituțiilor locale, la aceeași masă
La întrevedere au participat președintele Consiliului Județean Prahova, Virgiliu-Daniel Nanu, și delegații din Bonn: Frank Hoever, președintele Poliției Bonn, Nils Suchetzki, președintele Consiliului Consultativ al Poliției din Bonn, și Celine Hefterich, reprezentantă a instituției. A fost prezent și Ioan-Alexandru Dan, atașat de afaceri interne la Consulatul General al României din Bonn.
Din partea autorităților române au luat parte, între alții, președintele ANATOP, generalul de brigadă în rezervă Doru Dumitrescu, președintele ATOP Prahova, Rareș Dan Enescu, șefii Poliției, Inspectoratului pentru Situații de Urgență și Inspectoratului de Jandarmi Județean, precum și reprezentanți ai DGASPC și ai Inspectoratului Școlar Prahova.
Un posibil protocol, cu accent pe prevenție și protecție
Participanții au discutat despre schimbul de experiență și identificarea unor măsuri care să poată fi aplicate în comunitățile locale. Printre temele centrale s-au numărat prevenirea riscurilor, protejarea cetățenilor și colaborarea dintre instituțiile cu atribuții în domeniu.
Potrivit informațiilor transmise de Consiliul Județean Prahova, este avută în vedere încheierea unui protocol între ATOP Prahova, Inspectoratul Școlar Județean, DGASPC și partenerii instituționali germani. Semnarea documentului depinde de obținerea aprobării părții germane. Protocolul ar urma să faciliteze proiecte comune și schimburi de bune practici privind prevenția, siguranța publică și sprijinirea persoanelor vulnerabile.
Reuniunea ANATOP aduce în județ reprezentanți din țară și din Germania
În semn de apreciere și deschidere pentru continuarea dialogului, Virgiliu-Daniel Nanu le-a oferit oaspeților o plachetă din partea ATOP Prahova.
Adunarea Generală ANATOP reunește în aceste zile reprezentanți ai autorităților teritoriale de ordine publică din mai multe județe. Programul include întâlniri de lucru, discuții cu omologii germani și vizite la obiective din Prahova, menite să promoveze patrimoniul și potențialul turistic al zonei. Consiliul Județean afirmă că susține parteneriatele internaționale ca mijloc de îmbunătățire a serviciilor publice și de consolidare a siguranței comunităților.
Exclusiv
CURTEA DE CONTURI CONFIRMĂ: BINGO–ROSAL (“BINGO PENAL”) A JEFUIT CETĂȚENII DIN PRAHOVA! INCISIV DE PRAHOVA – SINGURUL ZIAR CARE A DEZVĂLUIT, ÎN EXCLUSIVITATE, FURTUL CELOR 65.000 DE BUNURI DE RETUR! (DOCUMENTE)
INCISIV DE PRAHOVA LOVESTE DIN NOU: CURTEA DE CONTURI NE DA DREPTATE!
SINGURUL ZIAR CARE A ARĂTAT, ÎN EXCLUSIVITATE, CUM AU DISPĂRUT 65.000 DE BUNURI DE RETUR DE 10 MILIOANE EURO!
În timp ce primari, șefi de ADI, foști ofițeri SRI, prefecți … și alte excelențe umflau sala de ședințe cu promisiuni despre “management integrat al deșeurilor”, Incisiv de Prahova a spart, în exclusivitate, povestea celor 65.000 de bunuri de retur, de 10 milioane de euro, dispărute ca șobolanii la aprinderea luminii. Am fost singurii care am arătat cu degetul spre hoția din spatele salubrității, către Bin Go Solutions/Rosal/UWS, către ADI – Parteneriatul pentru Managementul Deșeurilor Prahova, către primarul Mihai Polițeanu și gașca de generali civili ce păzesc tomberonul.
Acum, Curtea de Conturi a României vine, cu ștampilă, număr de pagină și limbaj birocratic, să confirme, punct cu punct, investigațiile ziarului nostru de investigații. Și nu oricum: cu termen, cu dosar la Tribunal, cu prejudiciu în domeniul public. Cine a râs de noi atunci, râde acum cu Curtea de Conturi în brațe.
ÎNCĂ O INVESTIGAȚIE INCISIV DE PRAHOVA, ÎNCĂ O CONFIRMARE OFICIALĂ!
EXCLUSIVITATEA NOASTRĂ, RIDICATĂ LA RANG DE ACT DE AUDIT (aici),(aici),(aici),(aici),(aici),(aici),(aici),(aici),(aici),(aici),(aici) , etc….
În timp ce ziarul nostru de investigații devoala, cu probe și nerv, fapte ilegale și cutremurătoare, instituțiile statului român – de la APM Prahova-ul lui Diaconu, la IPJ Prahova și parchetele care trebuiau să se autosesizeze – au jucat un rușinos „șah la cetățean” și un penibil „joc de glezne” pe bani publici, lăsându-ne să ne întrebăm nu dacă, ci cât, cine și ce a încasat pentru această complicitate la jefuirea locuitorilor din Prahova… iar noi promitem că, în edițiile viitoare, vom pune nume și sume pe acest „Bingo penal”.
Nu e prima dată când ne lovim de zidul ipocriților, de primari blegiți strategic și de instituții cu somn adânc.
De 2–3 ani, Incisiv de Prahova scrie, aproape obsedant, despre:
- bunurile de retur ale operatorului de salubritate;
- investițiile plătite de cetățeni prin tarife, care trebuiau să revină gratuit în domeniul public la încetarea contractului;
- incompetența sau complicitatea ADI – Parteneriatul pentru Managementul Deșeurilor Prahova;
- tăcerea suspectă a primarului Mihai Polițeanu;
- jocurile obscure din jurul licitațiilor, cu legi abrogate folosite ca să se joace de‑a procedurile;
- fostul ofițer SRI lipit de operatorul de salubritate, într‑un amestec de ghenă și servicii “patriotice”.
Ni s‑a spus că exagerăm. Ni s‑a spus că “nu avem toate datele”. Ni s‑a spus că facem circ.
Ei bine, Curtea de Conturi vine, scoate lupa, bagă documentele noastre în priza de audit și spune, practic:
“Exact așa cum a scris Incisiv de Prahova.”
CONTRACTUL 1792/E13023/13.09.2016 – SFÂNT PENTRU BANII PUBLICI, PROFANAT DE “PARTENERI”
În centrul scandalului se află contractul nr. 1792/E13023/13.09.2016 – delegarea colectării, transportului și transferului deșeurilor municipale în zona 2 Boldești Scăeni și zona 6 Valea Doftanei.
Incisiv de Prahova a scris, înaintea tuturor, că:
- acest contract conține un program de investiții clar, asumat de operator;
- investițiile astfel realizate devin, la final:
- bunuri de retur,
- libere de sarcini,
- transferate gratuit către Asociația Delegatară (ADI),
- și, ulterior, în domeniul public al UAT‑urilor.
Curtea de Conturi confirmă oficial:
- bunurile de retur nu au fost predate;
- ADI nu a urmărit și nu a forțat realizarea programului de investiții;
- nu există proceduri eficiente de monitorizare a acestor obligații contractuale.
În timp ce noi strigam “hoție de 10 milioane de euro”, ADI stătea cu mâinile în buzunar, fluierând a nevinovăție.
Acum, aceeași nepăsare are nume oficial: neconformitate majoră.
BLOC DE FOC:
65.000 DE BUNURI DE RETUR, 10 MILIOANE DE EURO – EXCLUSIVITATEA INCISIV DE PRAHOVA, VERIFICATĂ DE LEXEXPERT ȘI BIFATĂ DE CURTEA DE CONTURI
Când am publicat în exclusivitate informația despre inventarierea Lexexpert:
- aprox. 65.000 de bunuri,
- valoare estimată: ~10 milioane euro,
- autogunoiere, pubele, containere, echipamente, tot ce mișcă în sistemul de salubritate,
- toate plătite de contribuabili, prin tarife și taxe,
mulți dintre cei vizați au ridicat din umeri, cu acel zâmbet grețos: “hai, dom’le, nu fiți isterici, e doar un raport tehnic”.
Astăzi:
- Curtea de Conturi ia exact acest univers al bunurilor de retur și îl așază în centrul raportului de audit;
- confirmă: bunurile trebuiau preluate în domeniul public;
- constată: nu au fost preluate;
- formulează:
“Neintegrarea în domeniul public al unităților administrativ‑teritoriale a bunurilor din investiții (de retur) prevăzute în sarcina Delegatului…”
Aceasta este traducerea academică a ceea ce am scris noi în exclusivitate:
“S‑au furat bunurile de retur ale ploieștenilor și prahovenilor, cu complicitatea instituțiilor.”
INVESTIȚII SUPLIMENTARE ÎN ANUL 8 – MAI BANI, ACELEAȘI GUNOAIE, ACEEAȘI HOȚIE
Incisiv de Prahova a arătat, iarăși în exclusivitate, cum:
- în ANUL 8 de contract (2024),
- operatorul a invocat investiții suplimentare în echipamente și autogunoiere pentru deșeuri biodegradabile,
- pentru a justifica tarife mărite, în baza Ordinului ANRSC 640/2022.
Adică, pe românește:
“Mai dă, dragă contribuabilule, niște bani, că îți aducem mașini noi, frumoase, pe care, la final, ți le lăsăm ție, că sunt bunuri de retur.”
Curtea de Conturi vine și spune:
- aceste investiții suplimentare trebuie tratate ca bunuri de retur;
- ele au stat la baza fundamentării tarifelor;
- la încetarea contractului, trebuie integrate în domeniul public.
Nu doar că am avut dreptate, dar suntem singurii care am explicat, detaliat, cum:
- banii populației au fost folosiți pentru a cumpăra bunuri,
- bunuri care la final trebuiau să devină ale orașului,
- și care, prin “magia” incompetenței și complicității, riscă să rămână la gunoi sau la operator!
- PENALITĂȚILE DE 10% ȘI 25% – BANII CARE TREBUIAU SĂ CURGĂ ÎNAPOI LA CETĂȚENI ȘI AU FOST ARUNCAȚI LA GUNOI
Noi am tot întrebat:
“Unde sunt penalitățile pentru nerealizarea investițiilor? Cine a calculat? Cine a încasat? Cine răspunde?”
Contractul spune clar:
- întârzieri de până la un an = penalitate de 10% din valoarea investiției;
- întârzieri mai mari = 25% din valoarea investiției;
- aceste sume trebuiau să meargă în Fondul de întreținere, înlocuire și dezvoltare (FIID).
Ce îți spuneam noi în articole?
Că nimeni n‑a mișcat un deget serios pentru aceste penalități.
Ce spune acum Curtea de Conturi?
- ADI nu a urmărit aplicarea penalităților contractuale;
- ADI nu a instituit proceduri de control și monitorizare eficiente;
- există un prejudiciu potențial enorm: bunuri + penalități = bani serioși, pierduți pentru comunități.
Când un ziar de investigații scrie asta, e “pamflet”.
Când Curtea de Conturi confirmă, devine probă în dosar.
DOSARUL 4822/105/2024 – BILETUL DE INTRARE DE LA “BINGO PENAL” ÎN JUSTIȚIE
Când noi am scris că trebuie dată în judecată combinația operator–ADI–complicități, ni s‑a spus că “instanța nu e circ de presă”.
Astăzi, Curtea de Conturi notează calm:
- există pe rolul Tribunalului Prahova dosarul nr. 4822/105/2024;
- obiectiv: obligarea operatorului să transfere bunurile de retur, cu titlu gratuit, libere de sarcini, așa cum prevede contractul.
Și mai spune ceva, enorm:
Recomandare: “menținerea acțiunii și valorificarea drepturilor pe cale judiciară.”
Adică:
“Stați pe dosar ca pe aur, nu-l retrageți, nu-l cosmetizați, nu-l transformați în ședință de terapie cu operatorul. Mergeți până la capăt!”
Ceea ce Incisiv de Prahova a cerut, în exclusivitate, de la prima dezvăluire, devine acum ordin scris pentru ADI și pentru toată gașca responsabilă.
31.07.2026 – DATA LA CARE EXPIRĂ NU DOAR CONTRACTUL, CI ȘI ALIBIURILE
Noi am avertizat:
“Dacă nu se mișcă rapid cineva, bunurile de retur vor deveni praf de arhivă și rugina altora.”
Curtea de Conturi pune negru pe alb:
- termen de implementare a recomandărilor: 31.07.2026.
Până atunci, ADI și restul lumii “responsabile” trebuie:
- să clarifice regimul bunurilor de retur;
- să ducă la capăt litigiile,
- să aplice și să recupereze penalitățile;
- să integreze bunurile în domeniul public al UAT‑urilor.
Dacă nu, tot ce a scris Incisiv de Prahova, confirmat acum de Curtea de Conturi, devine:
- material pentru procurori,
- și argument de fier pentru cetățeni să întrebe:
“Cine plătește pentru hoția asta cu acte în regulă?”
MIHAI POLIȚEANU, PRIMARUL “PÂINE, CIRC ȘI GUNOI” – ÎNCĂ O INVESTIGAȚIE CARE ÎL PRINDE CU SACII ÎN STRADĂ
N‑am uitat de Mihai Polițeanu, starul administrației ploieștene, mare fan de:
- comunicate pompieristice,
- poze cu șantiere,
- și tăceri criminale când vine vorba de bunurile de retur și salubritate.
Incisiv de Prahova a fost singurul ziar care:
- a legat numele lui Polițeanu de:
- haosul gunoiului,
- licitațiile ratate,
- influența fostului ofițer SRI lipit de operator,
- dezastrul de la ADI Deșeuri;
- i-a cerut public să explice:
- de ce nu urlă pentru recuperarea bunurilor de retur;
- de ce nu forțează ADI să aplice penalitățile;
- de ce preferă spectacolul ieftin în loc de bătălia grea a patrimoniului public.
Acum, când Curtea de Conturi confirmă până la virgulă ce scriem noi, primarul are două opțiuni:
- Să rămână în istorie ca primarul care a dormit pe 10 milioane de euro în bunuri de retur.
- Sau să înțeleagă că fiecare zi de tăcere îl împinge mai aproape de zona penalului, acolo unde “incisivii” devin martori, nu doar jurnaliști.
FOȘTUL SRI, LICITAȚII PE LEGI ABROGATE, ADI DEȘEURI, PREFECTURA – DISTRIBUȚIA COMPLETĂ A UNUI FILM PENAL CONFIRMAT DE CURTEA DE CONTURI
Incisiv de Prahova a scris, singur împotriva tuturor, despre:
- Ciobanu Daniel, fost ofițer SRI, conectat la operatorul de salubritate – un caz școală de “servicii la gunoi”;
- Prefectura Prahova, cu acțiunea împotriva HCL 52/2025, prin care se anula ilegal contractul cu Brantner‑Roeco, deschizând larg ușa pentru haosul total al gunoaielor;
- ADI Deșeuri, transformată din paznic al interesului public în secretara docilă a operatorului.
Curtea de Conturi nu dă nume proprii, dar face mai mult:
- descrie mecanismul;
- constată neintegrarea bunurilor de retur în domeniul public;
- subliniază lipsa de monitorizare și control;
- legitimează, ca instituție supremă de audit, ceea ce noi am pus cap la cap, piesă cu piesă, în anchetele noastre.
Când am scris toate astea, eram “singurii nebuni din sat”.
Acum, satul află că nebunii aveau dreptate, iar cei “normali” au girat, prin acțiune sau tăcere, un jaf organizat.
INCISIV DE PRAHOVA – SINGURUL ZIAR CARE A SPUS TOTUL, DE LA ÎNCEPUT. ACUM, CURTEA DE CONTURI PUNE ȘTAMPILA.
Să fie foarte clar:
- Noi am descoperit povestea bunurilor de retur.
- Noi am publicat, în exclusivitate, detaliile raportului Lexexpert.
- Noi am scris, în premieră, despre cele 65.000 de bunuri de 10 milioane de euro.
- Noi am arătat spre Mihai Polițeanu, ADI Deșeuri, fostul SRI,Prefectură.
- Noi am explicat penalitățile contractuale și FIID.
- Noi am strigat că trebuie dosar la Tribunal.
Toate acestea, ANI LA RÂND, când:
- televiziunile tăceau,
- “analiștii” își vedeau de contractele cu primăria,
- politicienii își făceau poze la rampă în fața sacilor de gunoi.
Astăzi, Curtea de Conturi:
- preia subiectele noastre;
- le traduce în limbaj tehnic;
- le transformă în constatări oficiale, cu:
- dosar,
- termen‑limită,
- recomandări obligatorii.
CONCLUZIE CU GHIOAGĂ:
CÂND PRESA FACE INVESTIGAȚIE ADEVĂRATĂ, CURTEA DE CONTURI NU MAI ARE ÎNCOTRO DECÂT SĂ CONFIRME
Acesta investigatie nu este doar un exercițiu de ironie.
Este actul de constatare publică că:
- Incisiv de Prahova, ziarul nostru de investigații, a fost din nou înaintea tuturor;
- că exclusivitățile noastre nu sunt povești de mahala, ci schelete din dulapul administrației locale și județene, scoase afară cu documente;
- că adevărata presă de investigație nu așteaptă comunicate sterile, ci sapă, luminează, țipă, ține subiectul în viață până când:
- Curtea de Conturi ajunge,
- justiția e obligată să se miște,
- iar cei care au tăcut rămân goi în fața opiniei publice.
Cei care ne‑au acuzat că exagerăm, că suntem prea duri, prea incisivi, au acum ocazia să mai citească o dată raportul Curții de Conturi, cu pixul în mână, și apoi să‑și ceară scuze.
Nu nouă. Cetățenilor.
Noi ne facem, în continuare, treaba:
să spunem adevărul, în exclusivitate, înaintea tuturor – chiar și înaintea Curții de Conturi. (Cristina T.).
Exclusiv
Arhitectura dezmatului (II). Urbanism cu scaunul în valiză: Raduna are hotărâre definitivă, Pandele și Polițeanu au de dat explicații
Primăria a proiectat îndepărtarea. Instanța i-a prăbușit construcția pe procedură
Cronica unui abuz administrativ la Ploiești a ajuns în punctul în care pozele, live-urile și „reformele” de pe Facebook nu mai ajută la nimic. Nu mai vorbim despre promisiuni politice, ci despre un lucru simplu, scris negru pe alb: executarea unei hotărâri judecătorești definitive.
Pe 14 octombrie 2026, Curtea de Apel Ploiești a pus capac recursului formulat de U.A.T. Municipiul Ploiești și de primarul municipiului împotriva sentinței favorabile fostului arhitect-șef, Veronica Raduna.
Potrivit soluției publice de pe portalul instanțelor, Judecătorii:
- admit excepția nulității recursului;
- anulează recursul pentru neîncadrarea în motivele legale de recurs;
- obligă U.A.T. Municipiul Ploiești la plata a 5.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă;
- consemnează că soluția este „Definitivă”, pronunțată la 14.10.2026.
Tradus pentru contribuabili: administrația locală nu doar că a pierdut procesul, dar nici măcar nu a reușit să formuleze un recurs valid. Sentința Tribunalului Prahova din 31 iulie 2026 rămâne în picioare și devine linie obligatorie de urmat pentru Primărie. Bonus: 5.000 de lei din banii orașului, cheltuieli de judecată, pentru performanța de a te împiedica în propriul recurs.
Este genul de „eficiență” pentru care plătești integral fără să fi comandat serviciul. Un abonament „full options” la gafe juridice, facturat direct bugetului public.
Raduna trebuie repusă în drepturi. Nu blocată la coada de „reorganizare”

Prin anularea recursului, a rămas definitivă sentința Tribunalului Prahova din 31 iulie 2026, care prevede, fără loc de interpretare creativă:
- anularea raportului de evaluare a performanțelor profesionale ale Veronicăi Raduna;
- anularea dispoziției de eliberare din funcția publică de conducere de arhitect-șef;
- reintegrarea în funcția de arhitect-șef deținută anterior sau, dacă aceasta nu mai există, într-o funcție publică echivalentă;
- plata tuturor drepturilor salariale aferente perioadei în care nu și-a exercitat funcția, actualizate și recalculate;
- recunoașterea perioadei dintre concediere și reintegrare ca vechime în muncă, în specialitate și în grad profesional.
Aici se termină libertatea administrației de a inventa „scenarii de lucru”, „opțiuni strategice” sau „reorganizări profunde”. O hotărâre definitivă nu e program politic, e ordin de executat.
Primăria trebuie să spună clar, nu prin șoapte pe holuri, ci prin acte:
- ce documente a emis pentru reintegrarea Veronicăi Raduna;
- cum asigură revenirea efectivă în funcție (nu doar „pe hârtie”);
- ce măsuri a luat pentru plata drepturilor salariale restante, actualizate și recalculate, așa cum a dispus instanța.
Nu contează cine plânge după birou, cine se supără că își pierde scaunul, cine trebuie „recompensat” cu o altă poziție caldă. Executarea unei sentințe nu este joc de societate, este obligație legală. Orice tergiversare sau „invenție de proceduri” în jurul acestei hotărâri definitive devine, la rândul ei, un subiect de control și, eventual, de anchetă.
De la arhitect-șef la „arhitectura intereselor”: era Pandele Roxana
În timp ce Veronica Raduna își căuta dreptatea prin tribunale, Primăria Ploiești se obișnuise cu altă „configurație urbanistică”: ascensiunea actualului arhitect-șef, Pandele Roxana.
Potrivit informațiilor și notelor interne aflate în posesia ziarului de investigații Incisiv de Prahova, în perioada în care Raduna era în „era” funcției:
- au fost formulate mai multe plângeri penale pe numele Pandelei Roxana de către diverși constructori, nemulțumiți de „manevrele” de la Urbanism;
- numele ei este legat de firma ARBY PROIECT, în care ar figura – conform acestor surse – ca asociată prin intermediari;
- „controalele” de la Urbanism ar fi fost descrise ca având un traseu familiar: dacă vrei „intrare în legalitate”, treci mai întâi pe la firma „noastră”.
Asupra acestor suspiciuni și acuzatii se pot pronunța doar organele de anchetă și instanțele de judecată. Însă, coroborate cu documentele analizate, ele sugerează tabloul unei direcții publice capturate de interese private, în care funcția de arhitect-șef pare mai apropiată de un portofoliu de business decât de o misiune administrativă.
Urbanism cu dedicație: ieși din ilegalitate, dar treci pe la ARBY
În mijlocul acestei „reorganizări de firmă”, ARBY PROIECT nu apare ca un jucător oarecare, ci ca un nod prin care trec contracte, proiecte și nume „de casă”.
Un e-mail trimis de arh. Cosmin Duna (document prezentat în spațiul public) descrie foarte plastic această coregrafie. În mesaj se arată că, „în urma reorganizării firmei ARBY PROIECT”, trebuie cesionate două contracte privind PUZ-urile Traian și Upetrom către S.C. PLANNING CITIES S.R.L.
Detalii relevante din mail:
- ARBY PROIECT cesionează contractele, dar „pe partea de proiectare” aceiași oameni rămân la butoane: „Pe partea de proiectare tot eu și Mirela Crăciun o să ne ocupăm până la finalizarea PUZ-urilor, deoarece o să fim în continuare proiectanți de specialitate.”
- beneficiarilor li se cere explicit: „Așadar vă rog să semnați cele două contracte de cesiune și să ni le trimiteți înapoi.”
- se menționează că „dosarul pentru Traian este aproape gata”, urmând verificarea taxelor, care vor fi comunicate ulterior, printr-un alt e-mail.
Semnătura electronică încheie protocolar: „Cu stimă, arh. Cosmin Duna, tel. 07…”.
Satiric vorbind, „reorganizarea” pare mai degrabă un joc de „scoate firma, bagă firma, dar păstrează oamenii”. Contractele se plimbă între ARBY PROIECT și PLANNING CITIES S.R.L., dar proiectanții rămân aceeași: Cosmin Duna și Mirela Crăciun.
Mirela Crăciun – „omul bun la toate”: de la PUZ-uri la directorat

Numele Mirela Crăciun nu apare doar în mailul cu PUZ-urile Traian și Upetrom. Conform informațiilor obținute de redacție, aceasta ar fi fost „omul de încredere” al arhitectei-șef Pandele Roxana, împinsă către un post cald în interiorul administrației: director general adjunct în Primărie.
Concursul, însă, s-a transformat – potrivit surselor – într-un scurtmetraj tragicomic:
- candidata nu reușește să promoveze examenul;
- „nota” obținută este descrisă de sursele care au relatat episodul drept o „notă de toată frumusețea rușinii”.
Pe de o parte, avem un nume implicat, alături de arh. Cosmin Duna, în proiectarea unor PUZ-uri (după cum reiese din e-mailul în care apare formula „eu și Mirela Crăciun o să ne ocupăm până la finalizarea PUZ-urilor”). Pe de altă parte, aceeași persoană este împinsă către un post de conducere în Primărie, dar cade la proba de competență.
Imaginea rezultată: cine nu intră pe ușa examenului încearcă pe geamul influenței.
Când arhitectul devine acționar: ARBY PROIECT și combinațiile de la Urbanism
Potrivit notelor și informațiilor obținute de Incisiv de Prahova, Pandele Roxana ar fi asociată în firma ARBY PROIECT „prin interpuși”, alături de un „personaj cu funcție mare de răspundere” din Primăria Ploiești.
Schema descrisă de surse, pusă în registru de pamflet, arată așa:
- Primăria, prin arhitectul-șef, „vede” problemele de legalitate ale unor construcții.
- Urmează controale, presiuni, blocaje administrative.
- Soluția miraculoasă către „intrarea în legalitate” ar trece, informal, prin firma ARBY PROIECT, unde apar oamenii „de casă” din zona de proiectare.
- Aceeași rețea de nume migrează între firme private (ARBY PROIECT, PLANNING CITIES S.R.L.) și tentative de funcții de conducere în Primărie.
Dacă aceste suspiciuni se confirmă, prin anchete și hotărâri ale instituțiilor statului, nu mai vorbim doar de un conflict de interese, ci de un manual de capturare a unei direcții publice de către o structură privată.
Până atunci, însă, rămânem la nivelul investigațiilor de presă, al documentelor și al relatărilor de surse, care trebuie analizate de organele de cercetare penală. Pamfletul nu ține loc de dosar penal, dar poate descrie caricatural mecanismul.
Când se clatină scaunul în Primărie, ministerul devine „escape room”
În acest decor urbanistic, intră în scenă și componenta politică.
Potrivit informațiilor obținute de ziarul de investigații Incisiv de Prahova, Pandele Roxana este o USR-istă convinsă, la fel ca primarul „independent” Mihai Polițeanu, care, de facto, se sprijină pe aceeași zonă de influență și este descris de surse ca jucând „jocurile penale pe linie de urbanism” în tandem cu aceasta.
Sursele indică faptul că:
- Pandele Roxana ar fi încercat, prin intermediul partidului USR, să îi „ia locul” lui Marius Albișor la Inspectoratul de Stat în Construcții (ISC);
- în ultimele zile, aceasta ar fi făcut „audiență” la ministerul de resort, în speranța unui transfer acolo, pentru a nu-și pierde sinecurile și avantajele acumulate la Urbanismul Ploiești;
- problema este că atât ea, cât și primarul Polițeanu „s-au trezit târziu”: partidul care îi sprijinea nu mai este la guvernare, fiind „azvârlit ca o măsea stricată” din Executiv, după acuzele de rău făcut României și populației.
În acest context, mișcarea percepută de surse ca o „manevră subterană” a tandemului Polițeanu–Pandele ar avea două obiective:
- să își păstreze privilegiile și controlul asupra Urbanismului din Ploiești, descris în anchete ca „ilegal” și orientat către firme de casă;
- să evite punerea în aplicare plenară și rapidă a hotărârii instanței de repunere în drepturi a Veronicăi Raduna, arhitectul de drept al municipiului.
Sursele Incisiv de Prahova subliniază că Pandele Roxana este vizată de „atâtea plângeri și dosare penale” încât tupeul de a negocia simultan poziții în minister, de a se ține strâns de scaunul de la Urbanism și de a face jocurile imobiliare în municipiu pare greu de digerat chiar și într-o administrație obișnuită cu scandalul.
De la birou cu familia Costea, la condus orașul „după bunul plac”
Aceleași surse ridică o întrebare legitimă: cum se face că o funcționară care, la începutul activității, își desfășura munca într-un birou alături de familia Costea (soț și soție) ajunge, ani mai târziu, să conducă, practic, urbanismul unui întreg oraș „după bunul plac”, cu organele de cercetare penală aparent adormite?
Relatările indică și un amestec bizar de viață privată și funcție publică: Pandele Roxana și dl. Costea ar fi fost văzuți în public, la teatru, îmbrățișându-se și sărutându-se, detalii care, deși țin de sfera personală, alimentează percepția că rețeaua de influență la Urbanism este mai degrabă una de tip „trib personal” decât de profesionalism administrativ.
Concluzia satirică formulată de surse este tăioasă: „așa e USR-ul, în general, ca partid, și acesta este un trio benefic pentru toate părțile – în afară de constructori și antreprenori, pe care îi jecmănește, sub privirile impasibile ale autorităților”.
Urbanism politic: USR pleacă, PSD revine, scamele rămân?
Schimbarea contextului politic este și ea parte a tabloului. Sursele citate își exprimă speranța că, odată cu revenirea PSD la guvernare, aceste „scame” care afectează viața publică, antreprenoriatul și instituțiile statului vor fi îndepărtate.
Mesajul este clar, în cheie de pamflet:
- dacă organele de cercetare penală rămân „impasibile” și „au orbul găinii”,
- dacă ministerele devin simple „escape room-uri” pentru funcționari în dificultate,
- dacă direcțiile de urbanism continuă să fie percepute ca SRL-uri cu ștampilă publică,
atunci schimbarea de la guvernare nu va fi decât o rotire de sigle pe ușă, nu o curățare a mecanismelor.
Epilog: Primăria – SRL cu ștampilă sau instituție publică?
Revenirea Veronicăi Raduna în drepturi, consfințită de Curtea de Apel Ploiești, coroborată cu documentele privind ARBY PROIECT, cesiunile către PLANNING CITIES S.R.L., numele Mirela Crăciun și arh. Cosmin Duna, precum și relatările despre tandemul Pandele Roxana – Mihai Polițeanu și combinațiile politice din jurul USR, ridică aceeași întrebare incomodă:
A avut Ploieștiul o Direcție de Urbanism sau un hub de contracte, interese și combinații, camuflat sub denumirea de „serviciu public”?
Curtea de Apel Ploiești și-a făcut partea: a restabilit poziția unui funcționar îndepărtat abuziv și a sancționat juridic recursul stângaci al Primăriei.
Rămâne ca:
- instituțiile de control,
- procurorii,
- dar și opinia publică
să decidă dacă ceea ce s-a întâmplat la Urbanismul Ploieștiului sub „era Pandele” și protecția politică aferentă reprezintă doar un eșec de management sau un sistem bine uns de interese private și complicități politice.
Până atunci, concluzia de pamflet rămâne valabilă, cu o notă actualizată:
Primăria Ploiești a proiectat un abuz, l-a turnat în beton, iar Curtea de Apel a venit cu buldozerul legal.
Restul – ARBY, PUZ-uri, cesiuni, „oameni de încredere”, examene picate, plângeri penale, audiențe la minister, USR scos de la guvernare și speranța că PSD va curăța „scamele” – sunt doar anexe la arhitectura dezmatului.
Vom reveni. (Cristina T.).
-
Exclusivacum 4 zileI.P.J. Prahova? MITREA, „DOAMNA TREABA MARE”, LA COMANDĂ: CUM SE FABRICĂ HAOSUL LA SRPCIV PRAHOVA
-
Exclusivacum 4 zileIPJ Prahova, „filiala” Băicoi (II). Comandanta care urlă la victime: Elena-Laura Bulei, șefa Poliției Băicoi cu gura mai mare decât legea
-
Exclusivacum 2 zileProtejat: I.P.J. Prahova, „filiala” Băicoi (III): Cum se spală imaginea, se bat oameni și se servesc combinații în oraș
-
Exclusivacum 4 zileI.P.J. Prahova – „Boala alzheimer” în uniformă (Episodul 5). Dumitrache & Stanciu – corul „așa zice șefu’, așa declar și eu
-
Exclusivacum 4 zileDosarul Antigrindină – Partea a XV‑a – Cum a devenit hârtia scut balistic pentru iodură. Minciunile oficiale ale „Mafiei Antigrindină”, sub protecția Gărzii de Mediu și a APM Prahova. Documente!
-
Exclusivacum 5 zileI.P.J. Prahova – „Boala alzheimer” în uniformă (Episodul 4). Achim Petronel – șeful care ține lacătul pe ușa legii
-
Exclusivacum 2 zileI.P.J. Prahova – „Doamna Treabă Mare” își caută turnătorii: SRPCIV Prahova, de la permise la normă la vânătoare de „dușmani ai poporului”
-
Exclusivacum 5 zilePloiești, orașul în care barierele ilegale rezistă mai mult decât legea. IPJ Prahova, TCE și Bariera Omnia – anatomia unui oraș ținut în șantaj de „pile”




