TÂRGȘOR SE FACE MARE, DAR STATUL DE FUNCȚII RĂMÂNE MIC. ȘI LAȘ.
Liderul sindical Adrian Grigoriu strigă „alarmă!”, Ministerul Justiției dă „seen”

Beton, gratii și faianță nouă. Oamenii? Las’ că „se descurcă”…

Penitenciarul de Femei Ploiești – Târgșorul Nou se umflă în pene cu o secție nouă de deținere: încă 240 de locuri de cazare pentru persoane private de libertate, cu termen de finalizare până la sfârșit de decembrie.
Infrastructură – jos pălăria.
Resursă umană – jos capul.

În timp ce clădirile cresc, statul de funcții a rămas mic, prăfuit și complet desprins de realitate. Fix pe acest absurd apasă liderul sindical Adrian Grigoriu, omul care are curajul să spună răspicat, prin intermediul Incisiv de Prahova, ceea ce factorii de decizie din Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor preferă să ignore:

„Nu poți pune încă 240 de persoane după gratii și să te prefaci că personalul se multiplică prin magie!”

800 de deținute, aceeași oameni la poartă. Excelență în jonglat cu imposibilul

Odată cu noua secție pusă în funcțiune, Târgșor sare de 800 de persoane private de libertate în custodie. Sună impresionant pentru rapoartele de la centru, pentru conferințe de presă și comunicate lucioase.
Numai că, în spatele cifrelor, oamenii care trebuie să facă munca reală sunt aceiași – sau chiar mai puțini.

Actualul stat de funcții:

• nu mai reflectă volumul real de activitate;
• nu ține cont de complexitatea atribuțiilor;
• ignoră complet necesarul real de personal al unității.

Pe românește: se cere mai mult, cu aceiași oameni (ba uneori și cu mai puțini), pe aceleași salarii și cu aceleași riscuri zilnice. Dar pe hârtie, la București, totul „iese la număr”.

Adrian Grigoriu cere implicarea directă a ministrului Justiției, Radu Marinescu, și actualizarea urgentă a statelor de funcții, în special acolo unde se extinde capacitatea de cazare. Nu mâine, nu „la prima rectificare bugetară”, nu „vom analiza oportunitatea”. Acum.

Noaptea, în penitenciar, nu lucrează „proiecte pe hârtie”. Lucrează oameni

În spatele modernizărilor, cine trage? Nu „sistemul”, nu „structurile centrale”, ci oameni concreți, cu nume, familii și sănătate la bătaie:

• angajați care gestionează proiecte de modernizare,
• fac documentații stufoase,
• acoperă lipsa de personal,
• se luptă cu resurse financiare insuficiente,
• și primesc sprijin „de specialitate” cu pipeta de la centru.

După program? După program nu se oprește nici sistemul, nici incidentele. Doar respectul față de personal pare că intră în tura de noapte și rămâne blocat acolo.

Mesajul lui Adrian Grigoriu e tăios și simplu:

„Nu putem cere modernizare, dezvoltare și rezultate fără să oferim oamenilor resursele necesare!”

„Grupă de intervenție? La un penitenciar de femei? Ce poate să se întâmple?”

A doua mare bombă ignorată cu grație de „centru” este lipsa unei grupe specializate de intervenție la Penitenciarul Târgșor.

Realitatea din teren, descrisă de liderul sindical, arată așa:

• numeroase evenimente negative;
• conflicte între persoane private de libertate;
• agresiuni;
• distrugeri de bunuri;
• acte de autoagresiune.

Și acum, detaliul „de manual de siguranță” pe care pare că nimeni nu vrea să-l citească:

• aproximativ 90% dintre incidente ar avea loc pe secția de maximă siguranță,
• Târgșorul este singurul care poate custodia acest regim,
• aproximativ 150 de persoane se află sub tratament pentru afecțiuni psihice.

Asta nu e rutină, nu e „management curent”. Asta înseamnă risc major. Și totuși, fără grupă de intervenție, personalul este lăsat să rezolve situații critice cu… improvizații.

Grigoriu o spune explicit: e nevoie de polițiști de penitenciare special pregătiți, antrenați, structurați în grupă de intervenție, care să poată acționa:

• rapid,
• profesionist,
• adaptat nivelului de risc.

„Scopul unei grupe de intervenție nu este folosirea forței, ci prevenirea escaladării conflictelor, descurajarea comportamentelor violente și restabilirea rapidă a ordinii atunci când situația o impune.”

Asta înseamnă profesionalism, nu „militarizare”. E diferența dintre haos controlat pe genunchi și ordine menținută cu cap.

Penitenciar de femei ≠ penitenciar „mai cuminte”

Una dintre cele mai toxice minciuni tacite din mintea decidenților pare să fie: „E de femei, deci e mai liniște”.
Realitatea descrisă de liderul sindical e alta:

• au existat cazuri de ultraj,
• agente de poliție penitenciară agresate fizic,
• incidente în care „penitenciar de femei” nu a însemnat nici pe departe „penitenciar de catifea”.

Mesajul lui Adrian Grigoriu taie scurt orice prejudecată:

„Siguranța nu trebuie să aibă criterii de gen!”

Riscul e risc, fie că poartă uniformă, fie că poartă trening, fie că poartă fustă.

Apel direct la ANP: nu mai construiți pe hârtie și nu mai conduceți din birou

Prin Incisiv de Prahova, liderul sindical Adrian Grigoriu le vorbește direct celor de la ANP și Ministerul Justiției: nu mai merge cu „vom analiza”.

Cere clar:

• înființarea cu prioritate a unei grupe de intervenție la Penitenciarul Târgșor;
• actualizarea reală a statului de funcții, raportat la capacitatea și riscurile unității.

Nu e o ambiție personală, nu e un moft sindical. E o chestiune de viață profesională și integritate fizică pentru personal, dar și de siguranță pentru persoanele private de libertate.

„Nu cerem o grupă de intervenție pentru a pedepsi, ci pentru a preveni. Cerem profesionalism, siguranță și capacitatea de a interveni înainte ca un incident să se transforme într-un eveniment grav.”

Modernizare cu beton sau cu oameni?

Cazul Târgșor pune o întrebare pe care politicienii o ocolesc cu grijă:

Cum poți deschide noi spații de deținere „moderne”, în condiții de siguranță, dacă structurile de personal rămân blocate în trecut?

Poți avea:

• pereți noi, camere noi, sisteme noi,
  dar dacă:
• ai același număr de oameni,
• aceleași echipaje subdimensionate,
• aceeași lipsă de grupă de intervenție,

ai modernizat doar fațada, nu și sistemul.

Redacția Incisiv de Prahova dă spațiu acestor probleme – și bine face. Dar semnalul real, greu, vine de la omul din interior: Adrian Grigoriu. El nu vorbește „din auzite”, nu debitează fraze de conferință; el descrie ceea ce trăiesc colegii lui în fiecare tură.

Cine are curaj să spună lucrurilor pe nume?

În timp ce mulți tac și se adaptează „din mers”, liderul sindical Adrian Grigoriu:

• iese public cu date și argumente;
• își asumă poziția critică față de Minister și ANP;
• cere măsuri concrete, nu vorbe goale;
• apără atât siguranța personalului, cât și pe cea a persoanelor private de libertate.

Asta înseamnă leadership sindical real:
nu semnături formale, nu vizite de complezență, ci presiune publică pe decidenți, cu nume, cifre și probleme clare.

Concluzie: infrastructură sunt zidurile. Siguranța sunt oamenii

Oricât s-ar lăuda prezentările oficiale cu extinderea Penitenciarului de Femei Târgșor, o realitate rămâne bătută în cuie:

Nu poți construi penitenciare moderne cu state de funcții învechite, personal insuficient și fără structuri de intervenție adaptate riscurilor din teren.

• Infrastructura înseamnă clădiri.
• Siguranța înseamnă oameni.

Iar astăzi, la Târgșor, vocea care spune asta clar, răspicat și documentat este a liderului sindical Adrian Grigoriu.

Dacă Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor aleg să ignore acest semnal, nu vor mai putea spune mâine că „nu au știut”.
Au știut. Li s-a spus. Public, argumentat și la obiect.

De aici încolo, mingea nu mai e la Târgșor. E pe masa lor. Iar fiecare incident grav care putea fi prevenit va purta și semnătura celor care au ales să nu acționeze. (Cristina T.).

Imaginați-vă următoarea scenă:
Intră cineva într-un birou de stat și întreabă:
– Bună ziua, cine e secretar general adjunct la MAI?
– Temporar, aceeași din 2017.
– Și când se termină temporarul ăsta?
– Când se termină și România, probabil.

De nouă ani, la vârful Ministerului Afacerilor Interne se joacă aceeași piesă absurdă: aceeași persoană, aceeași funcție, aceleași decizii „temporare” semnate din șase în șase luni de câte un prim-ministru aflat, la rândul lui, tot „temporar” pe funcție, politic vorbind.

Doar că, surpriză: cineva a întrebat „De ce?” – și Tribunalul București a obligat Guvernul să răspundă. Nu în conferință de presă, nu cu balet politic, ci PE HÂRTIE, cu explicații. Șoc și groază în lumea deciziilor care se credeau de neexplicat.

Interimatul etern: noul sport național

Codul administrativ zice clar:
– poți pune pe cineva „temporar” pe funcția vacantă,
– în mod excepțional,
– maximum 6 luni pe an,
– cu o singură prelungire, tot „excepțională”.

Ce face Guvernul?
Ia „excepționalul” și-l transformă în normă. De la 23 mai 2017 încoace, aceeași persoană – chestorul-șef Ioana Dorobanțu – ține sus, „temporar”, ba funcția de secretar general adjunct, ba de secretar general, apoi iar adjunct, ca într-un joc de yo-yo birocratic.

Șirul deciziilor prim-miniștrilor arată așa: nr. 425/2017, 287/2020, 60/2021, 384/2021, 60/2022, 409/2022, 581/2022, 307/2023, 15/2024, 238/2024, 24/2025, 363/2025, 11/2026, 249/2026…
Pare lista de episoade dintr-un serial Netflix: „Interimat fără sfârșit – sezonul IX”.

La orice firmă normală, dacă directorul adjunct e „provizoriu” de 9 ani, cineva întreabă dacă nu cumva „provizoriul” e, de fapt, permanenta politică de forțare a legii. La stat, în schimb, ți se spune calm:
– Totul e legal, dom’le. E doar… prelungire temporară repetată. De 16 ori.

Cum a ajuns Guvernul în boxa „explică-te!”

Sindicatul „Diamantul” a făcut ce nu prea se face în România: a pus întrebări exacte, în scris, pe Legea 544/2001.
Două întrebări, mai precis:

1. De ce e funcția de secretar general adjunct al MAI ocupată continuu din 2017, prin împuterniciri temporare reînnoite la 6 luni?
2. De ce a „permanentizat” prim-ministrul această situație printr-o nouă decizie, deși chiar Codul administrativ, invocat în act, vorbește despre EXERCITARE TEMPORARĂ și limite clare?

Guvernul, în loc să răspundă, a tras clasicul număr:
– A tăcut.

Nici în 10 zile, nici în 30. Zero.
Așa că sindicatul a făcut ce scrie la lege: plângere la Tribunalul București.

Apărarea Guvernului: „Nu suntem noi, nu existăm, nu vă interesează”

Ajunși în instanță, oamenii Guvernului nu au explicat interimatul, au explicat de ce n-ar trebui să poți nici măcar întreba:

1. „Guvernul nu poate fi dat în judecată”
   Argument: e un „organ colegial, fără personalitate juridică”.
   Traducere: suntem prea difuzi ca să răspundem.
   E ca și cum Consiliul de Administrație al unei firme ar zice: „Noi suntem doar o ședință, nu ne poți trage la răspundere. Întreabă scaunele.”
2. „Acțiunea este inadmisibilă, nu aveți interes legitim”
   Traducere:
   – Ce treabă aveți voi cu cum conducem noi ministerele?
   – Întrebarea voastră nu e „licită”.
   – Voi nu întrebați ca să aflați, întrebați ca să ne încurcați.
3. „Nu noi, ei!” – joaca de-a pasatul petiției
   Guvernul zice: am trimis petiția la MAI, deci nu e problema noastră.
   Cutezanță maximă:
   – Prim-ministrul semnează decizia.
   – Secretarul general al Guvernului contrasemnează.
   – Când sunt întrebați „De ce semnați la 6 luni aceeași ‘temporar’?”, răspund practic: „Întrebați la ei, nu la noi”.

Tribunalul s-a uitat la aceste argumente și, fără să explice în pamfletistică, ci în limbaj juridic, a spus, pe rând: NU, NU și IAR NU.

Ce a spus, de fapt, Tribunalul (tradus pe românește dur)

1. „Dacă primești scrisoarea, exiști ca pârât.”
   Guvernul a primit cererea. A fost sesizat oficial. Deci stă în proces.
   Nu poți să faci pe mortul juridic după ce semnezi decizii în Monitorul Oficial.
2. „Plângerea e clară, temeiul e clar, excepția inadmisibilității e aruncată la nimereală.”
   Instanța a spus explicit că excepția a fost invocată „nejustificat”.
   Adică nu doar greșit, ci abuziv.
3. „Ce ați întrebat voi sunt informații de interes public. PUNCT.”
   Cum se ocupă o funcție publică vacantă la vârful MAI, prin câte decizii temporare, cu ce temei: asta interesează publicul. Nu trebuie să justifici de ce vrei să știi cum e condus statul.
4. „Nu puteți pasa petiția în jos ca să scăpați.”
   Actele sunt emise de „conducătorul Guvernului”.
   Dacă premierul semnează din 2017 decizii temporare în cascadă, Guvernul nu poate spune „Întrebați MAI-ul”.
   Cine semnează decizia trebuie să știe și de ce a semnat-o.
5. „Exact astfel de întrebări sunt necesare ca să aflăm dacă există o practică nelegală a împuternicirilor succesive.”
   Adică instanța spune negru pe alb:
   – întrebarea e legitimă,
   – există suspiciunea rezonabilă că se practică o fentare a regulilor prin prelungiri succesive de „temporar”,
   – și fix de-asta trebuie să se dea explicații.

Rezultatul: Tribunalul obligă Guvernul, Prim-ministrul și Secretariatul General al Guvernului să răspundă în scris la întrebările sindicatului.

Ce am câștigat: luxul de a-i obliga să explice ne-explicabilul

Instanța nu a zis încă: „ce ați făcut e ilegal”.
Nu era proces de anulare a deciziilor. Acolo, alte dosare își văd de drum la Curțile de Apel Iași și Galați.

Dar Tribunalul a făcut un lucru pe care birocrația românească îl urăște:
i-a pus pe semnatari să explice, în scris, ce au făcut.

Nu mai merge cu:
– „Așa s-a apreciat.”
– „S-a considerat că.”
– „Având în vedere necesitatea bunei funcționări…”

Acum trebuie să răspundă, nominal, negru pe alb:
– De ce e funcția ocupată „temporar” de aceeași persoană din 2017?
– Care sunt motivele de fapt și de drept pentru nouă ani de „excepțional”?

Dacă au motive, să le vedem.
Dacă nu au, rămâne să explice românului cum înțeleg ei cuvântul „temporar”:
un fel de „până ne prindem că ne-ați întrebat”.

Ce urmează dacă nu respectă hotărârea

Legea contenciosului administrativ are un moment de tandrețe rar: se gândește la sancțiuni.

Dacă Guvernul nu execută hotărârea, instanța de executare poate:

• amenda instituția cu 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere,
• acorda penalități celui care a câștigat procesul.

Adică, pentru fiecare zi în care Guvernul se face că plouă, crește nota de plată.
Și, ironic, nota de plată tot din buzunarul contribuabilului vine, dar măcar rămâne scris undeva că „temporarul” la vârf costă.

„Temporar” – cuvântul magic al României oficiale

În toată povestea asta, cuvântul cheie e „temporar”.
Un cuvânt care, în România, a fost mereu sinonim cu „până ne obișnuim cu abuzul”.

– Taxe temporare? Devin permanente.
– Măsuri excepționale? Devin politică de stat.
– Interimate? Devin cariere.

Iar acum, avem și varianta de lux:
– Funcție de vârf în MAI, „exercitată temporar” non-stop, din 2017, legalizată prin 16 decizii succesive ale prim-miniștrilor care se schimbă, dar semnătura pe aceeași persoană rămâne.

Tribunalul București a spart puțin decorul:

Pentru nouă ani de decizii „temporare”, instanța a cerut un singur lucru:
o explicație scrisă de la cei care le-au semnat.

Iar asta, în România reală, e deja un act de insubordonare cosmică față de reflexul de a nu explica nimic.

Epilog: România – țara unde temporarul e etern, până te dă cineva în judecată

Miza nu e doar un nume și o funcție.
Miza e următoarea:
– Poate fi condus vârful unui minister-cheie, timp de 9 ani, printr-o șmecherie „temporară”?
– Sau recunoaștem, în sfârșit, că „temporar” a fost doar masca birocratică pentru o numire „cum vrem noi, cât vrem noi”?

Tribunalul a ridicat mingea la fileu.
Guvernul e acum obligat să scrie, să semneze și să trimită adevărul lor oficial.

Noi vom citi cu atenție. Și vom traduce pe românește.
Pentru că, de data asta, România are șansa rară să vadă cum arată, la modul cel mai serios, justificarea scrisă a unui „temporar pe viață”. (Cerasela N.).

Guvernul României, în parteneriat strategic cu Bruxelles-ul și cu orice hacker plictisit de prin lume, ne pregătește marea revoluție: portofelul digital. Nu, nu e ăla în care-ți ții banii. E ăla în care-ți ții nervii, viața și identitatea, toate înghesuite într-un singur telefon care poate crăpa când ți-e lumea mai dragă.

Ni se spune blând, cu voce de robot liniștitor: „Stați calmi, înrolarea e voluntară!”. Iar în nota de fundamentare, cu litere mici-mici, vine șopârla: „voluntar… până când nu mai e”. Adică e voluntar, dar dacă UE sau legislația națională zice „De azi nu mai e voluntar”, atunci nu mai e. Ce atâtea detalii?

Voluntari cu forța

Cuvântul „voluntar” e plimbat prin documentele Ministerului Economiei ca o icoană prin sat: uite-l, pupă-l, crede-l.
Dar în subsol scrie clar: acolo unde drepturile sau serviciile vor fi condiționate de portofelul digital, voluntariatul se evaporă ca datele personale într-un atac cibernetic reușit.

Pe românește:
– Vrei servicii publice? Portofel digital.
– Vrei să călătorești? Portofel digital.
– Vrei să respiri administrativ? Portofel digital.

Dar nu te teme, cetățene, că nimeni nu te obligă. Doar că, fără el, nu mai poți face nimic. E ca la ghișeu: „Nu vă obligăm să aduceți copie după buletin, dar fără ea nu rezolvăm”.

Digitalizare totală, haos total

În paralel, planeta arde în atacuri cibernetice. Se fură date personale, bancare, medicale, probabil și rețeta de sarmale a bunicii, peste tot în UE.
Republica Moldova – făcută zob. Servicii publice – blocate. Rețele de magazine – sisteme căzute, frigiderele și congelatoarele ajunse la 50 de grade, ca nervii contribuabilului român când vede factura.

La noi, Cadastrul abia s-a dezlipit de pe asfalt după o lună de blocaj și băieții noștri deștepti din administrație zic:
– E momentul perfect! Hai să punem TOTUL digital, TOTUL în același loc!
Ce se poate întâmpla?

Un hacker mai isteț, cu un singur click, poate să-ți ia buletinul, permisul, cardurile, datele medicale, diplomele și eventual și dreptul la nervi. Dar oficial ți se spune: „Beneficiile sunt uriașe!”.

Beneficii fără număr, probleme la fel

Ministerul Economiei ne cântă balada Ro-Wallet, portofelul digital european:
– reducem timpul de identificare,
– nu mai mergi fizic la ghișee,
– nu mai cari hârtii,
– poți face totul de la distanță,
– mai rămâne doar să-ți depui sufletul cu semnătură electronică.

Problema?
Toate astea ni s-au promis deja cu „digitalizarea instituțiilor publice”. Ți s-a zis: „Nu mai aduci tu actele, le avem noi în sistem.”
Realitatea?
– „Aduceți, vă rog, copie după buletin.”
– „Dar îl aveți deja în sistem.”
– „Da, dar nouă ne trebuie la dosar.”

Acum schema se extinde:
Mai întâi ți se promite că portofelul digital îți face viața mai ușoară.
Apoi descoperi că îți face viața imposibilă fără el. Dar nu-ți fă griji, „e voluntar”.

Călătorii cu bilet doar pentru cei aleși digital

Ni se explică doct că portofelul european de identitate digitală va fi folosit pentru orice:
– servicii publice,
– deschis cont bancar,
– permis de conducere pe telefon,
– semnare de contracte,
– rețete electronice,
– călătorii,
– diplome,
– asigurări sociale.

La capitolul „călătorii”, decorul e deja pregătit:
– cartea electronică de identitate e în derulare,
– din 2030 devine obligatorie,
– fără ea, nu mai umbli prin UE nici până la vecinul bulgar.

Portret de viitor „voluntar”:
– Nu vrei carte electronică? Nu te obligă nimeni. Doar nu mai ieși din țară.
– Nu vrei portofel digital? Iarăși, nimeni nu te obligă. Doar că nu mai poți accesa jumătate din serviciile publice, bancare, medicale și sociale.

Hackerul – noul funcționar de la ghișeu

În acest mare vis digital european, mai apare un personaj: hackerul.
Până acum, ca român clasic, îți era frică de:
– funcționarul de la ghișeu,
– doamna de la casierie,
– șeful de birou care „nu e în sistem”.

În curând, funcționarul clasic va fi înlocuit de o versiune premium – hackerul:
– nu stă la program 08:00–16:00,
– nu-ți cere șpagă,
– nu-ți trântește dosarul pe jos,
– îți ia tot ce ai direct, fără coadă, fără bon de ordine.

Când pui toate actele, toate datele, toată identitatea într-un singur portofel digital, hackerul nici nu mai trebuie să alerge: vine la un singur clic distanță de tot ce ești tu ca persoană în fața statului.

Concluzie: Statul grijuliu te ia în brațe… și nu-ți mai dă drumul

Ni se flutură în față „modernizarea”, „integrarea europeană”, „eficiența administrativă”.
Dar formularea-cheie rămâne asta, strecurată cu grijă:

„Caracterul voluntar (…) nu se aplică în situațiile în care exercitarea drepturilor sau accesarea serviciilor este condiționată de utilizarea exclusivă a portofelului digital.”

Adică:
E „voluntar” să-ți faci portofel digital.
La fel cum e „voluntar” să porți parașută când sari din avion.

Diferența e că, dacă în avion sari fără parașută, e alegerea ta.
În noua lume administrativă, avionul nu decolează dacă nu ai parașuta omologată de Bruxelles și verificată de Ministerul Economiei – pe telefon, în aplicație, cu acordul tacit al hackerului din umbră.

Bine ați venit în viitorul „voluntar obligatoriu”.
Vă rugăm pregătiți telefoanele, actele, datele și nervii. Urmează îmbarcarea digitală.