Pandemia are și astăzi necunoscute, încât puțini se încumetă să o abordeze cuprinzător. Subiectul cere, desigur, cultură organizată și istorică, dar și asumări integre, dincolo de vizibilul efort de manipulare a populației, semnalat deja în Apelul Vigano, dar care continuă în multe locuri din lume. Efort care, în România actuală, este mare, încât, combinându-se cu nepriceperea decidenților, mor continuu oameni cu zile.

S-au publicat și la noi texte despre pandemie, să le zicem „oficiale”, în care funcția persoanei este socotită mai departe greșit, după o „tradiție” funestă, ca indiciu de valoare. S-au scris însă și cărți de autor. Din păcate mai mult cu trăiri de genul „ce mi s-a întâmplat mie sau ce am resimțit în vremea restricțiilor sanitare”, dar cu prea puține vederi mai largi.

La rândul meu, am socotit datorie proiectarea unei lumini a conceptualizărilor asupra pandemiei (A. Marga, Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Ideea că pandemia actuală este printre șocurile la care este supusă civilizația, că ea obligă la revalorizarea naturii și că „provoacă” la schimbarea felului de viață al oamenilor este acum curentă în reflecția asupra subiectului.

Nu demult, cineva clama într-o revistă literară că nu s-a scris literatura pandemiei! Observația se poate lua, desigur, și ca reflex al situației care s-a creat în România prin destrămarea rețelei de difuzare a publicațiilor și slăbirea criticii de întâmpinare. Orice s-ar spune, acestea au fost practic scoase din rol deocamdată. Dar clamarea nu stă în picioare – iar argumentul la îndemână este apariția, deja cu luni în urmă, a unui roman competitiv pe acest subiect. Am în vedere cartea lui Nicolae Croitoru, Pandemia Albastră. Roman alegoric (Editura Niculescu, București, 2021), care, într-un efort de a capta cu mijloace literare un fenomen nou în viața generațiilor de azi, privește pandemia pe fondul istoriei și, în plus, în optica transcenderii ei. Cu o scriitură cerebrală, limpede, elegantă, un autor tot mai prezent în librării dă o piesă concludentă a literaturii pandemiei – foarte probabil cea mai articulată la noi până în clipa de față.

În cazul cărții lui Nicolae Croitoru, se poate vorbi de roman science fiction – căci este așa ceva pe bune porțiuni. Sau de un roman explorativ – în care se caută un alt unghi de vedere asupra soartei omului. Sau de un roman reportaj al unei epoci marcate de pandemie – cartea fiind și așa ceva. Probabil sunt adecvate și alte caracterizări.

Socotesc însă această carte un eseu romanesc, din cel puțin două considerente. Este un roman cu remarcabil de bună armătură documentară în substrat, așadar o proză ce nu este simplă speculare de simțăminte sau simboluri. Este un roman care convertește căutări în spațiul ideilor, reflecții și date în relații dintre personaje și destine. Romanul se încheie, de altfel, nu numai cu un deznodământ al interacțiunii personajelor în lumea din jur, ci și cu un eseu de acută actualitate, despre prezent și viitor.

Romanul Pandemia albastră aduce în față interacțiunea a patru personaje. O filipineză, Elizeia, epidemiolog, care devine angajat al OMS, și un genetician român, George, care se angajează în diplomația internațională. Cei doi se întâlnesc și ajung la căsătorie în vremea pandemiei. Apoi un taximetrist reflexiv, Antonio, și, desigur, grupul internațional ce vrea să decidă soarta umanității, reunit în secret într-un castel.

Primii doi călătoresc în China și Singapore, în misiuni de serviciu, după ce parcurg o experiențe în nordul României și în alte locuri. Între altele, într-o navetă cosmică a lui Antonio, care le permite să petreacă câteva zile în apropierea Lunii, încât să câștige o perspectivă mai de la distanță asupra oamenilor și a Pământului! Pe vasul de croazieră de pomină „Diamond Princess”, Elizeia contractează coronavirusul și moare în timpul unei operații de salvare a gemenilor pe care-i purta în pântece. George dispare și el mistuit de întâmplări pe o insulă, după ce i se fură formula unui medicament de tratare a Covid-19. Copiii lor sunt preluați de amici ai familiei și transferați vieții din viitor. Romanul se încheie cu integrarea unui erou în altă civilizație, „Civilizația verde”.

Eroii sunt trecuți în romanul Pandemia albastră prin experiențe de viață în lumea largă și în România și priviți din perspectiva înfruntării prezentului, mai ales a pandemiei, și a șanselor într-un viitor periclitat. Totul se încheie prin acces la un spațiu intergalatic, cu posibilitatea unei priviri atât de cuprinzătoare asupra destinului uman, încât permite sesizarea vieților deja stinse ca părți ale cosmosului. Perceperea infinitului este socotită marea lecție și, desigur, începutul unei morale.

Cu deplasarea lejeră prin lume a eroilor, trama romanului este, cred, deliberat, idealizantă, pe alocuri contrafactuală, în care nu se ocolesc, probabil ironic, clișee aflate în circulație. Dar nu acțiunea romanescă mi se pare centrul de greutate al romanului, ci reflecția asupra pandemiei pe care o avansează.

Aceasta este desfășurată mai amplu decât în proza curentă. Ea are într-un capitol, „Optimismul veștejit”, nucleul. „Potopul e universal și nu are granițe. Numai Omul încă naiv și gânditor face scenarii ce cad ca niște popice în fața unor epidemii repetabile și dezastruoase. Unde este tăria, măreția și puterea Omului în acest caz? Unde este talanga de prevenire a supremației speciei? Cum arată și unde este frontul de luptă pentru apărarea și protejarea vieții pe Planeta Albastră?…. Nu numărul de celule constitutive ale ființelor vii contează ci eficiența lor în întreținerea vieții și a liniei lor evolutive. Nu vezi bine Omule că ești defazat de cerințele existenței tale primare? Apărarea este bună, lupta este necesară, dar altcineva este învingător, un biet virus neputincios. Să nu te îmbeți cu apă rece că specia ta ar fi dominantă. Dominantă este lupta pentru existență, dar ea se prăbușește în ceața nepuinței când cade în generalități. Ăsta este beteșugul celor putenici care neglijează conflicul cu cei mici, aparent nepuincioși….Creați o altă variantă de supraviețuire a acestei ființe primare și veți scăpa de acest virus, schimbându-i modul de viață sau transformați-l în prieten. Nu înțelegi că omenirea scârțâie din toate balamalele? …. Ne-am ridicat prea sus? Nu cred. Sunt de părere că am căzut cu toții prea jos și a trebuit ca o biată ființă negânditoare să ne pună în postura de a fi mai tandri, mai respectuoși cu noi înșine, mai integri ca specie și mai virtuoși ca toate celelalte organisme ale Pământului. Vanitatea, egoismul, răutatea, frica, setea de putere, orgoliul, cinismul, hoția, corupția și interesul turbat au săpat adânc la rădăcina esenței de om, au altoit peste el mărăcini țepoși și urzici otrăvitoare inseminându-i venin, gheare și colți de sfâșiat mamuți, dar nu și anticorpi sensibili la atacurile microorganismelor”.

Se găsesc multe reflecții și reacții demne de scos în relief în trama romanului Pandemia albastră. Dar reușita majoră mi se pare profilarea eroilor prin vederi distincte. În „competiția” eroilor, în „duelul cugetărilor, al visurilor, al gândurilor”, cum scrie romancierul, fiecare reprezintă o optică delimitată asupra lumii. Elizeia vede dificultățile plecând de la deteriorarea relației oamenilor cu Pământul, George de la insuficiența temporară a mijloacelor de a face față provocărilor, Antonio de la imaturitatea morală a speciei, „Grupul puterii nevăzute” de la proasta conducere a lumii.
Detalierea este bogată. Elizeia propune „să dezvelim adevărul despre lumea înăbușită de microorganisme și să-l repunem pe Om în drepturile sale”, după ce „Omul a piedut busola și se crede mai deștept și mai puternic decât este în realitate”. Ea consideră că „înainte de toate noi oamenii trebuie să ne reglăm raporturile cu tutorele nostru, Pământul, să facem pace cu el, să-i cerem iertare pentru nesăbuința noastră și să-l tratăm cu mai mult respect și bună crediință pentru că și el este bolnav, bătrânel și sigur acum, când își vede tot mai aproape sfârșitul”, căci, între altele, „pe Pământ se fac încă exprimente de planificare a morții pe generații”. Decameronul lui Boccacio – cu celebra tratare literară a izolării într-o casă ferită de lume în vremea „ciumei bubonice” – este luat de Elizeia ca argument pentru ideea că „sutele de ani nu au fost suficiente ca pământenii să învețe să se apere”.

„E lume cu năbădăi. În loc de iubire te mănâncă șerpii” (p.48), consideră George. El crede că „Pământul trebuie împăcat cu Omul, dar și armonizat cu fenomenele cosmice. Cataclismele sunt produse ale Universului în expansiune care nu ocolesc planeta noastră. Nici pământul nici Omul nu au virtuți să li se împotrivească. De aceea, ele rămân amenințarea cea mai periculoasă care pândește Planeta albstră și Civilizația sa”. În această situație, „Omul Suprem trebuie să fie artizanul și cel care cere biletul la control lanțului viu sau bionic al unei civilizații schimbate”. Singura soluție este „Marea Resetare care descătușează opera de deratizare morală a omenirii”.

Antonio vede în omenire un „tezaur de variante și posibilități care trebuie valorificate într-un sens binefăcător”, iar „lumea este la răspântie” în zilele noastre. Ea a intrat în epoca „mercantilismului bizar al cărui centru este banul și nu Omul ca valoare supremă” și, după mari pierderi ca urmare a războaielor, se află acum în anticamera celui de al Treilea Război Mondial. Antonio vorbește de „unitatea precară a omenirii, care lasă zone întregi în izbeliște, nu găsește soluții globale, pierzându-se în competiții absurde și păgubitoare pentru om”. Lui Marin de la Tismana Antonio îi spune că „lumea este plină de găuri…, multe sunt ale prostiei, altele ale limitelor cunoașlterii, unele ale neputinței, dar cele mai numeroase sunt produse ale hoției. Dacă nu vom fi atenți se fură Omul cu pandemie cu tot”.

„Grupul puterii nevăzute” cochetează cu teze din familia Marii Resetări. Precum „pandemia este un experiment de succes”, „trebuie instaurată noua ordine mondială”, „resetarea este stringentă, căci omenirea este prost condusă”, „guvernul Violet trebuie să intervină de urgență”, „omenirea a pierdut totdeauna războiul cu virușii”, „înmulțirea populației trebuie luată sub control”; „este o vreme de cumpănă pentru Om, iar deraierea Omenirii poate fi fatală”.

Romancierul introduce în discuție ceea ce numește „omniglobalizarea”. În capitolul „A venit Zeom”, Antonio susține că atunci „când Pământul și Omul vor fi celula supremă a existenței, când omniglobalizarea va fi doamna planetei, când oamenii vor fi uniți, când lumea nouă va purta deja sceptrul destinului său, vor dispărea și himerele neîmblânzite ale trecutului, răutatea Omului va fi mai domoală, natura mai blândă, iar soarele va lumina mai puternic omenirea cu razele sale de speranță”. Aceasta este soluția autorului, îngrijit formulată.

Literaturizarea are, desigur, libertățile ei firești, fiind operă a imaginației. Dacă însă luăm în seamă reflecția conceptualizantă, care are și ea istoria ei, atunci nu numai că nu mai putem discuta despre om precum Heraclit sau Socrate, dar nici măcar așa cum au discutat Diderot sau Feuerbach sau, mai aproape de noi, Teilhard de Chardin sau Camus. Ca să fiu mai intuitiv, majuscularea omului cu Omul a fost părăsită de multă vreme fiind socotită nerealistă. Se observă ușor că nu se poate generaliza despre un popor, o națiune, etc. – mereu sunt excepții, pe care este lucid le luăm în seamă. Oricum, istorismul, cu privirea omului ca parte a istoriei, fenomenologia, cu centrarea pe ceea ce se petrece cu viața omului, pozitivismul, cu orientarea cunoașterii spre ceea ce este factual, structuralismul, cu sesizarea căderii omului sub controlul structurilor, au dărâmat Omul de pe soclu, în favoarea oamenilor vii, care-și reproduc viața lovită de limite sub condiții pământești.
Este bine așa? Desigur că lucrurile stau mai complicat. A ajunge la omul care își trăiește efectiv viața este indispensabil, dar astăzi este clar că dărâmarea Omului de pe soclu are și un efect pervers. Este vorba de dizolvarea oamenilor în altceva – fie și în activități, precum comerțul, lupta cu ceilalți, consum, cobai în experimente etc. Este nevoie de o ridicare a orizontului atunci când se discută de oameni, iar majuscularea ține de acea ridicare. Nicolae Croitoru are aici dreptate. Numai că depinde de ce se gândește sub majusculare.

În Pandemia albastră trei impresii găsesc că au nevoie de reflecție în continuare. La menționez, căci sunt parte a construcției eseistice.

Prima este impresia că „plutim într-o mlaștină de concepții. Unele adevărate, altele false și derutante. Asta produce dezorientare și confuzie. Ar fi o nenorocire să creezi un model social dintr-un amalgam de concepții, fără reper la început”. Numai că, oricum am evalua, concepțiile vor trebui examinate înainte de a fi suspectate. Este clar că multe concepții nu mai fac față situației istorice în care ne aflăm, dar sunt și concepții care au croit calea ce duce dincolo de ceea ce este. Personal le-aș apăra pe cele axate pe comunicare și acțiune reflexivă, dincolo de care nici nu există trecere, dacă este ca oamenii să rămână subiectul istoriei lor. Aș spune că majuscularea fără așa ceva, nu scoate din dificultăți.

A doua este impresia că Dumnezeu ar fi dezamăgit în istorie, că Anticristul a câștigat partida biblică și că „omul zeu (Zeomul)” ar fi un orizont viabil. De altfel, teza tare a autorului este: „Dumnezeu e Omul însuși, iar omul este Dumnezeu”. Ne dăm seama, firește, că reacția primă a Bisericii de a închide lăcașurile în pandemie nu a fost adecvată viziunii grandioase a iudeo-creștinismului. Dar de aici nu rezultă că Feuerbach ar fi actual. Heidegger scria că doar un Dumnezeu ne poate salva și voia, într-adevăr, un nou zeu, diferit de Dumnezeul biblic. Numai că, din ceea ce știm astăzi, nu zeii vor fi rezolvarea – ei sunt deja prea numeroși în viața oamenilor. Din nenumărate considerente, pe care deja Novalis și Nietzsche le știau bine, dacă Dumnezeu este scos din istorie, atunci aceasta va fi ocupată de fantome.

A treia impresie este aceea că „omnicrația” presupune ieșirea din politică. În eseu se spune că „rolul politicii se va diminua treptat, pe măsură ce Omul va deveni decident capabil să hotărască liber sau în grupuri asociative corespunzător virtuților publice”. Ca să rămânem cu picioarele pe pământ, nu a decis vreodată Omul și nu are cum decide. De fiecare dată decid, inexorabil, oameni în situații date. Desigur, sunt înțelegeri și înțelegeri ale politicii. Să nu luăm însă politica rudimentară axată pe „distincția amic-inamic” și pe ură, ce se practică în jur, ca politica însăși. Altfel, impresia este doar un clișeu care circulă în țări cu viața civică blocată. În fapt, ieșirea din politică este ieșirea din organizări care cel puțin permit fiecărui om să vorbească și să fie ascultat.

Sunt acestea rezerve dinspre o reflecție sistematică adresate unui eseu temeinic. Așa cum am mai spus, literatura are libertăți – libertăți pe care nu le au alte forme ale spiritului. Fără literatură nici nu se poate. De aceea și iubim literatura și este normal să o facem. Nu vreau să cad, însă, în capcana priorității – unii cred că literatura duce înainte, apoi cei care conceptualizează lămuresc lucrurile. Poate da, poate nu, depinde! La noi, în orice caz, o interacțiune ar fi necesară. Nicolae Croitoru resimte, la rândul lui, nevoia interacțiunii și, în comparație cu mulți, are onestitatea și înzestrarea să o exprime literar.

Andrei Marga