Exclusiv
Republica Zeroizaților. Haita de la Interne și statul paralel cu neuronii
Haita de la Interne: nici curaj, nici prostie – doar tupeu organizat
Există o întrebare cu care îți bați capul degeaba dacă încă mai crezi în povești cu „instituții ale statului”:
Cum naiba are curaj un funcționar să semneze, cu pixul tremurând doar de plictiseală, un act vădit nelegal?
Cum îndrăznește o instituție să ignore, cu o seninătate bolnăvicioasă, o decizie a Înaltei Curți sau a Curții Constituționale, de parcă ar rupe o chitanță veche?
Și totuși, sistemul merge șnur. Răzvan Grecu, contabilul-șef de la MAI – specialist în pagubit zeci de mii de polițiști și cadre militare, activi și în rezervă – trăiește bine-mersi, nedus de grijă și neclintit de lege. Ioana Dorobanțu, imputernicită cu tupeu nelimitat din 2017 încoace, calcă totul în picioare cu o constanță demnă de manualele de abuz. Georgian Drăgan, purtătorul de vorbe (nu de cuvânt) al MAI și IGPR, se plimbă cu gradele de „chestor” atârnate ca o palmă zilnică dată tuturor polițiștilor care chiar fac muncă de poliție, nu stand-up comedy instituțională.
Sindicatul Diamantul dezvăluie acest tablou grotesc: nu suntem în fața unor „derapaje”, ci în fața unei coregrafii bine puse la punct. Nimeni nu riscă, toți știu ce fac. Nu vorbim nici de curaj, nici de ignoranță. Vorbim de o raționalitate rece, cinică și absolut străină de ideea de lege. Ei nu sunt nebuni. Sunt doar foarte calculați.
Statul paralel policentric: nu creier unic, ci metastaze multiple
Mitologia confortabilă ne spune că există un „stat paralel” cu un singur cap, un singur creier malefic care trage toate sforile. Fals liniștitor. Realitatea e mai urâtă: nu avem un monstru, ci o colonie de paraziți.
Fiecare „elită” are bucata ei de carne:
- elita din Ministerul de Interne
- elita din Parchet
- elita din judecătorii
- elita clasei politice
Între ele – tuneluri subterane, prietenii vechi, dosare reciproce, soții, fini, cumetri. Nu e un „ordin de sus”, e mai rău: o înțelegere tăcută. Se acoperă și se legitimează reciproc. Azi te salvez eu, mâine mă salvezi tu. Haita nu are șef unic. Are multe stomacuri.
Constituția României, la articolul 2 (pe care acești domni par să-l fi folosit doar pe post de tapet), spune clar: suveranitatea aparține poporului, care o exercită prin reprezentanți aleși sau prin referendum. Și adaugă: „Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”
Exact asta face această rețea de „elite”: capturează pârghiile statului și exercită puterea în nume propriu, fără mandat popular. Ce numesc sociologii „sistema” este, în limbaj constituțional, o uzurpare a suveranității. Nu cu tancuri în piață, ci cu pixuri prin birouri, cu ștampile, cu „se respinge”, cu „nu sunt fonduri”, cu „nu sunteți în situația prevăzută de lege”.
Sistema, krugovaia poruka și sindromul „cine pe cine acoperă”
Sociologul Alena Ledeneva a botezat acest mecanism sistema: țesătura invizibilă de loialități, favoruri, acoperiri reciproce. A readus în discuție un concept vechi rusesc: krugovaia poruka – „chezășia circulară”. Toți sunt vulnerabili împreună, de aceea se vor acoperi până la capăt.
Economiștii Douglass North, John Wallis și Barry Weingast i-au spus „ordine cu acces limitat”: o coaliție de elite își împarte rentele, posturile, privilegiile și închide ușa în nas tuturor celorlalți. Sistemul rămâne stabil pentru că fiecare grup are interesul să-l protejeze pe celălalt.
C. Wright Mills a vorbit, cu jumătate de secol înainte, despre „elita puterii”: mai multe sfere – politică, militară, economică – care se întrepătrund, cu granițe moi și interese comune.
Toate aceste concepte pompoase se traduc simplu în România:
– Nu contează ce scrie în lege. Contează cine îți ridică telefonul.
– Nu contează ce-ai pățit. Contează la cine ești „omul”.
– Nu contează adevărul. Contează „cine pe cine acoperă”.
Statul particularist: legea e pentru fraieri, excepția e pentru gașcă
Alina Mungiu-Pippidi a plantat bisturiul fix unde doare: opoziția dintre stat universalist și stat particularist.
- Statul universalist aplică aceeași regulă tuturor.
- Statul particularist împarte dreptatea, funcțiile, banii și impunitatea în funcție de rang și relații.
În România, regula de aur e: nu întrebi „ce spune legea?”, ci „cine e în spatele lui?”. Din momentul în care înțelegi asta, „misterul” abuzurilor dispare. Totul devine previzibil.
Cine încalcă legea din interiorul unei elite o face convins că alții, din alte elite, îl vor proteja. Nu e nebunie. E un excelent calcul de haită. Abuzul nu e o anomalie a sistemului – e modul lui normal de funcționare. Îi spui „stat de drept” la televizor și „stat de dreptul prietenilor” la ședință internă.
Dublul limbaj: în față lege, în spate combinație
Aici intrăm pe terenul pe care Dostoievski și Berdiaev l-au numit „natura duală”: două fețe ale aceluiași monstru.
- Fața oficială: legalitate, transparență, „dialog social”, „comunicare instituțională”.
- Fața reală: telefoane, intervenții, dosare la sertar, licitații trucate, numiri „de încredere”.
Cetățeanul primește:
- răspunsuri politicoase de trei rânduri care nu spun nimic
- semnături „pentru”, ca să nu știm niciodată cine răspunde
- comisii secrete, cu membri invizibili
Realitatea se rezolvă „în spate”, în timp ce fața formală își recită poeziile cu „respectarea cadrului legal în vigoare”. Se vorbește în română cu tine, dar deciziile se iau în dialectul „hai, mă, că e de-al nostru”.
Banalitatea răului mic: Eichmann cu ștampilă de România
Hannah Arendt, urmărind la Ierusalim procesul lui Adolf Eichmann, a scris despre „banalitatea răului”: răul nu are mereu coarne și mustață, de cele mai multe ori poartă costum, stă la birou, semnează și pleacă la masă. Nu e un monstru, e un birocrat.
Fără să comparăm proporțiile istorice, mecanismul moral e același:
– Funcționarul care semnează o respingere nemotivată nu se vede ticălos. Se vede „om corect”, „în litera legii”.
– Șeful care ignoră o decizie CCR nu se vede abuzator. Se vede „responsabil”.
– Purătorul de vorbe care minte public nu se vede slugă. Se vede „profesionist”.
Arendt ne arată cum conștiința este externalizată: „Eu doar aplic proceduri.” Așa se naște omul zeroizat: golit de judecată morală, redus la flux de documente. Și, când sistemul simte că începe să-și pună întrebări, îl „re-zeroizează”: îl schimbă, îl mută, îl recompensează, îl șantajează. Orice, numai să înceteze să gândească.
De la iobag la robot la funcționar zeroizat
Limba a văzut de mult acest declin:
- În feudalism am avut robota: munca silnică a iobagului. De aici și „rob”.
- În epoca industrială, Karel Čapek inventează robotul: creat să muncească fără voință, „omul-uneltă”.
- În epoca digitală, am inventat verbul „a zeroiza”: a șterge memoria, a face dintr-un dispozitiv o carcasă fără conținut.
Iobagul, robotul, dispozitivul zeroizat: aceeași tragedie, alt ambalaj. Omul care încetează să mai fie subiect și devine instrument. În România, acest „instrument” are ștampilă, semnătură „pentru”, spor de condiții vătămătoare și împrumut la C.A.R.
Soljenițîn și haita: violența măruntă are nevoie de minciuni mari
Aleksandr Soljenițîn, în manifestul scris chiar în ziua arestării sale – „Să nu trăim în minciună” – a dat schema simplă:
- Violența are nevoie de minciună ca să se justifice.
- Minciuna are nevoie de violență ca să reziste.
Veriga slabă este minciuna, pentru că nu are substanță proprie. Trăiește doar cât timp fiecare dintre noi o ține în viață:
- semnând ce nu credem
- tăcând când știm că e fals
- participând la ritualuri pe care le disprețuim
Soljenițîn nu cere eroism. Cere minimul decent: să nu participi personal la minciună. Nu poți să strigi adevărul în piață? Bine. Dar poți, măcar, să nu contrasemnezi falsul, să nu-l repeți, să nu-l aplauzi.
Haita de la Interne, haita politică, haita magistraturii trăiesc din altceva decât tupeul lor: trăiesc din complicitatea noastră. Din „asta e”, „la ce bun?”, „lasă, că nu schimb eu lumea”.
Transparența: numele juridic al refuzului de a mai fi prostul de serviciu
Tradus în limbaj administrativ, principiul lui Soljenițîn devine „transparență”:
- Ceri răspuns motivat, nu vrăjeală.
- Ceri numele celui care semnează și temeiul legal al semnăturii.
- Ceri componența comisiilor, criteriile de selecție, documentele.
Legea 544/2001, dreptul de petiționare, contenciosul administrativ – toate aceste pârghii legale sunt armele mici, dar reale, prin care poți refuza să fii figurant în piesa lor. Fiecare solicitare înregistrată, fiecare contestație, fiecare acțiune în instanță este un „nu” spus minciunii instituționale.
Nu e eroism spectacular. E refuzul de a legitima falsul cu propria tăcere. Și, încet-încet, este o formă prin care poporul își reia, bucățică cu bucățică, suveranitatea furată de haita care o exercită acum „în nume propriu”.
Singurătatea, aliata haitei. Comunitatea, spaima lor
Atât Arendt, cât și Soljenițîn au înțeles un lucru: omul singur e pradă ușoară. Omul împreună cu alții devine problemă.
- Un funcționar singur rezistent e zdrobit.
- O grupare de funcționari care refuză minciuna schimbă raportul de forțe.
- Un polițist singur e strivit de haita gradaților obedienți. O comunitate de polițiști care întreabă, contestă, acționează legal – asta deja îi sperie.
Dacă vezi în jurul tău haita răului – fie ea din MAI, din IGPR, din Parchet, din instanțe, din politică – nu te arunca singur cu pieptul în ea. Caută-i pe cei care deja se opun, cum face, de pildă, Sindicatul Diamantul în zona MAI, și alătură-te lor. Din acel moment, refuzul de a minți nu mai e un gest solitar, ci o forță organizată.
Republica complicității: nu au nevoie să-i iubim, le ajunge să tăcem
Rețeaua nu trăiește din admirația noastră. Trăiește din inerția noastră:
- din semnătura dată „ca să scap”
- din tăcerea „ca să nu mă pun rău”
- din „lasă, că așa a fost mereu”
În clipa în care destui oameni încetează să o mai susțină, ea nu cade spectaculos. Se topește. I se retrage unica resursă reală: complicitatea. Haita nu dispare printr-un mare „proces al istoriei”, ci printr-un milion de mici refuzuri zilnice.
Nu ți se cere să fii erou. Ți se cere să nu fii zeroizat. Să nu semnezi tu însuți falsul. Să nu mai ridici din umeri când îți fură legea de sub nas. Să întrebi, să ceri, să contești.
Statul paralel policentric, această combinație de contabili creativi, purtători de palavre și șefi plantați pe criteriul „al cui e”, va exista exact atât cât o hrănim. Se oprește nu când termină ei, ci când începem noi.
Și, ca toate lucrurile serioase, nu începe „cândva”. Începe cu fiecare dintre noi. Astăzi. (Cerasela N.).
Exclusiv
ROF-uri fantomă la DGMRU: când regulile devin mai secrete decât CIA black ops
DGMRU și DGF – „zei” ai secretului, la 5 metri deasupra CIA
Știați că și DGMRU are Regulamentul de Organizare și Funcționare (ROF) clasificat „secret de serviciu”, de parcă ar fi vorba de manualul operațional al unei agenții de spionaj intergalactic? Ei bine, da. În România, până și un ROF – un document care, în mod normal, spune cine ce face într-o structură – ajunge să fie ținut sub cheie ca un dosar negru de „black ops”.
Iar DGMRU nu e singură pe acest piedestal al opacității. Alături de DGF, cele două par să plutească „la 5 metri deasupra CIA black ops”, într-o zonă în care transparența este un cuvânt interzis, iar cetățeanul e văzut ca un intrus care nu are ce căuta lângă „secretele” lor administrative.
ROF-ul DGMRU – document banal sau armă strategică?
Ce poate fi atât de exploziv într-un ROF încât să fie ascuns cu eticheta „secret de serviciu”? Descrierea birourilor? Organigrama? Proceduri interne care, în toate democrațiile normale, sunt publice și plictisitoare?
Faptul că până și acest tip de document este clasificat spune tot despre cultura instituțională: totul se ascunde, totul se pune sub preș, totul se ridică la rang de „secret de stat”, ca să nu întrebe nimeni nimic și să nu poată fi tras nimeni la răspundere. Birocrația devine astfel o fortăreață: vezi ușa, dar n-ai voie să știi ce e înăuntru.
„Diamantul” care taie în carne vie: declasificarea ROF-ului DGMRU
Potrivit dezvăluirilor făcute de Sindicatul „Diamantul”, există deja o acțiune pe rol pentru declasificarea ROF-ului DGMRU. Asta înseamnă că cineva, în sfârșit, a decis să pună oglinda în fața unei structuri care preferă să trăiască în întuneric administrativ.
Sindicatul „Diamantul” nu doar că semnalează existența acestui ROF ascuns, dar împinge lucrurile într-o zonă în care instituția va trebui, mai devreme sau mai târziu, să răspundă la o întrebare simplă: de ce e nevoie ca un regulament intern să fie, practic, „top secret”?
Transparență made in România: secrete peste secrete
În loc să publice un ROF pe site, cum se întâmplă în nenumărate alte instituții din țări care se respectă, DGMRU și DGF se cocoțează, simbolic, „deasupra CIA black ops”, ca și cum fiecare paragraf din regulament ar descrie operațiuni clandestine pe trei continente.
În realitate, această hiper-clasificare arată altceva: frica de control public, frica de responsabilitate, frica de a admite că, poate, în spatele formelor legale se ascund abuzuri, incompetență sau pur și simplu haos organizat.
Când „secret de serviciu” devine scut pentru orice
Marcarea ROF-ului ca „secret de serviciu” transformă un document administrativ într-o armă de apărare împotriva cetățeanului. Atâta timp cât nimeni nu vede regulile, nimeni nu poate demonstra că regulile sunt încălcate. Atâta timp cât organigrama exactă este ascunsă, responsabilitatea se plimbă din birou în birou, până se topește în neant.
Acesta este mecanismul perfect pentru impunitate: ascunzi regulile, apoi declari că „totul s-a făcut conform procedurilor interne” – proceduri pe care nimeni nu are voie să le vadă.
Epilog: ROF-ul invizibil, sindicatul incomod și un stat care se teme de propriii cetățeni
Cazul ROF-ului DGMRU, așa cum este scos la lumină de Sindicatul „Diamantul”, e mai mult decât un detaliu birocratic. Este un simptom. Simptomul unui stat care își tratează cetățenii ca pe un potențial pericol, nu ca pe propriii stăpâni legitimi.
Atâta timp cât un simplu regulament intern este ridicat la rangul de „secret de serviciu”, România rămâne blocată într-un reflex vechi: „nu spunem nimic, nu arătăm nimic, nu explicăm nimic”.
Iar când DGMRU și DGF plutesc, mândre, „5 metri deasupra CIA black ops”, singurul lucru cu adevărat la înălțime nu este profesionalismul, ci opacitatea. (Sava N.).
Exclusiv
La TCE Ploiești, organigrama cu iz de „chiloteală” a rămas fără aplauze: AGA a tras frâna de mână
Într-o administrație în care normalitatea a devenit motiv de sărbătoare, orice gest de responsabilitate merită remarcat. Iar de această dată, reprezentanții acționarilor TCE Ploiești au făcut ceea ce, în mod firesc, ar trebui să fie regula, nu excepția: au refuzat să gireze pe repede-înainte o organigramă contestată și descrisă de angajați drept „organigrama rușinii”.
Potrivit informațiilor transmise, reprezentanții Municipiului Ploiești, acționarul majoritar și reprezentantul SGU, cel de-al doilea acționar, nu au acceptat întâlnirea destinată aprobării noii structuri organizatorice a TCE. Decizia ar fi blocat planul atribuit lui Alexandri Nicolae, cunoscut drept „Nae Comisionaru’”, și Consiliului de Administrație.
Cu alte cuvinte, scenariul pregătit în spatele ușilor închise nu a mai ajuns să fie prezentat ca fapt împlinit. De data aceasta, cineva a apăsat butonul „stop” înainte ca organigrama să fie împinsă spre aprobare.
Când „reorganizarea” se lovește de realitate
În articolul inițial de azi, reorganizarea de la TCE era prezentată, pe baza informațiilor și documentelor invocate, nu ca o măsură limpede de eficientizare, ci ca o posibilă consolidare a unei rețele de persoane apropiate, amplasate în puncte-cheie.
Financiarul, achizițiile, investițiile, resursele umane, autobaza, zona administrativă, IT-ul, contractele, registratura și controlul juridic apăreau în centrul controverselor. Una dintre cele mai sensibile acuzații viza reducerea compartimentului juridic la doar două persoane, prezentate de surse drept apropiate de liderul informal al grupării: o presupusă parteneră de viață și un nepot.
Toate aceste susțineri necesită verificare oficială și documentară. Dar tocmai gravitatea lor impunea ca orice organigramă să fie analizată transparent, cu argumente, fundamentare economică și respectarea procedurilor legale.
În locul unei asemenea dezbateri, informațiile transmise indică faptul că s-ar fi încercat convocarea unei întâlniri pentru aprobarea structurii într-un ritm accelerat. Iar AGA nu ar fi acceptat să joace rolul de decor administrativ.
„Organigrama cu chiloți” nu a trecut de ușa AGA
Expresia aparține celor care contestă noua structură și care au numit-o, în termeni pamfletari, „organigrama cu chiloți de la TCE” sau „organigrama rușinii”.
De ce? Pentru că, potrivit criticilor, documentul nu ar fi tăiat acolo unde se află risipa, suprapunerile și funcțiile discutabile, ci acolo unde se află oamenii incomozi. În schimb, persoanele considerate apropiate de conducerea informală ar fi fost protejate sau menținute în poziții strategice.
Dacă acuzațiile se confirmă, ar rezulta o reformă croită nu după nevoile transportului public, ci după măsura relațiilor personale. Un fel de croitorie administrativă în care se iau centimetri de la juridic, se mai strâmtează controlul și se lasă largi buzunarele puterii interne.
Numai că, de această dată, costumul nu a mai ajuns pe podium. AGA l-a lăsat în cabina de probă.
Felicitări celor care au spus „nu” înainte de a spune „da”
Potrivit informațiilor furnizate, reprezentanții care au împiedicat înaintarea planului sunt:
- Florin Ioniță, consilier local PNL;
- Daniel Puiu Neagu, consilier local AUR;
- Dragoș Măchițescu, director al SGU.
Aceștia sunt reprezentanți ai acționarilor în cadrul AGA și ca persoane nu ar fi acceptat să valideze o întâlnire destinată aprobării organigramei fără o analiză suficientă.
Într-un peisaj administrativ în care „luarea la cunoștință” poate deveni sport de performanță, iar rapoartele pot fi plimbate între birouri până se prăfuiesc, gestul lor merită punctat. Nu pentru că ar fi făcut ceva spectaculos, ci pentru că au făcut ceea ce era normal: au cerut, prin refuzul aprobării pripite, ca lucrurile să fie lămurite.
Iar când normalitatea devine excepție, excepția trebuie aplaudată.
TCE nu este moșie, iar AGA nu este ștampilă de rezervă
TCE Ploiești este o societate care gestionează bani publici, subvenții, contracte și un serviciu esențial pentru locuitorii municipiului. În aceste condiții, AGA nu poate fi tratată ca o formalitate menită să bifeze decizii deja luate.
Reprezentanții acționarilor trebuie să întrebe:
- care este fundamentarea economică a noii organigrame;
- ce posturi dispar și de ce;
- ce posturi apar și cu ce justificare;
- cum sunt reduse cheltuielile;
- cine ocupă funcțiile-cheie;
- ce criterii de competență au fost aplicate;
- cum sunt prevenite conflictele de interese;
- ce garanții există pentru independența compartimentului juridic;
- cum sunt protejate documentele, contractele și procedurile de achiziție.
Dacă aceste întrebări nu primesc răspunsuri clare, organigrama nu este reformă, ci doar o redistribuire de scaune. Iar scaunele, oricât de confortabile ar fi pentru apropiați, sunt plătite din banii ploieștenilor.
Raportul 1729 nu trebuie îngropat sub o schemă nouă
În articolul inițial a fost invocat Raportul nr. 1729 din 5 noiembrie 2025, atribuit Primăriei Ploiești, document prezentat ca semnalând pierderi, datorii fiscale, probleme privind achizițiile, consumuri de combustibil și deficiențe de control intern.
Au fost menționate, de asemenea, presiuni asupra unor controlori financiari care ar fi refuzat să valideze anumite situații. Aceste acuzații trebuie verificate de instituțiile competente și confruntate cu documentele oficiale și punctele de vedere ale celor vizați.
Dar o întrebare rămâne perfect legitimă: cum poate fi aprobată o reorganizare înainte ca problemele semnalate într-un asemenea raport să fie clarificate?
O nouă organigramă nu poate funcționa ca detergent administrativ. Nu spală pierderile, nu șterge datoriile, nu justifică pontajele și nu transformă automat o structură contestată într-una eficientă.
Urmează ședința de luni: testul pentru transparență
Potrivit informațiilor transmise, ședința de luni va fi momentul în care planul de reorganizare ar urma să fie discutat sau reluat.
Acolo se va vedea dacă blocarea primei încercări a fost doar o amânare tehnică sau începutul unei verificări reale. Consilierii locali și reprezentanții acționarilor trebuie să ceară documente, explicații și argumente, nu doar prezentări PowerPoint și formule de tipul „așa este mai bine pentru societate”.
Dacă organigrama este solidă, ea trebuie să reziste întrebărilor. Dacă este fundamentată, trebuie să poată fi explicată public. Dacă urmărește eficiența, trebuie să arate concret cum reduce risipa și cum îmbunătățește transportul ploieștenilor.
În schimb, dacă documentul a fost desenat pentru protejarea unei rețele interne, fiecare întrebare serioasă îi poate desface cusăturile.
La TCE, pentru moment, nu s-au tăiat oamenii. S-a tăiat elanul
Victoria de etapă a AGA nu înseamnă că problemele TCE au fost rezolvate. Nu înseamnă că acuzațiile sunt dovedite și nici că reorganizarea nu poate fi necesară.
Înseamnă însă că, potrivit informațiilor furnizate, o structură controversată nu a fost aprobată automat. Înseamnă că reprezentanții acționarilor au refuzat să transforme adunarea într-o simplă mașină de vot. Și mai înseamnă că, măcar de această dată, planul atribuit lui „Nae Comisionaru’” și Consiliului de Administrație s-a împiedicat de o instituție care și-a amintit că trebuie să reprezinte cetățeanul.
Felicitări, Florin Ioniță, Daniel Puiu Neagu și Dragoș Măchițescu.
La TCE, organigrama cu iz de combinație nu a primit încă binecuvântarea. Iar dacă ședința de luni va aduce documente, transparență și verificări reale, atunci poate vom putea spune că, în sfârșit, se poate.
Nu mult. Nu spectaculos. Dar se poate. (Critina T.).
Exclusiv
Operațiunea „Glock-ul de Hârtie”: cum a ajuns un ordin de salarizare să fie tratat ca dosar CIA cu spioni și droguri
Contabilul-șef al secretelor naționale, chestorul Grecu din MAI, își apără cu disperare „arma letală” OMAI S7/2018, un simplu ordin de salarizare prezentat în instanță ca manual de operațiuni secrete NATO.
Meciul „SPRD vs. Contabilul Grecu”: runda documentelor secrete cu coeficienți la cap
Meciul dintre Sindicatul Polițiștilor „Diamantul” (SPRD) și contabilul-șef al Ministerului Afacerilor Interne, chestorul Grecu, pentru declasificarea OMAI S7/2018 e în plină desfășurare. Și nu e doar un litigiu juridic, e stand-up comedy pe bani publici.
Pe de o parte, ai sindicatul care cere să vadă, ca tot muritorul, metodologia de salarizare din MAI. Pe de altă parte, ai „experții de top” ai lui Grecu, crema Direcției Generale Juridice (DGJ-MAI), care au reușit o performanță istorică: să transforme un ordin cu coeficienți, procente și formule de calcul într-un fel de dosar ultrasecret cu CIA, GRU, spioni, arme și droguri.
Și toate astea se văd negru pe alb în întâmpinarea MAI, la pagina 13 din 17 (pagina 18 din PDF). Acolo, punctul 8 este „argumentul forță”, bomba juridică menită să convingă instanța că OMAI S7/2018 trebuie să rămână îngropat la „strict secret de serviciu”.
Rezultatul? Un text atât de caraghios încât, cum bine observă cei de la Sindicatul Diamantul, „ne fac să ne stricăm de râs”.
Argumentul lor „de beton”: N-avem secrete, dar sunt confidențiale, că așa vrem noi
Citez, cu pietate juridico-umoristică, pasajul-fanion al DGJ-MAI:
„Reclamantul omite să precizeze faptul că, deși actele administrative de numire în funcție și de stabilire a drepturilor salariale nu sunt clasificate, ele sunt confidențiale, fiind comunicate exclusiv beneficiarilor, accesul la aceste documente fiind rezervat, pe cale de consecință doar angajatului și angajatorului, fără diseminarea publică a informațiilor pe care le atestă.”
Traducere în română simplă:
– Da, recunoaștem, actele de salarizare nu sunt clasificate.
– Da, tot acolo se văd frumos toate informațiile pe care le-ar „ascunde” OMAI S7/2018.
– Dar! Le numim „confidențiale” și gata, am rezolvat: nu le arătăm nimănui.
Practic, experții-contabili-juriști recunosc singuri că Ordinul S7/2018 nu conține secrete reale, pentru că „secretele” sunt deja divulgate în actele individuale de salarizare, care ajung – cum e normal – la fiecare angajat: fie că lucrează la tarabă, la Dedeman, la OMV, la Senat sau la MAI.
Și atunci, ce fac strategii DGJ? Mută mingea din „secret de serviciu” (care are condiții legale clare, art. 15 lit. e) din Legea 182/2002 – trebuie să existe un PREJUDICIU real prin diseminare) în „confidențial”, o noțiune elastică, fără temei serios de a fi opusă instanței sau reclamantului.
Altfel spus:
– Nu-i secret de serviciu, că nu prea avem pe ce.
– Dar îl ținem ascuns „că e confidențial”, pentru că așa zicem noi.
CCR 101/2018: când invoci o decizie care îți dinamitează singură „secretul”
Apogeul spectacolului juridic este că însuși MAI, prin DGJ, își sparge argumentele cu propria citare a Deciziei CCR 101/2018.
Decizia CCR 101/2018 este una PENALĂ, referitoare la art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 (corupția – folosirea de informații nedestinate publicității pentru foloase necuvenite). Curtea Constituțională explică acolo, clar, următoarele:
- „Informațiile nedestinate publicității” pot fi:
- (a) clasificate, conform Legii 182/2002
- sau (b) confidențiale.
Exact CCR spune, în paragrafele 16–19, că informațiile confidențiale sunt DISTINCTE de cele clasificate.
Și acum vine comedia:
MAI citează această decizie ca și cum ar consolida „secretul” OMAI S7/2018, dar de fapt admite, prin propria trimitere, că:
- Ordinul S7/2018 NU stă în picioare ca „secret de serviciu”;
- îl împinge singur în zona de „confidențial” – adică tocmai în categoria care NU are același regim juridic și NU poate fi folosită ca pârghie pentru a-l ascunde față de instanță sau față de reclamant.
Cu alte cuvinte, DGJ-MAI își trage singură preșul de sub picioare și strigă apoi: „Uitați ce bine ne apărăm secretul!”
Ordinul de salarizare transformat în dosar cu spioni, arme și droguri
Adevărata perla logică apare când aceiași „experți” încearcă să vândă instanței ideea că dezvăluirea metodologiei de salarizare ar declanșa Apocalipsa operațională în poliție.
Sintetizând ironia Sindicatului Diamantul:
- Ordinul S7/2018 e o simplă metodologie de salarizare.
- Cu coeficienți, procente, formule de calcul.
- E, practic, un OMAI 132/2004 cu un facelift – ordinul vechi, nesecret, dar niciodată publicat și, culmea, ultra-activat „pe hârtie”, deși figurează abrogat.
- Metodele de calcul pentru sporurile alea înghețate la nivelul lui 2018 sunt în mare parte raportate la OG 38/2003 și OMAI 132/2004 – acte care, oficial, sunt abrogate, dar în realitate bântuie prin realitatea de salarizare.
Ce face însă MAI?
Prezintă acest rahat birocratic cu coeficienți ca pe un dosar penal cu agenți dubli, CIA, GRU, transporturi de arme și droguri acoperite. De parcă în OMAI S7/2018 n-ar fi formule de calcul, ci coordonatele GPS ale depozitelor secrete NATO.
„Nu poate fi explicat” interesul pervers al cetățeanului… de a ști cu cât e plătit polițistul
În logica debusolată a DGJ-MAI, dacă OMAI S7/2018 ar fi dezvăluit:
- „Nu poate fi explicat” interesul „pervers” al unui cetățean de a identifica polițistul.
- Se sugerează un fel de transfer dement:
- De la „metodologie de salarizare”
- La „manual de vânat polițiști după nume, CNP, conturi bancare și cod PIN”.
Ajung să îți dea impresia că dacă OMAI S7/2018 devine public:
- Oricine va putea afla numele polițiștilor,
- CNP-urile,
- datele nevestei, amantei,
- conturile bancare
- și, de ce nu, codul PIN de la telefon.
Totul, doar prin simpla deschidere a unui ordin de… salarizare.
OMAI S7/2018 este prezentat, în retorica absurdă a apărătorilor săi, ca un fel de hartă interactivă cu GPS, camere video și microfoane: deschizi PDF-ul și ți se conectează automat la toți polițiștii din țară.
Misiune imposibilă: Tom Cruise, varianta contabil cu epolet
În această piesă de teatru administrativ, chestorul Grecu apare ca un fel de Tom Cruise al ministerului, erou într-o „Misiune Imposibilă” cu dosare S, seifuri, lacăte și ștampile roșii.
Diferența e că, în loc de pistol și sfoară de rappel, arma lui Grecu este:
- OMAI S7/2018 = Glock
- Formulele de calcul și coeficienții de funcție = gloanțele.
Imaginați-vă scena la bloc:
– „Cum e la muncă, domnu’ chestor Răzvan?”
– „Ce să le spun oamenilor? Că am flendurit toată ziua paginile OMAI S/7/2018?”
– Așa că omul salvează aparențele: „Am tras cu Glock-ul până s-a înroșit țeava!”
Realitatea: a fluturat hârtii cu procente, a protejat cu dantelă juridică un ordin de salarizare și a apăsat cu disperare pe sigiliul de „strict secret”, ca nu cumva cetățeanul să vadă cum arată de fapt arhitectura salariilor în MAI.
„Profesioniștii” de la DGJ-MAI: când confunzi dreptul administrativ cu scenarii SF
Sindicatul Diamantul rezumă plastic:
„Observați cât de profi sunt experții de la DGJ-MAI!”
„Profesionalismul” se vede în:
- Contradicțiile interne: recunosc că actele nu sunt clasificate, dar le trântesc eticheta de „confidențial”, ca să le ascundă.
- Citarea CCR 101/2018 în favoarea lor, când decizia arată exact invers: diferența clară dintre informațiile clasificate și cele confidențiale, scotând Ordinul S7/2018 din aria „secretelor de serviciu”.
- Transformarea unei metodologii de salarizare într-un potențial pericol pentru siguranța polițiștilor, de parcă salariul și sporul de noapte ar fi echivalentul traseului unui transport de armament strategic.

Concluzie: când „secretul de serviciu” acoperă mai degrabă rușinea de salarizare, nu siguranța națională
Din tot spectacolul juridico-contabil rezultă câteva evidențe jenante:
- OMAI S7/2018 nu e un document strategic, ci o piesă-cheie în înțelegerea modului în care sunt plătiți polițiștii.
- Secretizarea lui pare să protejeze mai degrabă opacitatea, haosul și improvizațiile din salarizarea MAI, nu securitatea vreunei operațiuni speciale.
- Invocarea confidențialității actelor de salarizare – care ORICUM sunt comunicate fiecărui angajat, în orice domeniu – este o glumă proastă juridic și o palmă pe obrazul transparenței.
În „țara dacilor, unde contabilul e polițist”, așa cum mușcător observă Emil PASCUT de la Sindicatul Diamantul, OMAI S7/2018 a devenit „Glock-ul” cu care se împușcă orice tentativă de transparență.
Nu vorbim despre spioni, CIA, GRU, arme și droguri.
Vorbim despre coeficienți, sporuri înghețate la nivelul lui 2018 și formule de calcul care, dacă ar deveni publice, ar arăta cât de „creativă” este, de fapt, contabilitatea respectului față de polițiști.
Iar asta, spre deosebire de „secretele de serviciu”, ar produce, într-adevăr, un prejudiciu. Nu siguranței naționale, ci imaginii Ministerului Afacerilor Interne. (Cristina T.).
-
Exclusivacum 3 zileIPJ Prahova – „Grădinița de cadre” – Episodul 49: Manelistul cu epoleți s-a ofilit, proxeneta cu insignă se ascunde, iar ofițerul făcut cu șpagă își ia examenele la plic
-
Exclusivacum 4 zileEpisodul 48 – IPJ Prahova – „Grădinița de cadre”. „Troaca de aur” – TCE Ploiești: „Nae Comisionaru”, boxeri pe bani publici, mecanici beți și polițiști cu fini la butoane
-
Exclusivacum 2 zileIPJ Prahova – „Grădinița de cadre”, Episodul 50. Mocanu Horia – manelistul cu epoleți, drogatul cu grade și șantajistul cu interpuși
-
Exclusivacum 3 zileOrganigrama cu chiloți de la TCE: Nae Comisionaru’ își mută imperiul pe banii fraierilor de la capăt de linie
-
Exclusivacum o ziIPJ Prahova – „Grădinița de cadre” – Episodul 51: MOCANU, „CAVALERU’ P..II”, LAUTARUL CU EPOLEȚI
-
Exclusivacum o ziTCE Ploiești, cetatea lui Nae: organigrama croită pentru rude, fini și oameni de încredere
-
Exclusivacum o ziOperațiunea „Glock-ul de Hârtie”: cum a ajuns un ordin de salarizare să fie tratat ca dosar CIA cu spioni și droguri
-
Exclusivacum 17 oreLa TCE Ploiești, organigrama cu iz de „chiloteală” a rămas fără aplauze: AGA a tras frâna de mână



