Acordul trilateral de apărare semnat recent de Arabia Saudită, Turcia și Pakistan ar putea impulsiona în special exporturile de armament turcești către Riyadh. În același timp, înțelegerea are potențialul de a lega mai strâns industriile de apărare ale celor trei state și de a le transforma într-un ecosistem comun, bazat pe investiții, transfer tehnologic și producție în cooperare.

De la relația cumpărător–vânzător la parteneriat industrial

Analiștii consideră că Pactul de la Mecca nu trebuie privit doar ca un acord pentru exportul de echipamente militare. Documentul vizează și investițiile comune în industria de apărare, derularea unor proiecte strategice, transferul de tehnologie, producția locală, cercetarea și dezvoltarea, instruirea personalului și integrarea capabilităților militare.

Pe termen lung, aceste obiective ar putea schimba relația dintre statele semnatare, trecând de la un model bazat pe achiziții și vânzări la un parteneriat industrial de apărare propriu-zis.

Acordul a fost semnat pe 7 august și urmărește consolidarea descurajării colective împotriva oricărui act de agresiune. Una dintre prevederile centrale stabilește că un atac armat împotriva oricăruia dintre cele trei state va fi considerat un atac împotriva tuturor.

Documentul prevede, de asemenea, extinderea cooperării în toate domeniile apărării.

Riyadhul vrea producție internă, nu doar importuri

Componenta de apărare colectivă a acordului, comparată de analiști cu articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, ar putea fi pusă la încercare în cazul în care tensiunile regionale se agravează. Arabia Saudită s-a aflat în ultimele luni în atenția Iranului, pe fondul rivalităților și confruntărilor indirecte din Orientul Mijlociu.

Însă, potrivit experților, cooperarea industrială ar putea avea efecte mult mai durabile, în special asupra relațiilor dintre Riyadh și Ankara.

Arabia Saudită nu urmărește doar achiziționarea unor platforme militare finalizate. În cadrul programului Vision 2030, autoritățile saudite încearcă să dezvolte capacități proprii de producție, mentenanță și inginerie.

Turcia este considerată bine poziționată pentru a sprijini acest obiectiv, deoarece dispune de sisteme performante, testate în condiții reale de luptă, și poate oferi condiții de localizare a producției mai flexibile decât mulți furnizori occidentali tradiționali.

În plus, companiile turcești s-ar putea confrunta cu mai puține restricții politice și administrative decât în cazul unor contracte încheiate cu Statele Unite sau cu alți parteneri occidentali.

Ankara caută acces mai larg pe piața saudită

Pentru Turcia, pactul ar putea oferi un impuls suplimentar companiilor care încearcă de mai mulți ani să pătrundă pe piața de apărare a Arabiei Saudite.

Deși firmele turcești au purtat negocieri și au promovat mai multe produse, rezultatele majore au fost până acum limitate. Una dintre excepții este contractul semnat în 2023 de producătorul turc de drone Baykar pentru exportul aeronavei fără pilot Akinci către forțele navale și aeriene saudite. Compania a descris atunci acordul drept cel mai mare contract de export din istoria sa.

Pakistanul aduce în această formulă experiență importantă în domeniul aerospațial și al producției industriale. Această contribuție ar putea extinde considerabil gama de proiecte dezvoltate în comun de cele trei țări.

Resursele celor trei state, reunite într-o nouă arhitectură strategică

Dacă Turcia, Arabia Saudită și Pakistanul își combină resursele financiare, capacitățile industriale, expertiza tehnologică, experiența militară și capitalul uman, acestea ar putea construi un ecosistem de apărare mai profund și mai bine instituționalizat.

Un asemenea model nu ar crește doar volumul schimburilor comerciale de armament. El ar putea consolida și autonomia strategică a celor trei state, precum și capacitatea lor de descurajare.

Pentru Riyadh, parteneriatul ar contribui la diversificarea furnizorilor și la reducerea dependenței de un număr limitat de surse externe. Pentru Ankara, acordul ar putea deschide noi oportunități comerciale și industriale. Islamabadul ar putea beneficia de acces la finanțare, tehnologii și proiecte de producție la scară mai mare.

Sisteme turcești pentru apărarea antiaeriană saudită

În privința echipamentelor care ar putea ajunge cel mai probabil în Arabia Saudită, experții indică o gamă largă de produse turcești, de la sisteme de apărare antiaeriană până la avionul de luptă de generația a cincea KAAN, aflat în dezvoltare.

Riyadhul este tot mai interesat să-și diversifice furnizorii și să creeze o arhitectură antiaeriană cu mai multe niveluri de protecție, după ani în care teritoriul saudit a fost expus atacurilor cu rachete și drone.

În acest context, sistemele turcești ar putea acoperi mai multe categorii:

• HİSAR-O ar putea asigura apărarea pe rază medie;
• KORKUT ar putea fi utilizat pentru apărarea pe rază scurtă;
• GÜRZ ar putea răspunde cerințelor de combatere a dronelor și a altor amenințări aeriene de mici dimensiuni.

Avionul KAAN, posibil punct central al negocierilor

În februarie, conducerea companiei Turkish Aerospace anunța că negocierile pentru exportul avionului KAAN către Arabia Saudită se aflau în etapa finală. De atunci, nu au fost anunțate public evoluții suplimentare.

Pactul trilateral ar putea însă accelera încheierea unui acord. Pentru Turcia, exportul KAAN ar reprezenta un succes strategic major și ar consolida poziția industriei sale aerospațiale pe piețele internaționale.

Compania Turkish Aerospace a transmis că va continua să ofere soluții atât pentru necesitățile proprii ale Turciei, cât și pentru cele ale statelor aliate și partenere, prin tehnologiile și produsele avansate pe care le dezvoltă și le fabrică.

Programe comune și producție în regim de coproducție

Acordul ar putea avea efecte și asupra producătorilor turci de vehicule blindate. Reprezentanții companiei FNSS estimează că relațiile dintre guverne și instituțiile militare ale celor trei țări se vor intensifica, iar grupurile de lucru comune vor deveni mai frecvente.

Pe agenda viitoarelor negocieri s-ar putea afla și standardizarea sistemelor utilizate pe vehiculele militare. Echipamentele compatibile și construite după aceleași standarde ar urma să fie preferate pentru a facilita operarea, mentenanța și integrarea lor în cadrul forțelor armate partenere.

Companiile turcești, în special FNSS, consideră că pot furniza soluții avansate în materie de proiectare și producție. În acest context, sunt posibile lansarea unor programe comune și fabricarea în regim de coproducție a unor sisteme militare selectate.

Pactul de la Mecca ar putea deveni astfel mai mult decât o alianță politică și militară. Dacă prevederile sale vor fi aplicate gradual, acordul ar putea pune bazele unei rețele industriale de apărare capabile să reducă dependența de furnizorii tradiționali și să ofere celor trei state un grad mai ridicat de autonomie strategică.

Exercițiile militare desfășurate în această vară în Pacific au oferit Statelor Unite ocazia de a-și demonstra capacitatea tot mai sofisticată de a neutraliza nave inamice. De la bombardiere invizibile pe radar, capabile să lanseze rachete antinavă de la mare distanță, până la ambarcațiuni autonome folosite pentru lovirea directă a țintelor, armata americană a testat o gamă largă de arme și tactici într-un scenariu cât mai apropiat de realitatea unui conflict.

Demonstrațiile au avut loc în cadrul fazelor de scufundare controlată a unor nave scoase din serviciu, desfășurate în timpul exercițiilor Valiant Shield și Rim of the Pacific — RIMPAC.

B-2, transformat într-o platformă de atac maritim

Prima operațiune de acest tip a avut loc pe 27 iunie, în nordul Insulelor Mariane. Un bombardier strategic american B-2 Spirit a lansat o rachetă antinavă AGM-158C LRASM asupra navei de transport amfibiu USS Juneau, retrasă anterior din serviciu.

Operațiunea a reprezentat, aparent, prima lansare publică a unei rachete LRASM de pe un bombardier B-2. Performanța este importantă deoarece acest avion este singura aeronavă americană aflată în serviciu care poate transporta intern acest tip de muniție.

Compartimentele interne pentru armament permit menținerea amprentei radar reduse a bombardierului și îi oferă posibilitatea de a executa lovituri antinavă la distanțe considerabile fără a-și compromite caracterul greu detectabil. O astfel de capacitate ar putea deveni esențială într-un conflict purtat în spațiul vast al Pacificului, unde distanțele mari și apărarea aeriană densă ar limita libertatea de acțiune a forțelor convenționale.

„Performanța remarcabilă a aeronavei B-2 evidențiază hotărârea armatei americane de a se adapta și de a rămâne flexibilă în fața noilor provocări de securitate”, a declarat generalul Kevin Schneider, comandantul Forțelor Aeriene americane din Pacific.

El a subliniat că prioritizarea operațiunilor împotriva forțelor maritime permite Statelor Unite să-și păstreze avantajul strategic, să-și apere interesele și să contribuie la menținerea unui Pacific liber și deschis.

Aliații, integrați într-un lanț de lovire complex

Valiant Shield a reunit forțe americane și militari din Japonia, Canada, Noua Zeelandă și Australia. Antrenamentele au urmărit creșterea nivelului de pregătire pentru operațiuni comune, de la detectarea și localizarea navelor până la urmărirea și angajarea acestora.

Scenariile au inclus coordonarea acțiunilor în mai multe domenii — maritim, aerian, spațial, terestru și cibernetic —, reflectând modul în care ar putea fi purtat un conflict modern în Pacific.

Trei nave distruse în timpul exercițiului RIMPAC

O demonstrație de amploare a avut loc și în cadrul RIMPAC, desfășurat în largul Hawaii între 24 iunie și 31 iulie. La exercițiu au participat nave, submarine și aeronave aparținând a 30 de state.

Pe 17 iulie, crucișătorul USS Mobile Bay și nava de asalt pentru elicoptere USS Peleliu, ambele scoase din serviciu, au fost scufundate după ce au fost lovite de torpile lansate de submarine și de mai multe tipuri de rachete.

Printre armele utilizate s-au numărat rachetele antinavă LRASM, proiectilele Spike Non-Line-of-Sight și rachetele Naval Strike Missile.

Amiralul de flotilă Suzanne Bailey, adjunctul comandantului Flotei a 3-a americane și coordonatoarea grupului multinațional de control al exercițiului RIMPAC, a descris operațiunea drept una dintre cele mai dificile probe pentru cooperarea militară între aliați.

„Este testul suprem pentru lanțul nostru de lovire. Forțele participante trebuie să colaboreze pentru a detecta, urmări, identifica și, în cele din urmă, lovi o navă cu muniție reală”, a explicat Bailey înaintea fazei de scufundare.

Potrivit acesteia, o asemenea operațiune presupune sincronizarea mai multor domenii militare și oferă unul dintre cele mai realiste tipuri de antrenament disponibile.

Ambarcațiuni autonome, trimise direct spre epavă

RIMPAC 2026 a marcat și prima utilizare în cadrul exercițiului a unor nave de suprafață fără echipaj, denumite Global Autonomous Reconnaissance Craft — GARC.

Imaginile publicate după operațiune au surprins cel puțin o astfel de ambarcațiune inspectând epava grav avariată a navei Peleliu. Ulterior, vehiculul autonom s-a îndreptat cu viteză spre țintă și a lovit-o.

Tipul exact al navei fără echipaj nu a fost menționat inițial, însă locotenentul Sarah Weinstein, comandantul Diviziei 32 pentru nave de suprafață autonome, a precizat ulterior că era vorba despre un GARC produs de compania BlackSea Technologies, cu sediul în Baltimore.

Weinstein a salutat participarea unității sale la prima misiune cu muniție reală desfășurată de un GARC în cadrul RIMPAC. Ea a evidențiat și valoarea imaginilor obținute de ambarcațiunea autonomă, care a oferit o perspectivă rar surprinsă în timpul unei operațiuni de scufundare controlată.

Marina americană accelerează folosirea sistemelor fără echipaj

Divizia 32 se numără printre cele mai noi structuri ale Marinei americane. Unitatea face parte dintr-un grup de trei divizii create în luna ianuarie pentru operarea și întreținerea navelor autonome de suprafață.

Utilizarea acestor sisteme nu mai este limitată la exerciții. Marina americană a recurs deja la nave fără echipaj în operațiuni de luptă. Pe 13 iulie, trei ambarcațiuni Saronic Corsair au lovit un submarin iranian de mici dimensiuni care se afla în reparații la Bandar Abbas.

Prin combinarea bombardierelor stealth, a rachetelor cu rază lungă de acțiune și a platformelor autonome, Statele Unite își conturează o strategie navală menită să lovească ținte maritime de la distanță, să reducă expunerea personalului și să mențină presiunea asupra adversarilor chiar și în zonele puternic contestate.