De la atacul din 28 februarie al SUA și Israelului, care a declanșat cel mai recent război din Orientul Mijlociu, conflictul a oscilat în intensitate. Indiferent de anunțurile periodice despre încetări ale focului, fluxul de rachete și drone lansate de Iran spre vecinii săi nu s‑a oprit niciodată cu adevărat.

Pentru regiune, bilanțul este sumbru. Pentru analiști, însă, ultimele zece săptămâni au furnizat un set de date rar: un război modern dominat de lovituri la mare distanță, cu mii de rachete și drone folosite într-o perioadă relativ scurtă.

Iran a răspuns atacului inițial lansând mii de rachete și drone către Israel, statele din Golf și facilități americane din regiune. Deși sistemele de apărare antirachetă au limitat numărul victimelor, Teheranul pare să fi exploatat mai multe vulnerabilități. În plus, apărarea Israelului pare să fi consumat o parte mai mare din stocurile de interceptori americani decât din arsenalul iranian de rachete balistice cu rază medie, ceea ce ridică semne de întrebare privind sustenabilitatea unui nou val de confruntare la scară largă.

Din aceste săptămâni de război, se desprind șase concluzii cheie despre rachetele Iranului și lecțiile pe care le anunță pentru conflictele viitoare.

Scutul funcționează: apărarea antirachetă a limitat numărul victimelor

Potrivit relatărilor de presă israeliene, aproape 90% dintre cele aproximativ 650 de rachete balistice cu rază medie lansate împotriva Israelului au fost interceptate de un sistem defensiv stratificat.

Stratul exterior folosește rachete Arrow‑3, care interceptează țintele în afara atmosferei. Rachetele care trec de această barieră sunt vizate de Arrow‑2 și de sistemul David’s Sling, care acționează în faza terminală, în atmosferă. Celebrul Iron Dome a jucat un rol limitat în aceste salve, fiind optimizat pentru rachete cu rază scurtă și drone kamikaze. Apărarea Israelului a fost sprijinită de baterii americane THAAD dislocate în regiune și de nave ale US Navy în Marea Mediterană, echipate cu interceptori SM‑3. Bilanțul raportat: 24 de civili uciși.

Patru rachete balistice au vizat Turcia. Ele au fost doborâte, cel mai probabil, de nave americane utilizând SM‑3, în contextul în care baterii Patriot spaniole și americane erau de asemenea desfășurate pe teritoriul turc.

În statele din Golf, tipul de amenințare este diferit, din cauza distanțelor mai mici: rachete cu rază scurtă și drone de atac cu sens unic. Doar în prima lună a conflictului, surse de presă au numărat cel puțin 1.372 de atacuri cu rachete și peste 4.400 de atacuri cu drone împotriva statelor din Golf, Emiratele Arabe Unite (EAU) fiind ținta principală.

Bahrain, Kuweit, Qatar, Arabia Saudită și EAU operează sisteme Patriot; Arabia Saudită și EAU au și THAAD ca strat extern. Emiratele au folosit, suplimentar, sisteme sud‑coreene M‑SAM. Israelul ar fi transferat un sistem Iron Dome și o armă laser pentru a întări apărarea EAU. Mai multe baterii Patriot americane au fost, de asemenea, dislocate în regiune, iar navele US Navy din Golf au asigurat o apărare terminală cu rachete SM‑6. Atacurile au produs relativ puține victime, dar au lovit infrastructura petrolieră și au perturbat masiv transportul aerian și turismul.

De la arme de teroare la arme de precizie: rachetele iraniene și acuratețea lor surprinzătoare

Mult timp, rachetele balistice au fost considerate imprecise și folosite în principal împotriva centrelor urbane ca arme de intimidare. În ultimii ani, însă, Iranul și‑a îmbunătățit vizibil precizia arsenalului.

O mare parte dintre rachetele balistice cu rază scurtă sunt dotate cu aripi de comandă și sisteme de navigație, iar multe dintre cele cu rază medie folosesc vehicule de reintrare manevrabile (MaRV), echipate similar. Acestea pot executa manevre în faza finală a zborului, corectând erorile traiectoriei balistice.

MaRV‑urile complică apărarea antirachetă. Mișcările la reintrare îngreunează estimarea punctului de impact, ceea ce poate duce la neangajarea unor ținte sau la necesitatea de a lansa mai mulți interceptori pentru a menține șansele de succes.

Iranul și‑a demonstrat capacitatea încă din 2020, când a ripostat după uciderea lui Qasem Soleimani prin lansarea a circa o duzină de rachete balistice spre baza aeriană Al Asad, în Irak. Loviturile au vizat în special clădiri specifice din interiorul bazei. În iunie 2025, ca reacție la bombardarea de către SUA a unor facilități nucleare iraniene, rachete iraniene au vizat baza Al Udeid din Qatar, apărată de Patriot; una dintre cele 14 rachete a reușit să lovească o instalație de comunicații.

Atacurile recente au produs din nou pagube la facilități americane, cu șapte militari răniți. Au fost raportate avarii la cel puțin unsprezece baze americane din regiune, inclusiv Al Udeid, iar cartierul general al Flotei a 5‑a din Bahrain a suferit daune majore. Analize de imagini satelitare indică lovituri asupra unor clădiri punctuale. O parte din distrugeri au fost provocate de drone kamikaze, nu doar de rachete.

Risc dispersat: submunițiile iraniene acoperă suprafețe uriașe

O serie de rachete iraniene care au trecut de apărarea israeliană au lovit ținte civile. Cel puțin 16 dintre acestea aveau focoase unitare, iar în jur de 50 – focoase cu submuniții. Din cele 24 de persoane ucise, doar două se aflau în adăposturi; submunițiile au ucis 10 persoane, iar focoasele convenționale 14.

Tradițional, focoasele cu submuniții sunt gândite pentru a compensa o precizie redusă: fiecare submuniție provoacă pagube limitate, dar dispersia lor pe o suprafață mai mare crește șansa ca una dintre ele să lovească aproape de țintă. În mod obișnuit, dispersia are loc la 1–2 km altitudine, astfel încât zona acoperită să corespundă incertitudinii asupra punctului de impact. Armele de acest tip sunt deosebit de eficiente împotriva țintelor „moi”, cum ar fi aeronave la sol sau radare de apărare aeriană.

În campania actuală, rachetele iraniene par să fi dispersat submunițiile la altitudini mult mai mari, acoperind astfel zone extinse. O investigație jurnalistică a identificat, în două atacuri asupra Tel Avivului, cratere distribuite pe coridoare de 7 și 8 mile lungime. Rezultatul: probabilitate mică de a distruge un obiectiv specific, dar aproape certitudinea că, într‑un oraș dens, ceva va fi lovit.

Numărul relativ redus de victime pare a fi consecința eficienței măsurilor pasive israeliene – adăposturi și camere securizate – împotriva submunițiilor cu încărcături relativ mici.

Faptul că aceste rachete au ajuns până la punctul de dispersie arată însă că straturile exterioare ale apărării nu le‑au oprit. Odată eliberate zecile de submuniții, straturile interne de apărare nu le mai pot angaja pe toate simultan, fiind copleșite de numărul țintelor.

Limita de 2.000 km, depășită: Iran testează raza lungă

Ani la rând, oficiali iranieni de rang înalt au susținut public că raza rachetelor balistice este limitată la 2.000 km. Declarațiile lăsau însă mereu o portiță deschisă pentru o eventuală extindere, iar unele modele – precum Khorramshahr, cu raza declarată de 2.000 km pentru un focos de 1.500 kg – sugerau că, prin reducerea încărcăturii, distanța ar putea crește.

Ipoteza a fost testată în practică după aproximativ trei săptămâni de conflict, când Iranul a lansat două rachete balistice spre Diego Garcia, insulă din Oceanul Indian ce găzduiește o bază britanico‑americană, la circa 3.800 km de Iran. Niciuna dintre rachete nu a atins insula, dar episodul a avut un efect clar: resurse de apărare antirachetă au fost deviate pentru protejarea bazei.

Chiar și cu un focos minim, Khorramshahr este puțin probabil capabilă să atingă o asemenea distanță. Cel mai probabil, rachetele utilizate au fost lansatoare spațiale modificate. Gărzile Revoluționare dețin un program spațial propriu și au plasat deja sateliți pe orbită; vectori precum Qased au performanța necesară pentru a transporta încărcături ușoare pe distanțe intercontinentale.

Apărările devin țintă: radarele de avertizare timpurie, lovite direct

O parte a atacurilor iraniene, cu drone kamikaze și rachete, a vizat în mod deliberat elemente critice ale apărării antirachetă. Un radar de avertizare timpurie AN/FPS‑132 din Qatar a fost lovit, iar cel puțin un radar AN/TPY‑2 din Iordania a fost, de asemenea, țintit. Imagini satelitare sugerează că radare similare din Arabia Saudită și EAU au fost și ele avariate.

Pierdera unui singur radar nu paralizează, în mod normal, un sistem stratificat și interconectat. Dar, în condițiile atacurilor de tip „salvă masivă”, cu zeci de rachete în aer simultan – tactică folosită de Iran în campaniile din 2024 și 2025 – absența unuia sau a două radare poate deveni problematică.

Rachetele cu rază medie folosite împotriva Israelului au vehicule de reintrare care se separă de corpul principal. Interceptorii sunt, în general, economisiți pentru aceste RV‑uri, care poartă încărcătura explozivă. Ideal, nu se trage asupra RV‑urilor ce se prăbușesc în zone nelocuite sau în mare. Pentru astfel de decizii, apărarea are nevoie să știe câte rachete sunt în aer și unde vor lovi.

Interceptori precum Arrow‑3 sau SM‑3 folosesc senzori în infraroșu pentru a identifica RV‑ul, dar eficiența lor crește dacă radarele și sistemele de comandă‑control au filtrat deja datele. Acest proces consumă timp, iar cu cât mai multe obiecte sunt în aer, cu atât algoritmii sunt mai încărcați. Dacă un radar este scos din funcțiune, situația se complică și mai mult: se pot lansa mai mulți interceptori decât ar fi optim, iar șansele ca unele rachete să treacă de apărare cresc.

O apărare privată de radare de avertizare timpurie ar avea dificultăți majore în fața unor noi valuri masive de rachete.

Matematica interceptărilor: stocuri în scădere și perspective îngrijorătoare

După primele două zile de război, Iran nu a mai lansat salvă după salvă de rachete, ci a trecut la valuri mai mici. Motivele nu sunt clare și pot fi multiple.

Loviturile asupra conducerii Gărzilor Revoluționare ar fi putut afecta capacitatea de a coordona atacuri ample. Reducerea numărului de rachete lansate dintr‑un foc a contribuit și la conservarea arsenalului pentru o campanie prelungită. Conducerea americană a pus scăderea ritmului pe seama „distrugerii copleșitoare” a programelor iraniene de rachete și drone, dar evaluări ulterioare indică certitudinea distrugerii a doar aproximativ unei treimi din rachete, cu încă o treime posibil deteriorate, distruse sau ascunse în buncăre.

Estimări israeliene sugerează că, dintr‑un stoc de circa 2.500 de rachete cu rază medie înainte de conflict, aproximativ 1.000 rămân disponibile. După o săptămână de luptă, Israelul anunța distrugerea a circa 300 de lansatoare, dar aproximativ jumătate dintre cele iraniene ar fi supraviețuit. La acestea se adaugă, probabil, mii de drone kamikaze.

Faptul că, la câteva zile după declanșarea conflictului, rachete iraniene au continuat să lovească baze americane și să treacă de straturile exterioare ale apărării Israelului – în ciuda reducerii numărului de proiectile per atac – sugerează că sistemele defensive au fost puse la încercare. Distrugerea radarelor de avertizare, manevrele RV‑urilor și alte contramăsuri par să fi erodat eficiența interceptărilor.

Apărarea antirachetă este, în esență, o chestiune de volum. Datele publice despre stocurile israeliene de interceptori sunt puține, dar există indicii că Israelul și‑a dozat cu grijă utilizarea rachetelor de tip Arrow‑3. Evaluări independente arată că SUA ar fi consumat mai mult de jumătate din stocul pre‑război de rachete THAAD și între 30–60% din SM‑3 – sisteme orientate prioritar către amenințări cu rază medie, folosite în principal pentru apărarea Israelului.

Calculul este dur: dacă interceptarea celor 650 de rachete trase spre Israel a cerut această cantitate de interceptori, contracararea celor circa 1.000 de rachete iraniene rămase ar fi extrem de dificilă în cazul reluării ostilităților la scară mare. În plus, pe măsură ce lansatoarele sunt distruse, găsirea și neutralizarea rachetelor ascunse devine tot mai complicată.

Situația nu este mult mai bună pentru interceptoarele dedicate rachetelor cu rază scurtă. Raportări timpurii indicau că statele din Golf își epuizau rapid stocurile, iar analize independente estimează că SUA au consumat aproximativ jumătate din rachetele Patriot PAC‑3 și un număr semnificativ de SM‑6. În unele cazuri, aceste sisteme scumpe au fost folosite pentru a intercepta drone kamikaze de tip Shahed.

Pe termen scurt, astfel de decizii pot fi logice: o rachetă Patriot costă mai mult decât o dronă Shahed, dar poate fi mai ieftină decât pagubele pe care drona le‑ar provoca netrasă. Pe termen lung, însă, acest model de consum de interceptori nu este sustenabil.