Recent, comandanții seniori ai Forțelor Spațiale au articulat sprijinul pentru utilizarea războiului de manevră în operațiunile de descurajare și război în spațiu. Deși aceste declarații sunt laudabile, o revizuire mai atentă sugerează că nu se referă atât la războiul de manevră, cât mai ales la mișcarea rapidă a vehiculelor spațiale pentru a evita interceptarea de către o navă inamică sau amenințări de la sol.

Aceste acțiuni defensive pasive nu reprezintă un adevărat război de manevră. Dacă Forțele Spațiale doresc să fie luate în serios în privința înfrângerii națiunilor inamice în spațiu, trebuie să renunțe la ezitări. Este timpul ca America să investească real în arme spațiale capabile să țintească ținte terestre.

Așa cum este definit de Robert Leonhard în cartea sa, „The Art of Maneuver”, războiul de manevră este “mijlocul de a înfrânge … inamicul.” Obiectivul este de a obține victoria, nu de a menține competiția. Pentru a atinge această victorie este nevoie de o agresivitate pe care politica și strategia actuală a DoD în domeniul spațial o consideră iresponsabilă. Leonhard afirmă: “războiul de manevră este, simplu spus, o lovitură în zona genitală, o înjunghiere în spate. Este rapid, violent pentru un moment și nedrept. Este decisiv, chiar preventiv, pe seama protocoalelor și etichetei.” Folosind termeni militari chinezi din documentul lor de strategie, „The Science of Strategy”, acest tip de atac ar trebui să fie “rapid și distructiv.”

În ceea ce privește implementarea, Leonhard afirmă corect că războiul de manevră “punctează pe faptul că este mai bine să fii viclean decât curajos … deoarece de obicei fuge de forțele inamice.” Prin manevrarea pentru “lovitura în zona genitală” sau un atac “rapid și distrugător”, în loc să atace avantajul inamicului — concentrarea forțelor acestuia împotriva forțelor prietene — Forțele Spațiale pot lovi punctele decisive pentru a câștiga împotriva inamicului, făcând forțele inamice irelevante la punctul decisiv, fie că este vorba de “un teatru (zona de responsabilitate), o zonă de operațiuni sau un câmp de luptă.”

Iată un scenariu din lumea reală privind cum ar putea evolua această strategie.

Nu este greu de observat unde China și-a făcut cele mai mari investiții: numeroase rapoarte de informații de sursă deschisă arată că China are acum un sistem foarte robust, multi-stratificat de arme aeriene, terestre și maritime pentru a realiza contraintevenția sau, în terminologia occidentală, negarea accesului/zonei, în primele două lanțuri de insule din Indo-Pacific.

Beijing are un număr mare de nave și rachete, linii interioare între China continentală și Taiwan, capacitate industrială ce amintește de Statele Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și o structură de comandă centralizată într-o stare autoritară. Strategia și capacitatea sa de descurajare și război în spațiu sunt proactive, preventive și urmează principiile de “rapid și distructiv” război de manevră pentru a căuta și menține avantajul până la victorie.

De fapt, conform Colegiului Militar al Armatei, simulările de război indică că Statele Unite, într-o luptă tradițională, aeriană, maritimă și terestră, vor pierde rapid o putere de luptă semnificativă. Acest lucru se datorează faptului că forțele militare terestre ale SUA sunt prea mici, liniile de aprovizionare sunt prea vulnerabile, iar “capacitatea industrială de apărare a Americii este mult prea erodată pentru a face față cerințelor materiale ale unui conflict de intensitate ridicată.”

Modul de a depăși această situație și de a face forțele inamice irelevante terestru prin operațiuni de atac în cadrul ariei de operații spațiale (AOR), este de a redefini Forțele Spațiale dintr-un simplu serviciu de suport într-o forță principală de manevră pentru Statele Unite.

Pentru a face acest lucru, este necesară dezvoltarea unor arme spațiale terestre (SGWs), care să se concentreze pe a face irelevante concentrațiile de forțe terestre și spațiale de contraintervenție ale Chinei în Pacificul de Vest prin crearea unui risc pentru acestea. Odată desfășurate, SGWs ar oferi o descurajare sporită în timpul păcii și crizei și, dacă va fi necesar, vor distruge amenințările asupra forțelor terestre ale SUA, deschizând astfel căi de acces pentru forțele noastre aeriene, terestre și maritime mai mici.

Tehnologia actuală disponibilă, combinată cu lansatoarele mai puțin costisitoare, cele de mare capacitate și, în curând, rachetele super-greu, oferă modalități de a desfășura constelații mici de SGWs în jurul Pământului, capabile să obțină rate de revizuire a țintelor de cinci minute, cu puține apărarea împotriva lor. China a demonstrat deja că urmărește o capacitate similară prin sistemul său de bombardare orbitală fracționată (FOBS). Prin urmare, ar trebui să ne poziționăm forțele spațiale în frunte pentru a asigura o decizie rapidă într-un astfel de conflict.

Nu este nevoie ca forțele SUA să atace folosind o metodă veche din secolul XX de concentrare terestră a forțelor și să piardă, când putem neutraliza avantajul/barierelor de intrare A2/AD pentru forțele aeriene, terestre și maritime prin forțe de atac orbital. Adevărat, acest avantaj ar dura doar atâta timp cât adversarul nu dispune de un contra-forță eficientă, însă aceste probleme pot fi abordate și printr-o perspectivă organizatorică și bugetară bine fundamentată în realitatea strategică a mediului actual de amenințare.

Aceasta este rolul pe care Forțele Spațiale ar trebui să-l îndeplinească – asigurarea unui avantaj decisiv asupra forțelor terestre inamice prin războiul de manevră în și din spațiu.