Adaptat vag după romanul omonim al lui Martin Amis, filmul ne prezintă viața idilică a familiei comandantului de la Auschwitz, Rudolf Höss, în timp ce evreii erau incinerați la doar un zid distanță.

Puține se pot spune despre Holocaust și despre Auschwitz, cel mai puternic simbol al său, fără durere în stomac. Pe film, încercarea de a reda ororile Holocaustului a fost mereu problematică: unii cineaști nu au beneficiat de distanța temporală, alții de detașare personală sau de material documentar, iar cei mai mulți au evitat să intre în malaxorul de considerații etice și morale.

Cum redai violența și moartea fără a le fetișiza și, în același timp, fără a le trimite în derizoriu? Soluția lui Jonathan Glazer a fost să renunțe complet la ele. Nu le ignoră, fiind mereu prezente în conștiința spectatorului, pur și simplu nu le arată, lăsând puterea de sugestie să fie motorul principal al filmului.

Demersul lui Glazer începe cu o scurtă meditație pe fundalul unei muzici stridente și a unui ecran negru. O transă care se încheie brusc cu prima scenă a filmului. Un picnic pe malul râului, într-un peisaj plin de verdeață și de viață, al unei familii fericite. Indiferent de ororile care se întâmplă la câțiva kilometri distanță, vara rămâne ademenitoare și te face, pentru o fracțiune de secundă, chiar invidios că vezi asemenea imagini într-o zi cenușie de februarie.

Iluzia continuă când ajungem acasă la această familie. O casă drăguță, cu curte, gazon verde care parcă te gâdilă la picioare și pe tine – spectatorul, alei pavate cu pietre de râu, albine zburând din floare în floare și… un zid înalt, cu sârmă ghimpată. Iluzia începe să se destrame, dar nu și pentru familia care locuiește acolo.

Capul acestei familii este Rudolf Höss (Christian Friedel), comandant la Auschwitz – locul care a devenit sinonim cu genocidul, un adevărat complex industrial destinat distrugerii umane, o linie de dezasamblare în care omul (sau „încărcătura”, ca să citez un personaj) era deposedat de bagaje, bijuterii, încălțări, haine și demnitate, după care era dus în camera de gazare, iar focul din crematorii ardea nonstop astfel încât din om să nu mai rămână decât cenușa.

Höss își are alături soția – Hedwig Höss (Sandra Hüller) – și cei cinci copii. Par să ducă o viață idilică.

Servitorii – aleși din rândul prizonierilor de peste zid – sunt mereu la dispoziția lor. El merge zilnic la muncă. Când se întoarce își face tabieturile. Seara le citește din Hansel și Gretel celor două fete (o referință fină la ce se întâmplă dincolo de zid). Îl vedem plimbându-se prin casă, stingând conștiincios luminile înainte de culcare.

În dormitor vedem un cuplu care râde și plănuiește o vacanță în Italia. Ea are grijă de copii. Stă la taclale cu vecinele. Are grijă de fastuoasa grădină – proiectată de la zero chiar de ea, după cum mărturisește cu mândrie – de flori și de legume. Copiii au preocupările lor. Un cățel energic este aproape mereu în cadru. Se dau și petreceri.

Toate acestea n-ar reprezenta nimic ieșit din comun, dacă fiecărei imagini și fiecărei replici nu le-ar fi contrapuse alte imagini/sunete/vorbe sugestive. În biroul său, Höss primește, o dată, vizita unor ingineri care-i prezintă proiectul unui crematoriu mult mai eficient, cu toate detaliile, de la „încărcare” la „debarasare” și, altădată, a unei prizoniere cu care să-și satisfacă poftele animalice.

Soția lui probează o haină de nurcă adusă din Canada (vastul depozit de lucruri confiscate de la evrei). Se laudă că a găsit un diamant în pasta de dinți și, în ziua unui nou „transport”, își roagă soțul să vadă dacă poate face rost de niște ciocolată.

Din grădină vedem un furnal din care iese fum și foc. Printre râsete de copii auzim ecouri de gloanțe și țipete. Râul în care pescuiește Höss și se scaldă copiii aduce din amonte cenușă.

Tot ce contează e contrastul dintre planul apropiat și cel îndepărtat. Dintre ceea ce ar trebui să auzim și ceea ce auzim, de fapt. Dintre idilic și macabru.

În 1961, Hannah Arendt asista la procesul lui Adolf Eichmann – responsabilul pentru logistica Holocaustului – de la Ierusalim. În cartea publicată ulterior (Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil), Arendt a introdus termenul de „banalitate a răului”, prin care încerca să explice cum ajung oamenii să fie complici la acte de răutate extremă.

Argumentul lui Arendt era că actele de răutate extremă nu sunt produse neapărat de oameni răi, ci de oameni ordinari care nu pun la îndoială ordinele pe care le primesc. Eichmann declara la procesul său că nu are nicio remușcare, pentru că el a urmat mereu ordinele și a acționat conform legii.

În cazul lui Eichmann, Arendt nota că nu este un monstru, un fanatic, ci un simplu birocrat care își îndeplinea îndatoririle în cadrul regimului nazist. El nu era motivat de ură sau de răutate profundă, ci se supunea pur și simplu autorității, fiind lipsit de reflecție morală sau gândire critică.

Am văzut multe referiri la „banalitatea răului” în recenziile pentru Zona de interes care au apărut de la Cannes încoace. Însă ceea ce vedem în filmul lui Glazer nu este un exemplu pertinent, din contră. În cazul celor doi soți nu vedem supunere oarbă, lipsă de gândire critică și inconștiență. Cei doi sunt complici, perfect conștienți de locul în care se află, de ceea ce se întâmplă lângă ei și de ceea ce le întreține stilul de viață.

Ea, într-o replică grotescă și care-ți întoarce stomacul pe dos, afirmă cu satisfacție că e numită regina Auschwitz-ului. Într-o alta își amenință servitoarea că-i va împrăștia cenușa pe câmpurile din apropiere.

În ceea ce pare a fi unicul conflict narativ al filmului, el este promovat și transferat la Berlin, iar ea refuză să-l urmeze, afirmând cu indignare că au muncit prea mult la viața frumoasă pe care o au acum și că au făcut tot ce a predicat Hitler.

Cei doi nu mai sunt, așadar, birocrați care nu au văzut niciodată consecințele propriilor acțiuni, semnând hârtii din birouri îndepărtate, ci sunt doi fanatici care au aderat, din proprie voință, la ideologia nazistă și profită din plin.

Rudolf Höss a fost comandant la Auschwitz din mai 1940 până în noiembrie 1943 și, din nou, din mai 1944 până în ianuarie 1945. Acesta a testat și perfecționat tehnicile de ucidere în masă care au făcut din lagărul de la Auschwitz cel mai eficient capitol din „Soluția finală”.

Sub comanda sa au fost exterminați aproximativ un milion de evrei. În mai 1944, datorită eficienței sale, lui Höss i-a fost încredințată Operația Höss, de exterminare a evreilor din Ungaria (inclusiv din nordul Transilvaniei).

Nu știu câtă distanță critică poți să iei față de acest film. Nu trebuie confundată aprecierea pentru demersul artistic cu inevitabilele sentimente de ură și revoltă față de evenimentele reale. La final, rămân multe lucruri de despachetat, mai ales că autorul lasă câteva aspecte în aer.

De exemplu, ne dăm seama care e schimbarea de atitudine a soacrei lui Höss, pusă în fața realității și a nopții luminate de focul din crematorii, dar nu știm cum vor ieși din povestea asta cei cinci copii, la care vedem câteva porniri violente, neatacate însă frontal.

Nu avem de-a face cu un storytelling clasic. Glazer este experimental pe alocuri, cu cadre în care își folosește licența artistică, și cu un mixaj de sunet strident și confuz. Totuși, reușește să facă un film care-și merită premiile și nominalizările.

La Oscaruri, se va bate pentru cel mai bun film, cel mai bun film internațional, regie, scenariu adaptat și sunet. Iar Sandra Hüller, care este excepțională și în rolul soției lui Höss, este nominalizată, pentru rolul din Anatomia unei prăbușiri, pentru cea mai bună actriță în rolul principal.

Într-o lume în care negaționiștii Holocaustului sunt tot mai vocali, datorită platformelor care oferă o voce oricui, și antisemitismul pare să fi căpătat un suflu nou, tot din cauza platformelor care creează camere de rezonanță și dau impresia că orice gând, orice prostie, orice sentiment de ură merită împărtășite cu lumea largă, este chiar benefic faptul că o asemenea producție vede lumina zilei și se bucură de succes.(D. Luca).

Filmul este în cinematografe.

Zona de interes/The Zone of Interest (2023), SUA, Marea Britanie, Polonia, dramă, 105 min.
Regia: Jonathan Glazer
Cu: Sandra Hüller, Christian Friedel, Ralph Herforth