Un citat care circulă pe internet, atribuit lui Esop, spune că orice adevăr are două fețe. Nu am fost niciodată de acord cu acest aforism. Există mereu un adevăr obiectiv, restul fiind doar interpretări.

Dar în cazul Revoluției din decembrie 1989, adevărul obiectiv pare să eludeze mentalul colectiv. Au existat atâtea versiuni și mistificări, încât faptele obiective, care puteau fi demonstrate și consemnate, s-au pierdut într-o ceață care nu s-a mai ridicat de 33 de ani.

În special întrebarea Cine a tras în noi după 22? nu și-a găsit răspunsul mulțumitor.

Întrebarea această are, desigur, sensuri diferite: societatea românească, în general, vrea să afle cine a luptat împotriva Revoluției și cine a căutat să zădărnicească un protest, o mișcare și o nemulțumire sincere și spontane, iar revoluționarii și militarii, cei implicați direct, vor să știe cine a tras, la propriu, în ei.

Sunt întrebări legitime, cu atât mai mult cu cât răspunsurile au fost îngropate sub straturi nenumărate de conspirații și legende.

Volumul coordonat de Andrei Ursu și Roland O. Thomasson, Căderea unui dictator: Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989, publicat recent la Editura Polirom, caută să facă lumină.

Andrei Ursu a fost, timp de un an, director științific la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) – un institut cu o reputație îndoielnică, învăluit în controverse încă de la crearea în 2004.

Numirea lui Ursu (fiul disidentului Gheorghe Ursu, omorât în închisoare de regimul comunist) a fost o surpriză, mai ales că era unul din criticii IRRD. Despre contextul numirii acolo și speranța unor schimbări, Ursu a povestit într-un podcast recent de la Recorder (Revoluția din ’89 nu s-a încheiat încă. 33 de ani de tăinuire a criminalilor, din 16 decembrie).

Roland O. Thomasson este un cercetător din SUA care studiază, de peste 30 de ani, Revoluția și mai ales pe cei care au tras după 22 decembrie 1989. Ursu povestește că s-au găsit întâmplător, studiind același fenomen.

Obiectivul principal al volumului este să ne spună cine au fost teroriștii care au tras în civili și militari după 22 decembrie. Cercetătorii care au colaborat în acest volum au avut acces la Dosarul Revoluției (Dosar 11/P/2014 al Secției Parchetelor Militare).

În baza informațiilor și mărturiilor găsite în dosar, confruntate cu mărturii din alte surse, autorii înaintează și apoi demonstrează ipoteza că teroriștii – cei care au tras – au fost forțe loiale lui Ceaușescu din fosta Securitate.

Contrarevoluția – sau „lupta de rezistență”, cum apare aceasta în revista internă, cu regim strict secret, a Securității, înainte de ’89 – începută la 22 decembrie 1989 a urmat un plan bine stabilit și și-a propus să terorizeze populația și Armata până la reinstaurarea vechii puteri.

Autorii precizează că nu toată rețeaua Securității a participat la contrarevoluție, ci doar un efectiv relativ mic, restul Securității fiind nevoită să mimeze loialitatea față de Revoluție și de popor pentru a acționa din interior (p. 320).

Acel efectiv mic a avut scopul de a implementa tactici caracteristice războiului hibrid pentru a crea panică și confuzie în rândul „inamicului” – poporul și Armata.

Acțiunile teroriștilor erau pregătite dinainte și presupuneau atacuri de scurtă durată, asupra unor obiective strategice importante, cu elemente de dezinformare și război radio-electronic.

În urma cercetărilor asupra Dosarului Revoluției, autorii demonstrează că teroriștii erau membri ai Securității, făcând parte dintr-un efort concertat, în toate orașele unde s-a tras, și prezentau aceleași caracteristici: luptători atletici, îmbrăcați în combinezoane negre sau în mai multe rânduri de haine (uniforme de la diferite instituții), aveau acte false, trăgeau cu armament și muniție care nu erau în dotarea Armatei (calibru și zgomot diferite), foloseau comunicare codificată, aveau accesorii pe care nu le avea și Armata (amortizoare, dispozitive de ochire pe timp de noapte, de mascare a focului la gura țevii, simulatoare sonore și vizuale a focului, captatoare de cartușe, toate existând în inventarul Securității), trăgeau în special noaptea, de pe blocuri civile, case conspirative sau clădiri ale Securității, cu unele misiuni de tip false flag.

Toate detaliile sunt documentate în volum din surse multiple și în diferite orașe.

De exemplu, elementele comune se regăsesc în studiul semnat de Luciana Marioara Jinga despre luptele de la sediul MApN din Drumul Taberei, în cercetarea lui Adrian-Claudiu Stoica despre lupta de rezistență a Securității de la TVR, în cel al lui Mihai Dănilă despre contrarevoluția de la Brăila (zona Pieței Independenței și cea a cartierului Viziru) și cel semnat de Andreea-Iuliana Bădilă și Andrei Ursu despre atacurile teroriste de la Craiova.

În toate locurile menționate mai sus au fost identificate aceleași caracteristici, care duc la concluzia că a fost vorba de un plan dinainte stabilit, unitar la nivelul întregii țări, pentru „rezistența” Securității (a nu se confunda cu rezistența anticomunistă din munți din ani ’40, ’50, ’60!).

Un al obiectiv, de această dată secundar, este demonstrarea că unii procurori militari (unii dintre ei ofițeri din Direcția a VI-a Cercetări Penale a Securității transformați în procurori militari, p. 324) care au anchetat Dosarul Revoluției au mușamalizat și deculpabilizat Securitatea.

Autorii demonstrează, pe baza propriilor cercetări, în capitolele despre Brăila și Craiova în special, că procurorii militari au acționat cu rea-credință, nu au cercetat probele existente și nu le-au colectat pe cele necesare, au conectat cazuri care nu aveau legătură între ele, au dispus neurmărirea penală deși aceasta se cerea și au trimis spre arhivare dosare deși crimele împotriva umanității, cum sunt încadrate cele de după 22 decembrie, sunt imprescriptibile.

O concluzie a volumului este că războiul informațional sau efortul de dezinformare a luat alte forme și a continuat după decembrie 1989.

Cercetătorii spun că faptele teroriștilor și apartenența lor instituțională erau cunoscute în momentul în care se întâmplau evenimentele și că există numeroase mărturii din partea militarilor și civililor participanți direct la Revoluție care demonstrează acest lucru, inclusiv mărturii din partea ofițerilor de rang superior de Securitate sau din partea teroriștilor arestați.

Autorii afirmă că este imposibil ca toate instanțele de trageri în urma cărora au murit și au fost răniți militari și civili – mii de cazuri în multiple locații și orașe – să fie cazuri de foc fratricid (friendly fire), mai ales că probele spun că s-a tras continuu din locuri în care nu existau militari și asupra unor locuri în direcția cărora militarii nu aveau niciun motiv să tragă.

Explicația lor este că în cei 33 de ani care au urmat, adevărul s-a pierdut din cauza unor campanii de dezinformare girate și amplificate de „profesioniști ai dezinformării” – jurnaliști, politicieni, istorici – care au creat realități alternative, mituri și o „piață a legendelor”, încercând să spele imaginea Securității, inițiind teorii, unele inspirate chiar de la Ceaușescu, despre agenți străini de la Vest și de la Est, iredentiști, „turiști” sovietici, agenți ai DIA, CIA sau foc fratricid ș.a.m.d. Din cauza acestei confuzii, autorii au simțit nevoia readucerii datelor și faptelor din acea perioadă în atenția publicului, studiind critic Dosarul Revoluției.

Pe lângă capitolele despre teroriști, volumul mai are și alte câteva studii interesante. Unul dintre ele este despre Revoluția care nu a fost, de la Iași. La Iași a existat un nucleu revoluționar, însă Andreea-Iuliana Bădilă și Andrei Ursu arată că Securitatea a acționat în vederea reprimării prealabile a acestuia, liderii mișcării fiind arestați, bătuți, torturați fizic și psihic.

Era un tip de acțiune specific Securității, care căuta să anihileze din fașă orice mișcare, folosind compromiterea, destrămarea anturajelor, arestarea, trimiterea în judecată pentru infracțiuni de drept comun (cu sprijinul Miliției), internarea în spitale de psihiatrie, asasinarea (metode descrise de Dumitru Lăcătușu într-un capitol distinct).

Un al studiu reconstituie drumul cuplului Ceaușescu de la București la Târgoviște.

În încheiere, pot spune că volumul este revelator, pe de o parte, iar pe de alta dă de gândit. Reușește să clarifice destul de bine lucruri care până acum au fost neclare, mai ales pentru cineva care nu are în memorie trauma Revoluției, dar indică nevoia unui studiu mai aprofundat asupra subiectului.

Trebuie menționat că după publicarea acestor cercetări și concluzii, Andrei Ursu a fost demis de la IRRD. Ursu afirmă că nu este o întâmplare. Pozițiile celor două părți apar într-un articol din 9 decembrie din Libertatea. O altă descriere a evenimentelor care au dus la demitere este oferită de Ursu în podcastul sus-menționat de la Recorder. (Dorin Luca).

Andrei Ursu , Roland O. Thomasson (coordonatori)
Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989
Editura Polirom
2022