Succesul carierei unui sportiv de performanță este condiționat de respectarea unui anumit stil de viață, combinat cu un program strict de antrenament.

Doi dintre militarii Batalionului 96 Geniu Cetatea București se regăsesc în această descriere, în armată descoperind liantul dintre două etape importante ale vieții lor.

Soldatul Andra Oprișan are 26 de ani, este pionier în Compania geniu luptă.  Datorează actualul statut profesional unui program de popularizare a carierei militare desfăşurat în şcoala gimnazială brăileană în care a învăţat.

În clasa a VIII-a, au venit în şcoala noastră câteva persoane, haina lor militară fiind prima care mi-a sărit în ochi.

Ne-au vorbit despre armată, despre ce presupune îmbrăţişarea carierei militare, prezentându-ne diverse oferte de la colegiile militare.

Am hotărât atunci că este calea potrivită firii mele sportive, dar părinţii mei mi-au tăiat elanul, spunându-mi că trebuie să mă gândesc mai bine, că îmi va fi greu. Am dat înapoi, dar am rămas cu gândul la această clipă.

După absolvirea liceului şi a unei facultăţi de biologie, a decis că intrarea în sistemul militar este cea mai bună decizie din punct de vedere profesional.

Cariera militară a venit, de fapt, ca o completare firească a drumului pe care deja intrase, marea sa pasiune fiind fitnessul, sport pe care îl practică de opt ani.

Experienţa acumulată i-a adus şi şansa de a deveni instructor-colaborator al unei firme care deţine o sală, unde transmite clienţilor o parte din exuberanţa şi tenacitatea sa.

Nu întâmplător, la finalul gimnaziului şi după m-am gândit la armată. Dintotdeauna, am fost o persoană atrasă de sport.

Timp de patru ani, am făcut tenis de câmp, alţi şase ani dedicându-i handbalului. În prezent, inspirată de prietenul meu care practică boxul, sacii de antrenament şi-au găsit un nou adversar în pumnii mei.

Sunt convinsă că sportul mi-a modelat caracterul, dându-mi tăria necesară de a înfrunta viaţa cu încredere în forţele proprii. Poate că tocmai de aceea primul contact cu realitatea cazonă nu a fost unul dezarmant, spune Oprișan.

Pontonierii Batalionului 72 Geniu General Constantin Savu din Brăila au primit-o, anul trecut, în rândurile lor, ca proaspăt recrut, iar, în prezent acumulează cunoştinţe specifice la Batalionul 96.

Am locuit opt ani în București, fiind hotărâtă să revin aici, şansele de a continua, în paralel, ca instructor de fitness fiind mult mai mari decât dacă aş fi rămas la Brăila.

Este hotărâtă să transfere o parte din caracterul său combativ cât mai multor colegi dornici să se dezvolte armonios cu ajutorul sportului.

Cu sprijinul colegilor, s-a implicat activ în modificarea şi amenajarea sălii de sport din unitate.

Am liber de la comandantul batalionului să îmi pun în practică ideile, am făcut câteva modificări.

Nu pot decât să sper că şi colegii mei vor fi încântaţi de cum arată sala de sport, că vor intra cât mai des în ea, iar, dacă vor avea nevoie de ajutor, pot apela la mine oricând doresc.

Am observat că vin din ce în ce mai des la sală. Aş vrea să duc pregătirea sportivă la un alt nivel, dacă şi reacţiile colegilor vor fi încurajatoare. Un militar ar trebui să fie, în primul rând, sportiv.

Acum, când îşi văd fiica în haină militară, părinții nu mai au în faţă fiinţa plăpândă din gimnaziu despre care credeau că nu se va descurca într-un colegiu militar.

Brusc, tata şi-a adus aminte că a regretat când, la finalul stagiului militar obligatoriu, nu a rămas în sistem, iar acum îmi spune că e mândru de reuşita mea.

Chiar dacă încă este la început de drum, spune că cel mai bine şi-a însuşit informaţiile practice din timpul cursurilor de acordare prim ajutor.

În poligonul Cincu am făcut un astfel de curs, acolo dându-mi seama cât este de important să ştii cum să îţi ajuţi camaradul aflat în dificultate.

Clienţii cărora le este instructor de fitness se schimbă puţin la faţă când află că este militar.

Îmi pun tot felul de întrebări, cei mai mulţi spunându-mi, glumind, să nu cumva să îi pun să facă târâş pe coate şi genunchi.

Spune că fitnessul e un sport în cadrul căruia programul de nutriţie este esenţial. Chiar dacă sălile sunt tot mai pline, poate ar trebui ca oamenii să fie mai bine informaţi despre ceea ce înseamnă fitness.

Mulţi vin la sală cu percepţii greşite, după ce au citit diverse informaţii pe internet. Clienții mei vin la sală mai mult pentru a slăbi, din cauză că, în viaţa cotidiană, au un regim alimentar haotic.

Tinerilor interesaţi de cariera militară le transmite să se pregătească foarte bine pentru probele fizice, iar apoi, în funcţie de ceea ce îşi doresc pentru viitor, să înveţe permanent şi să nu cedeze psihic, indiferent de greutăţile întâmpinate.

Nu îmi văd viitorul altundeva decât în armată, mi-am propus să devin ofiţer cândva, sunt deschisă la provocări.

Dacă ar fi să schimb arma geniu, aş alege cercetarea, o armă activă, care presupune multă deplasare în teren, a încheiat soldatul Andra Oprișan.

Sergentul Valentin Ivan are 34 de ani, este şef formaţiune de lucru, având în subordine o parte din oamenii care fac diferite reparaţii în cazarmă.

Este sportiv de performanță, momentan punând în aşteptare această carieră. A practicat rugby la cel mai înalt nivel, la Dinamo Bucureşti, iar, în prezent, este liber de contract.

Ţelul său este de a activa încă doi ani la un club de rugby, după care să renunţe definitiv la cariera de jucător activ.

Acum, armata este prioritară pentru el. În februarie, pe filieră indirectă, a început cursurile Şcolii Militare de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre Basarab I, pe care a absolvit-o după şase luni.

Am fost atras de sistemul militar, după o viață petrecută în cantonamente şi turnee. Privaţiunile şi conduita unui sportiv de performanţă sunt asemănătoare celor din armată, astfel că intrarea în sistemul militar poate fi privită ca o continuare a carierei sportive.

Am privit cele şase luni de şcoală ca pe un cantonament la munte. Împărţirea zilei după un anumit program a fost o rutină cu care eram obişnuit. Tot ceea ce fac acum mi se potriveşte ca o mănuşă, spune sergentul.

În scurta perioadă petrecută la Batalionul 96, nu a avut probleme în exercitarea funcţiei de comandă.

Pe lângă nenumăratele meciuri în care am fost căpitan de echipă, rolul meu era acela de coordonator de joc.

Păstrând proporţiile şi glumind puţin, am obţinut transferul, dar mi-am păstrat funcţia şi rolul în echipă.

Joacă rugby din 1996, ultimul meci disputându-l anul trecut. Din 2004-2005, au început convocările la loturile naţionale de copii și juniori, iar, în urmă cu doi ani, a fost ultimul meci la  lotul naţional de rugby în şapte.

Din păcate, comparativ cu fotbalul, rugbyul este foarte puţin mediatizat. Este un sport antrenant dacă reușești să treci peste loviturile caracteristice și începi să înțelegi modul și ideea de joc.

Dacă nu aș fi făcut rugby, cred că aș fi mers la handbal. Este concentrat pe asimilarea cât mai multor cunoștințe despre conduita și disciplina militară, considerând că are nevoie de formarea unei memorii gestuale care să-i contureze imaginea unui adevărat militar.

Nu am încă bine formate toate deprinderile de militar. Nu mi-am propus decât să învăț cât mai multe, pentru a îmi face treaba eficient.

Are mai mulți colegi sportivi care au intrat în sistemul militar, evoluția lor ulterioară determinându-l să le urmeze exemplul.

Cariera de rugbist în România nu este recompensată pe măsura efortului depus, fiind un sport care nu atrage bugete precum cele alocate fotbalului, de pildă.

Tinerilor care își doresc să îmbrace haina militară le spun să se informeze despre ceea ce presupune armata și să își pună o întrebare esențială: este o carieră care mi se potrivește?

Este în anul al doilea la o facultate cu profil sportiv, iar un viitor grad de ofițer pe filieră indirectă i se pare o țintă realizabilă. (Liviu Anghel).