Benzi desenate? Nu, e realitatea cruntă din Penitenciarul Jilava, transformată într-un festin grotesc de abuzuri, teroare și o tăcere atât de asurzitoare încât ar putea sparge geamurile de la Ministerul Justiției. Cazul agentului Gherciu Cornel Tony, un Don Quijote modern care a îndrăznit să lupte cu morile de vânt ale sistemului, dezvăluie fața nevăzută a unei instituții unde legea e un concept opțional, iar interesele personale și conexiunile „de familie” dictează ordinea. Căci, în timp ce ANP simulează un „control amplu,” Jilava fierbe într-un cazan de practici mafiote și frică pură.

Eroul anonim și glonțul de aur: „Dacă vorbești, te distrugem!”

Să-i urăm „bun venit” lui Gherciu Cornel Tony, noul martir al adevărului, transformat rapid în țintă mobilă! În loc să fie aplaudat pentru curajul de a sparge omerta Jilavei, omul a devenit protagonistul unui atac concentrat, al cărui mesaj e mai clar decât cristalul: „Dacă îndrăznești să vorbești, te distrugem.” O tactică veche de când lumea, dar executată cu o brutalitate demnă de anii ’90.

Și cum se distruge un om în era digitală? Simplu: îi scurgi dosarul de personal direct în presă, pe „surse” binevoitoare de la Gândul, desigur! Adrese, numere de telefon, detalii intime despre familie – toate datele strict protejate legal, aruncate în spațiul public. Un act de intimidare instituțională pură, o demonstrație de forță menită să amintească fiecărui angajat că „nu vă atingeți de clanul care conduce penitenciarul!” E ca și cum ai purta o pancartă cu „Eu sunt următorul” pe frunte.

Jilava, „Penitenciarul Morții”: Istoria unei decadențe ieșite din grafic (aici)

„Penitenciarul morții,” cum îl alintă mulți, nu e o poreclă dată întâmplător. Este o instituție unde scandalurile curg gârlă, iar fiecare episod este un nou capitol într-o carte horror a administrației publice.

Padocurile ilegaie și ofranda angajaților: De la animale de casă întreținute din bugetul public (probabil cu caviar și șampanie) și „taxe” colectate de la angajați, până la…. ce? Moartea subită a unor deținuți. Moartea subită, desigur, fără nicio lămurire, fără niciun vinovat. Incendiul din camera serverelor? Fără răspunsuri, fără vinovați. Este o rețetă clasică: tăcere, mușamalizare, intimidare. Și evadarea din interior din 2024? O simplă anomalie, nu-i așa?

„VIP-uri” și băutură la liber (aici): Mai adăugați la tabloul idilic și perchezițiile recente care au scos la iveală cantități industriale de alcool și favoritisme scandaloase pentru deținuții „VIP.” Jilava nu e doar o închisoare, e un club exclusivist, unde regulile sunt făcute și desfăcute la discreția celor puternici.

Clanul Teoroc: Moștenirea feudală a inchisorii cu patronat

În acest peisaj dezolant, un nume răsună ca un ecou: Clanul Teoroc. Fosta directoare Cristina Teoroc, o adevărată matriarhă a sistemului, continuă să-și exercite influența chiar și după plecarea din funcție. Cum? Prin finul său, actualul director, Silvian Claudiu Românu. O legătură de sânge (spiritual) mai puternică decât orice regulament de serviciu!

Și pentru ca tabloul să fie complet, soțul fostei directoare, Ștefan Teoroc, conduce una dintre cele mai importante structuri sindicale din sistem. Ați înțeles acum? Soție directoare, fin director, soț lider sindical. O rețea de interese care înghite orice principiu de etică și profesionalism. Cazul lui Gherciu, desigur, a devenit pretextul perfect pentru a-l elimina din sistem și a bloca orice tentativă de formare a unui nou sindicat – o amenințare directă la veniturile și influența „clanului” deja consacrat.

Ipocrizia institutională: „Astăzi te văd, mâine te ucid!”

Cea mai mare ironie, demnă de o comedie neagră, este ipocrizia instituțională. Când Gherciu Cornel Tony a fost încadrat în sistem, toate procedurile au fost „legale și transparente.” Eventualele sale „fapte penale din trecut” au fost „declarate și evaluate” și au trecut testul. Ghici cine le-a validat? Exact! Aceleași persoane care astăzi îl arată cu degetul, încercând să-i distrugă imaginea.

Silvian Claudiu Românu, actualul director de la Jilava, un nume „greu” al Resurselor Umane din ANP ani de zile, nu a observat aceste „așa-zise nereguli” la momentul potrivit. O orbire selectivă, extrem de convenabilă, nu-i așa? Ce e moral și ce e imoral, se schimbă de la un ciclu electoral la altul, sau de la o stare de spirit a șefului la alta.

Cine răspunde? O intrebare retorică, o tăcere asurzitoare!

Întrebarea esențială, pe care o punem cu o amărăciune aproape dulce: cine răspunde pentru scurgerea de informații confidențiale și pentru intimidarea unui angajat al statului? Cine este responsabil că, în 2025, o instituție de justiție folosește metode de șantaj și teroare psihologică?

Penitenciarul Jilava nu este doar un simplu penitenciar; este un simbol al decăderii morale a sistemului penitenciar românesc. Un loc unde legea este o glumă proastă, puterea se transmite prin rudenie și finantocrație, iar onoarea e un concept de Ev Mediu.

E timpul ca Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Justiției și alte instituții „abilitate” să intervină. Nu cu controale de formă, ci cu măsuri reale, transparente și sancționatorii. Dar, să fim sinceri, e puțin probabil. Pentru că în România, tăcerea, în fața abuzului, nu e doar complicitate; e o meserie, bine plătită și cu pensie specială. (Cristina T.).

În cel mai recent episod al serialului „Poliția Română: Oglinda Societății”, difuzat fără audiență dar cu un impact devastator, se pare că scenariul abuzului de putere este încă rețeta de succes, mai ales la Inspectoratul de Poliție Județean Constanța. O știre care nu mai șochează pe nimeni, decât, poate, pe cei naivi, dezvăluie sindicatul Europol: cultura umilinței, a intimidării și a „căprăriei” nu doar că persistă, dar pare să prospere, chiar și în prag de 2025. Pregătiți-vă pentru o porție zdravănă de cinism, pentru că realitatea depășește, de departe, orice pamflet.

Pământul promis al abuzului: Unde raportul e gunoi, iar respectul e o farsă

Imaginați-vă scena: un tânăr agent de poliție, proaspăt ieșit de pe băncile școlii, plin de idealism (sau cel puțin așa ar trebui să fie), își depune raportul. Și ce primește în schimb? O replică demnă de un film cu gangsteri de mâna a doua: „Vrei să te joci cu mine?”. Da, ați auzit bine! Nu e o amenințare într-un gang de cartier, ci o întrebare rostită de un șef cu epoleți, din cadrul IPJ Constanța. Conform dezvăluirilor Sindicatului Europol, se pare că ruperea raportului în fața subalternului a devenit o artă, o demonstrație de forță brută, un ritual de inițiere în „mecanismele” poliției române.

„Ai făcut fals!”, îi urlă „superiorul”, pentru că bietul agent a greșit o dată pe hârtie. Un detaliu minor transformat în pretext pentru o tiradă de intimidare: „Iei o coală și un pix și te apuci de scris!”. Ce atitudine demnă de un… bine, știm cu toții ce. Și nu e vorba de un șef oarecare, ci de însuși șeful Biroului Rutier Medgidia, cel care demonstrează cu brio că Poliția Română, în anul de grație 2025, încă trăiește în epoca feudală a „șefului absolut”.

Tutelă? Tortură asistată de stat!

Tânărul agent, un absolvent din vara aceasta, se află în perioada de tutelă. Perioadă care, în mod normal, ar trebui să însemne ghidare, sprijin, încurajare. Dar la Constanța, „tutela” se traduce prin amenințări, presiune și batjocură. Un fel de „botez” cu picioarele în cap. I se impune un singur lucru: să aplice cât mai multe amenzi. Nu pentru siguranța cetățeanului, nu pentru prevenție, ci pentru ca șeful să-și justifice „gradele și recompensele”. E o logică distorsionată, pe care o pricepe orice absolvent de grădiniță, dar, se pare, nu și „elita” poliției rutiere.

Și culmea ironiei negre: tutorele desemnat nici măcar nu e planificat în serviciu cu el! Practic, juniorul e aruncat în gura lupului, fără busolă, fără ghid, dar cu cerințe absurde și amenințări la fiecare colț de stradă. „De ce nu ai aplicat sancțiuni?”, răsună reproșul abuziv. Evident, pentru că singura școală pe care șefii o cunosc este cea a „cotizației” prin numărul de amenzi.

Filosofia „amenda-i viața”: De la vinișoare la tragedii asfaltate

Această mentalitate de „manager rutier”, obsedat de cifre și statistici de sancțiuni, nu face decât să ne mențină pe primul loc în Europa la numărul de morți pe șosele. Căci, nu-i așa, prevenția e pentru fraieri, educația e pentru școli, iar rolul polițistului e să umple bugetul de „amenzi la hectar”. Ei știu doar de amendă, multă amendă, pentru orice. Logica e simplă: „nu știi ce-i bine? Plătește!”

Și atunci, mai are rost să ne amintim de tragedia de la 2 Mai? Aceeași tragedie care a început cu o oprire rutieră, unde șeful de serviciu rutier a închis ochii, pentru că „tatăl era în dreapta”? O „mică” abatere, fără consecințe reale, nu-i așa? Dimpotrivă, inspectorul-șef Glugă, cel care l-a protejat pe șeful serviciului rutier, a fost ulterior promovat consul! Semn că în România, dacă ești „șmecher” și protejezi pe cine trebuie, chiar și peste cadavre, ești răsplătit din plin.

De ce nimeni nu mai vrea uniforma? O intrebare retorică, un răspuns dureros

În acest context, să ne mai mire că tinerii fug de meseria de polițist ca de ciumă? Cine ar vrea să se alăture unui sistem unde ești umilit, hărțuit și tratat ca un gunoi de către propriii tăi superiori? Ce părinte ar visa ca fiul sau fiica lui să devină un instrument în mâna unor frustrați, care au uitat ce înseamnă onoarea și demnitatea uniformei? Răspunsul e clar: nimeni!

Așteptăm cu o doză consistentă de sarcasm și un strop de speranță (foarte mică) să vedem dacă „onorabila” conducere a Poliției Române va scoate capul din nisip și va reacționa la acest „bullying” și la această hărțuire instituționalizată. Sau, mai degrabă, vor scoate un comunicat de presă plin de clișee și promisiuni deșarte, în timp ce tinerii agenți continuă să fie călcați în picioare. La Constanța, se pare că legea junglei se aplică, dar uniforma e obligatorie. O adevărată capodoperă a absurdului românesc! (Cerasela N.).