Henry Kissinger, George Soros și George Friedman sunt cu toții susținători ai ideii că omenirea are nevoie de o ordine globală care, pe deasupra frontierelor culturale, să stabilească și impună persoanelor fizice și vechilor entități politice create de ele, reguli de comportament apte a duce la evitarea războiului, într-un univers în care interdependențele obiective generează solidaritatea intereselor, lăsând în urmă independența și competiția între națiuni.

Această viziune, considerată a fi specifică secolului al XXI-lea, este pusă astăzi în discuție de războiul superputerilor decadente ale secolului al XX-lea, Rusia și SUA, de fapt războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Orientul euro-asiatic, purtat pe frontul ucrainean, acolo unde intervenția militară rusă este acuzată ca fiind inspirată de mentalitățile secolului al XIX-lea. De fapt, pe zi ce trece, realizăm că ciocnirea este nu între globalism și naționalism, ci, pe lângă lupta pentru putere (și sfere de influență), una între culturi diferite (anticipată de Samuel Huntington), circumscriind diferite globalisme.

(„Globalismul” fiind o ideologie referitoare la administrarea globalizării ca fenomen obiectiv de neoprit; poate doar Inchiziția a încercat, cu un succes limitat, să îi frâneze marșul.) Criza ucraineană nu pune în discuție globalizarea și nici măcar globalismul, ci confruntă diferitele concepții globaliste privind ordonarea sa. Aceste diferențe de concepție (prezente chiar în tabăra americană / occidentală) apar în diferitele propuneri ale principalilor geo-politologi americani cu privire la soluționarea respectivei crize.

RECURS LA ISTORIE: 1815, 1918, 1919, 1938, 1941, 1975

Ceea ce îi desparte pe kissingerieni de soroșiști sunt și exemplele istorice la care se referă și din care se inspiră fiecare.

CE SPUN KISSINGERIENII?

i. Congresul de la Viena, 1815. Henry Kissinger își întemeiază convingerile pe lecțiile Congresului de la Viena care, în 1815, a adus Europei pacea (în termeni absoluți pentru treizeci de ani și cel puțin relativă pentru o sută de ani), după dura perioadă a războaielor napoleoniene, prin crearea unui sistem flexibil de alianțe și a unui format de negocieri capabil să asigure permanenta păstrare a echilibrului puterilor. Chiar dacă între 1815 și 1914 s-au mai înregistrat confruntări armate pe teritoriul Europei, acestea nu au avut caracterul devastator al campaniilor lui Napoleon I și au fost calmate relativ repede prin intervenția unor terți sau formarea unor coaliții care au restabilit echilibrele de putere și au împins pe toți cei interesați către tratative de pace, menite, printre altele, să salvgardeze ordinea continentală, ferind-o de bulversări revoluționare. Acesta a fost „sistemul Metternich” care a prefigurat „concertul națiunilor”.

În lucrarea sa de doctorat, Kissinger lasă să transpară admirația pentru ministrul de externe și cancelarul Imperiului Habsburgic, Klemens von Metternich, care a lucrat cu moderație și prudență pentru a împărți puterea în Europa post-napoleoniană între mai mulți jucători apți, în același timp, să se asocieze și să se echilibreze între ei descurajându-și, astfel, reciproc tentațiile războinice, a reușit să reintegreze Franța în această arhitectură de securitate colectivă, evitând umilirea și alienarea ei, și, totodată, a stăvilit încercările Rusiei de a domina continentul. Toate acestea au fost obiectivele politicii kissingeriene în timpul Războiului rece (locul Franței fiind luat de Germania) și ele sunt valabile și în prezent.

ii. Conferința de la Versailles, 1919. În gândirea kissingeriană Congresul de la Viena reprezintă opusul Conferinței de pace de la Versailles, în cadrul căreia, în 1919, puterile învingătoare în Primul Război Mondial au impus Germaniei învinse condiții umilitoare și înrobitoare, obligând-o, injust, neviabil și, după cum s-a văzut, nedurabil să suporte costul reparării tuturor pagubelor produse de operațiunile militare. Faptul a condus nu numai la revanșismul și revizionismul german, aflate la originea celui de al Doilea Război Mondial, dar și la prăbușirea ordinii mondiale antebelice, simultan cu împărțirea lumii în blocuri rigide adverse, așezate sub semnul unor ideologii exclusiviste, și plonjarea în Războiul rece guvernat de „echilibrul terorii” (nucleare).

Germania nazistă a început războiul având trei obiective principale: anularea Tratatului de la Versailles și demolarea ordinii mondiale (definită de marile puteri coloniale europene) responsabilă pentru impunerea acestuia; eradicarea bolșevismului ca ideologie și realitate politică; „rezolvarea problemei evreiești” prin toate metodele imaginabile, inclusiv prin inimaginabila și abominabila exterminare a unui întreg popor, aberant învinuit de înfrângerea și umilirea Germaniei.

Primul punct a fost pe deplin atins: la terminarea războiului ordinea negată de Hitler fusese definitiv compromisă, SUA și URSS desăvârșind opera până la adoptarea „păcii americane”.

În ceea ce privește al doilea punct, așa cum prevăzuse Hitler, puterile occidentale (cele anglo-saxone, dar și cele latine) au sprijinit ridicarea Germaniei, înfrânte sub aspect militar, pentru a purta împreună cu ea lupta împotriva „imperiului bolșevic” până la victoria finală; care a intervenit în 1991, permițând și reunificarea germană.

Cel de al treilea punct (care nu numai că nu poate fi scuzat, dar nu poate fi nici înțeles / explicat de orice minte sănătoasă) nu a fost atins, dar abordarea lui criminală a determinat, cu titlu de reacție, consacrarea sistemului mondial al drepturilor omului care, conferind persoanelor fizice un fel de suveranitate și un statut de cvasi subiect independent de drept internațional, a servit, alături de „obligația de a proteja” și „dreptul de a interveni”, nu doar individului uman, ci și promovării agendelor geopolitice postmoderne / postnaționale (imperiale), fie ele și fără conotația ideologică nazistă sau comunistă. Omul care poate pretinde protecție nu doar de la instituțiile statului al cărui cetățean este, ci și de la orice alt stat, poate fi împins a trăi practic într-o ordine supra-statală de felul celei a „imperiului prietenos” preconizat de liderii celui de al Treilea Reich și transpus apoi în proiectul Uniunii Europene.

iii. Învinsul din 1945 și învingătorul din 2022. Observând că astăzi (în 2022) puterea dominantă în UE este Germania, adică tocmai învinsul din cel de al Doilea Război Mondial, o Germanie care anunță, în contextul „favorabil” al confruntării militare ruso-ucrainene, fără ca cineva să i se poată opune sau măcar să protesteze, că se va reînarma în așa fel încât să devină prima forță militară a UE, probabil că Henry Kissinger se întreabă de ce a mai fost luptat și oficial „câștigat” respectivul război? De fapt, până la urmă, cine l-a câștigat cu adevărat și la ce au servit jertfele umane și suferințele cumplite ale celei mai recente conflagrații mondiale? Oare nu se putea ajunge aici și evitând războiul? (Spre sfârșitul vieții sale, însuși Winston Churchill se lamenta spunând că a dorit intrarea Marii Britanii în război pentru a salva imperiul britanic, democrația și unitatea Europei, ca să constate că, deși formal câștigase războiul, imperiul era pierdut și democrația sugrumată într-o Europă divizată sub semnul Războiului rece.)

Orice încercare de a răspunde acestor întrebări înseamnă alunecarea, riscantă și inutilă, în istoria contrafactuală. Istoria așa cum a fost evidențiază, însă, suficient relativitatea conceptelor de „victorie” și „înfrângere”, „învingător” și „învins” ca să nu încurajeze maximal și să determine opțiunea pentru evitarea confruntărilor (mai ales cele militare) în care părțile caută doar victoria proprie și înfrângerea celeilalte.

Aceasta nu este o pledoarie post factum în favoarea Germaniei naziste sau una apriorică în favoarea Rusiei putiniste. Este o pledoarie împotriva jocului de sumă nulă și în favoarea jocului de sumă pozitivă, în care câștigul se împarte între toții jucătorii potrivit unei formule negociate având calitatea durabilității și evitând sentimentul injustiției și al umilirii. Altminteri, cei care se vor simți nedreptățiți și ofensați vor repune mâna pe sabie de îndată ce generația în sufletul căruia teama de război a fost înscrisă cu sabia va dispărea. În așteptarea acestui moment, toată lumea va rămâne în nesiguranță.

iii. Pacea de la Brest-Litovsk, 1918. O dată istorică la fel de pilduitoare ca și anul 1919, este cea a anului 1918, respectiv cea a Tratatului de la Brest-Litovsk prin care Germania impunea Rusiei condiții la fel de înrobitoare și umilitoare cu cele care aveau să i le impună ei, doar cu un an mai târziu, Franța, Marea Britanie, SUA și aliații lor din Primul Război Mondial. Unde a dus aceasta? La revizionismul sovietic, la Pactul Ribbentrop-Molotov, respectiv la alianța celor două principale dictaturi europene pe deasupra frontierelor ideologice, și, în cele din urmă, la ocuparea jumătății estice a Europei de către Rusia sovietică.

Este imposibil ca domnul Kissinger să nu fi remarcat că actuala frontieră vestică a Rusiei, traversată de armata rusă când a invadat Ucraina în februarie 2022, este aproximativ cea a „rușinii naționale” de la Brest-Litovsk din 1918; pe o atare bază Kremlinul construiește legitimitatea morală a războiului său. Legitimitatea politică vine din aceea că teritoriile revendicate au fost transferate Ucrainei de către Rusia sovietică potrivit unor calcule geostrategice care au pornit de la împrejurarea că Republica Sovietică Socialistă Ucraineană făcea parte integrantă din Imperiul sovietic. După dispariția acestuia, precum și după avansul puterilor occidentale rivale aliate în cadrul NATO până în imediata sa vecinătate, succesorul rus înțelege fie să obțină garanții juridice de securitate din partea Occidentului euro-atlantic (Președintele Putin a prezentat cam în ce ar trebui să constea acele garanții), fie să își aproprieze manu militari garanții de securitate reale recuperând poziții strategice cedate într-un context cu totul diferit celui actual.

Refuzul occidental poate împinge spre o altă coaliție antioccidentală – observă, pe bună dreptate și Henry Kissinger. Rândul trecut a fost Pactul nazisto-sovietic; acum poate fi alianța ruso-chineză. În 1939 respectivul Pact a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial cu imensele sale suferințe pentru europeni și americani; acum, în 2022, alianța menționată poate amorsa un al Treilea Război Mondial (stricto sensu, iar nu doar neconvențional sau „hibrid”), de astă dată nuclear. De aceea trebuie căutată pacea acum iar nu mai târziu, și aceasta, inclusiv după expresia Președintelui Emmanuel Macron, „nu se va putea construi prin umilirea Rusiei”.

iv. Operațiunea Barbarossa, 1941. Pentru a epuiza tema sensibilității ruse (totdeauna trebuie să încerci a înțelege mentalitatea celui cu care ai de a face, fie el adversar sau aliat) se impune să ne referim și la anul 1941, luna iunie. Atunci Germania a încălcat prin surprindere Pactul Ribbentrop-Molotov, până în acel moment cheie de boltă a sistemului de securitate sovietic, devenind din prieten dușman și atacând fără preaviz Rusia sovietică. Începea punerea în aplicare a „Planului Barbarossa”.

Această experiență a marcat mentalul colectiv rus, mai ales la nivelul gândirii geostrategice a armatei ruse, până în ziua de azi. Doctrina Marelui Stat Major al Armatei Ruse, precum și cea a planificatorilor politici din zona apărării Federației Ruse se sintetizează în următoarele puține cuvinte: „Niciodată un alt iunie 1941!” Altfel spus, „niciodată nu vom lăsa o altă putere relevantă, fie ea și prietenă, să se apropie cu forțele sale armate atât de mult de frontierele noastre încât să ne poată ataca înainte ca noi să fim gata a riposta.”

Cine știe aceasta poate determina „liniile roșii” dincolo de care nu se poate trece în relația cu Rusia, precum și bazele negocierii unei păci cu Rusia. Fără o garanție reală că un atac similar celui din iunie 1941 nu va putea avea loc, Kremlinul nu va accepta nici un aranjament care să pună capăt actualei intervenții în Ucraina. Dacă aceste garanții ar fi fost date din timp, Ucraina ar fi rămas cu întregul teritoriu cu care s-a autodeterminat în 1991. Exista un consens tacit în acest sens. Cine a încălcat consensul fără a oferi nimic în schimb este principalul vinovat pentru escaladarea crizei ucrainene și a războiului pe frontul ucrainean.

CE SPUN SOROȘIȘTII?

i. Războiul real și războiul spectacol. Soroșiștii doresc, cum am mai arătat, cel puțin înfrângerea strategică a Rusiei, astfel încât, cu sau fără Vladimir Putin la conducere, restituind toate teritoriile ocupate sau, eventual, păstrând o parte a Dombasului și, evident, Crimeea, aceasta să fie atât de slăbită, pe plan economic și militar, încât să nu mai conteze în jocul regional și global de putere.

Dacă războiul real ar ajunge aici, s-ar putea, oare, ca așa să rămână lucrurile pentru totdeauna? Unii așa vor și așa speră. Cum nimic nu este, însă, etern, pentru cei mai moderați Rusia ar trebui scoasă din joc măcar până la reglarea conturilor cu China și lichidarea oricăror pretenții ale actorilor asiatici la a defini noua ordine mondială sub egida „secolului Asiei”. În acest scop se recurge la sau se vizează „umilirea Rusiei” într-un imens „război psihologic” purtat în cadrul unui fabulos „război-spectacol”.

ii. Conferința / dictatul de la München, 1938. În susținerea intransigenței pe o atare linie a „îngenuncherii și a umilirii strategice”, adepții școlii de gândire a lui George Soros, în frunte cu mentorul lor, evocă istoria anului 1938; respectiv experiența de tristă amintire a „conciliatorismului” de la München, care, potrivit evaluării tradiționale a învingătorilor din cel de al Doilea Război Mondial, nu ar fi salvat pacea, ci ar fi încurajat războiul.

Atunci, britanicii (Chamberlain) și francezii (Daladier) au încheiat un adevărat „pact” cu germanii (Hitler) și italienii (Mussolini) în baza căruia cei dintâi și-au încălcat angajamentele privind apărarea independenței, suveranității și integrității teritoriale a Cehoslovaciei, fiind de acord cu partajarea acesteia în favoarea celor din urmă, potrivit cu pretențiile formulate de Germania nazistă, și obligând guvernul cehoslovac să accepte partajul.

Puțini mai știu că atunci URSS s-a oferit să dea sprijin militar Cehoslovaciei pentru a rezista în fața agresiunii germane, dar, dincolo de opoziția democrațiilor occidentale (cărora i s-a supus, din rațiuni ideologice și geopolitice, guvernul cehoslovac însuși), această intenție s-a izbit și de refuzul României de a permite tranzitarea spațiului său aerian de către aviația sovietică. Rușii susțin că încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Stalin-Hitler, cum i s-a mai spus) nu a fost decât răspunsul obligatoriu la Pactul Chamberlain/Daladier – Hitler/Mussolini care izola URSS pe plan internațional și amenința cu formarea unei vaste coaliții occidentale antisovietice.

În 1938, Hitler și-a justificat pretențiile cu argumentul relelor tratamente la care guvernul cehoslovac supunea minoritatea germanofonă din regiunea Sudetă (Sudeteland) și de aceea a cerut ca teritoriile locuite de aceștia să fie cedate Reichului. Permițându-i-o Occidentul european l-ar fi încurajat să își sporească pretențiile și să declanșeze războiul mondial, atacând Polonia peste numai un an.

Similitudinea cu sprijinul Rusiei pentru autodeterminarea rusofonilor din Dombas, victime, se spune, ale opresiunii hiper-naționalismului ucrainean susținut de autoritățile de la Kiev, precum și pentru cea a rușilor din fosta regiune autonomă Crimeea, este frapantă. De aceea, soroșiștii susțin că acceptarea unui compromis, similar celui de la München 1938, cu Vladimir Putin nu ar face decât să-l încurajeze pe acesta într-o politică expansionistă de tip neo-imperial. În același sens, fostul Consilier pentru securitate națională al Președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, avertiza încă în 2014, după anexarea Crimeii de către Rusia, că „dacă Occidentul va închide ochii față de conflictul dintre Rusia și Ucraina, va urma agresiunea rusă împotriva statelor baltice, Poloniei și României.”

A spune acum ce s-ar fi întâmplat dacă Marea Britanie și Franța nu ar fi cedat în fața lui Hitler în 1938 și ar fi declarat atunci, iar nu cu un an mai târziu, război Germaniei, înseamnă a cădea iarăși pradă unui exercițiu de istorie contrafactuală. Noi nu putem fi siguri decât cu privire la ceea ce s-a întâmplat efectiv; și nici asta la modul absolut (sic!).

De asemenea, emoțiile, oricât de justificate ar fi, nu pot ține locul calculului rațional. În acest sens, orice comparație își are limitele sale și, de aceea, nu poate ține loc de probă a verității unei concluzii. (Comparaison n’est pas raison!)

Cu atari precizări este de menționat că, dincolo de asemănările formale, pe de o parte, Sudetenland nu fusese transferată niciodată de Germania Cehoslovaciei, pentru simplul motiv că nu îi aparținuse niciodată, iar pe de altă parte, că între naționalismul ceh din deceniul 1930 și cel ucrainean din deceniul 2020 și din totdeauna nu există termeni de comparație. Totodată, între importanța strategică și psiho-politică pe care Ucraina o prezintă pentru Rusia, pe de o parte, și cea pe care o au statele baltice, dar mai cu seamă Polonia și România diferența este ca de la cer la pământ. În plus, toate acestea din urmă sunt membre NATO.

Ceea ce știm este că în 1938, o Germanie serios înarmată inclusiv cu sprijin sau accept occidental, contractele pentru achiziția de tehnică militară peste ceea ce prevedeau tratatele de pace fiind prea atrăgătoare pentru industria de armament engleză și franceză, nu era încă pregătită decât pentru un război local. Puterile vest-europene erau, însă, și mai puțin pregătite pentru un război cu Germania. Iată de ce, „conciliatorismul” lor ar trebui privit și ca o manevră necesară pentru a câștiga timp în vederea consolidării puterii lor armate.

Dincolo de aceasta, ceea ce, pornind de la experiența anului 1938, trebuie memorat, cu titlu de principiu general și permanent valabil, este că: a) integrarea economică internațională reprezintă un obstacol împotriva adoptării opțiunilor militare (ceea ce s-a urmărit prin crearea Comunității europene a cărbunelui și oțelului, evoluată apoi până la transformarea în UE, și se întâmplă și acum în cazul conflictului dintre Occident și Rusia, când imboldul către escaladarea confruntării este temperat obiectiv de interdependențele economice); b) înarmarea nu asigură pacea, ci stimulează războiul, căci armele trebuie folosite iar producătorii lor au nevoie de piață (ceea ce s-a obținut prin înarmarea Germaniei cu sprijin britanic în anii 1930 și se probează și în cazul înarmării Ucrainei, care a dus la blocarea negocierilor de pace); c) echilibrul puterilor (inclusiv și mai ale sub aspect militar) descurajează războiul, cel puțin în forma sa clasică bazată pe violența fizică (ceea ce s-a verificat în timpul Războiului rece și conduce la concluzia că războiul ruso-ucrainean nu se poate rezolva prin înarmarea ucrainenilor, ci prin revenirea la sistemul echilibrelor de putere proiectat, printre altele, de Actul final de la Helsinki, în 1975).

iii. Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, Helsinki, 1975. Dacă pentru George Soros anul 1938 este argumentul intransigenței, concluziile acelei experiențe l-au condus pe Henry Kissinger la Helsinki în 1975. Trebuia mers la Helsinki tocmai pentru a nu se mai ajunge la un alt München.

Ce s-a stabilit prin Actul final de la Helsinki? În primul rând, au fost reconfirmate și înghețate frontierele stabilite la finele celui de al Doilea Război Mondial. În al doilea rând, au fost deschise căi pentru cooperarea economică între și integrarea economică a blocurilor politico-militare adverse. În al treilea rând, au fost concepute mecanisme privind controlul arsenalelor militare și al proceselor de înarmare, astfel încât să se mențină paritatea de putere militară între statele emisferei nordice, luate separat și grupate în alianțe militare. Tuturor acestora li s-au adăugat și măsurile pentru creșterea încrederii fără de care celelalte înțelegeri cu greu și-ar fi putut produce efectele la nivel maximal. Important a fost, desigur, și „coșul al treilea” privind drepturile omului, dar istoria lui este mai puțin semnificativă pentru tema care ne interesează acum și aici, cu referire la criza ucraineană.

Dacă astăzi avem senzația că ne întoarcem la anul 1938 este tocmai pentru că am deviat de la acordurile anului 1975, acorduri din care s-a născut „destinderea” și „coexistența pașnică”.

Dacă astăzi vrem să soluționăm criza ruso-ucraineană sau, mai exact, cea ruso-americană ori ruso-atlanticistă aplicând concluziile istoriei contrafactuale și ale unor comparații aproximative bazate exclusiv pe momentul München 1938, este pentru că nu mai dispunem de instrumentele cu care ne-am dotat la Helsinki în 1975. De aceea războiul pare unora o soluție mai bună și mai sigură decât pacea.

Acestei evaluări soroșiste, marcate mult de prejudecăți ideologice, Henry Kissinger, arhitectul „destinderii” le răspunde insistând că pentru a se evita o catastrofă mai mare decât cea a actualei confruntări din Ucraina, Rusia nu trebuie împinsă cu spatele la zid, precum Germania în 1919, cu atât mai mult cu cât Moscova azi, spre deosebire de Berlinul de altădată, dispune de un arsenal nuclear considerabil. Așadar inspirația trebuie căutată la Helsinki iar nu la München.

MEMORANDUMUL DE LA BUDAPESTA (1994)

În susținerea caracterului moral și pedagogic al poziției lor față de invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, soroșiștii fac referire și la Memorandumul de la Budapesta, prin care, în 1994, Rusia, SUA și Marea Britanie au garantat independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, în schimbul acordului acesteia de a ceda Rusiei arsenalul său nuclear rămas de la URSS. Acesta era de fapt un partaj succesoral între doi dintre urmașii imperiului sovietic, conceput potrivit cu interesele celor două puteri nucleare anglo-saxone (nord-atlanticiste), interese pentru satisfacerea cărora ele au fost gata să plătească prețul garanțiilor respective. Evident, și „moștenitorii” erau mulțumiți: rușii primeau arsenalul sovietic integral, iar ucrainenii primeau garanțiile (teoretic mai prețioase decât armele, pentru o putere prea mică pentru a îndrăzni să intre într-un război nuclear cu hegemonii globali). Dacă astăzi Ucraina ar fi dispus de acel arsenal problemele tuturor ar fi fost mai mari, iar nu mai mici.

Revendicând teritorii ucrainene Rusia pare a fi încălcat acordul menționat. Ceea ce este criticabil, chiar dacă acesta nu avea forța juridică a unui instrument de drept internațional, nefiind ratificat de parlamentele semnatarilor.

Kissinger, Soros, Friedman: Trei viziuni, o singură realitate (I)
Să revedem, însă, cu atenție prevederea centrală a memorandumului cu pricina. Ea rezidă în afirmația potrivit căreia „Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei”. Or, așa cum am arătat anterior, Actul final de la Helsinki este un document coerent construit în așa fel încât toate prevederile sale se sprijină una pe alta de o manieră care să constituie un sistem de securitate colectivă.

Este adevărat că documentul amintit nu permite modificarea frontierelor prin forță, ci numai prin acordul părților interesate, dar beneficiul acestei prevederi implică și observarea obligațiilor privind transparența înarmării, controlul armamentelor și asigurarea unui echilibru între puterea militară a părților semnatare. În plus, intrarea într-un sistem multilateral de garanții obligă pe beneficiarul garanțiilor la echidistanță față de garanți, după cum garanții sunt ținuți să rămână la distanță egală de cel garantat. Nici un garant nu are dreptul de a încerca să îl atragă în sfera sa de influență pe cel căruia i s-au oferit garanții, făcând din înarmarea unilaterală a acestuia un atu al său în raporturile cu ceilalți garanți. Orice altă conduită reprezintă o încălcare a acordului referitor la garanție și dispensează de obligațiile lor pe garanții afectați de aceasta.

Or, cel puțin după 2014, Ucraina a fost tratată ca un membru de fapt al NATO, armata sa fiind dotată și antrenată ca și când ar fi fost integrată în ansamblul militar nord-atlantic. Aceasta după ce anterior, și Rusia încercase menținerea Ucrainei în sfera sa de influență, profitând de vechile lor legături culturale, economice și politice.

Prin urmare, dacă s-ar cere să arunce prima piatra partea semnatară a Memorandumului de la Budapesta care l-a aplicat permanent cu bună credință și nu i-a adus nici o atingere, piatra ar rămâne la locul ei, nearuncată.

Desigur că nu se poate ieși fără asentimentul Ucrainei din încurcătura creată, mai cu seamă în măsura în care aceasta ar trebui să facă și unele compromisuri, inclusiv teritoriale. Compromisurile sunt personale și nimeni nu are dreptul de a le accepta sau respinge pentru altul. În acest sens, Ucraina are tot dreptul de a proceda potrivit intereselor sale vitale.

Un asemenea drept aparține, însă, și comunității internaționale, din care face parte și Rusia. Această comunitate are nevoie de securitate tot atât de mult pe cât are și Ucraina. Iată de ce, inspirându-se și din lecțiile istoriei, membrii amintitei comunități trebuie să se poziționeze în așa fel față de Ucraina încât în actul apărării intereselor sale aceasta să nu aibă cum ignora interesele celorlalți; ale tuturor celorlalți.

Negocierile de pace nu pot fi imaginate în absența Ucrainei, dar nici doar făcând din ele o afacere ruso-ucraineană. Aceasta întrucât războiul în curs nu are ca părți doar Rusia și Ucraina, iar organizarea păcii și stabilirea prețului ei nu le interesează doar pe cele două. Din atare perspectivă va fi importantă lărgirea formatului în care s-a convenit Memorandumul de la Budapesta și reactualizarea principiilor și regulilor Actului final de la Helsinki, cu garanții suplimentare privind respectarea lor. Lucru cerut insistent de peste un deceniu (ca să fim fideli adevărului istoric până la capăt) și de Rusia.

Adrian Severin