Aşa ceva nu s-a mai spus niciodată la modul deschis. Niciodată vreo ţară nu şi-a precizat cu atâta nonşalanţă şi precizie obiectivul său imperial. Seamănă, de foarte departe, cu ceva care s-ar fi putut naşte din imaginea celebră, evident în linia retoricii franceze, folosită de Generalul de Gaulle atunci când, în noiembrie 1959, invoca un vis al Europei Unite, cea care să meargă de la Atlantic la Urali, acea Europă care să „decidă asupra destinului lumii”.

Poetic, frumos spus îndemn care, cel mult, avea să inspire începutul construcţiei edificiului european şi avea să fie reluat mai târziu ca argument pentru cei care susţineau aderarea noilor state din centrul şi estul contnentului nostru, eliberate din coşmarul comunismului. Dar numai atât, exact la nivelul influenţei franceze asupra extinderii UE şi NATO.

Dar de Gaulle, nu a invocat niciodată recurgerea la acţiuni militare pentru realizarea obiectivului său, nu a imaginat vreodată ca totul să fi putut începe cu o eventuală invazie a teritoriilor „în care a înflorit civilizaţia modernă” şi unitatea noului imperiu să fie impusă prin crime de război, genocid şi crime împotriva umanităţii. Doar cu foarte puţin timp înainte, Germania nazistă fusese înfrântă în lupta prin care încercase să impună celorlalte state europene al Treilea Rech care urma să dureze 1000 de ani, folosind procedele teribile, niciodată pomenite în istorie, pe baza justificărilor care au permis Holocaustul şi toate ororile teribile de acum consemnate în manuale.

De aici şocul electric de mare intensitate care a cutremurat cancelariile lumii civilizate la auzul declaraţiei (a cărei autenticitate a fost verificată şi reverificată) făcute de Dimitri Medvedev, fost preşedinte al Federaţiei Ruse, fost prim ministru, actualmente vice-preşedinte al Consiliului de Securitate al Rusiei care a spus că obiectivul ţării sale este „să clădească o Eurasie deschisă de la Lisabona la Vladivostock”:

Într-un mesaj trnsmis pe reţeaua Telegram, Medvedv a repetat faptul că „preşedintele rus Vladimir Putin a fixat în mod ferm obiectivul de demilitarizare şi denazificare a Ucrainei… sarcini complexe care nu se realizează de pe o zi pe alta şi nu se vor împlini numai pe câmpul de luptă…cel mai important lucru fiind de a schimba conştiinţa sângeroasă şi plină de mituri false a ucrainienilor de azi…Obiectivul este pacea pentru generaţiile viitoare de ucrainieni înşişi şi posibilitatea de a construi în fine o Eurasie dechisă, de la Lisabona la Vladivostok”.

Adică, scuzaţi dar aşa ar arăta imaginea coşmarului viitor cu capitala la Moscova:

Mare tulburare şi emoţie în rândul occidentalilor, luaţi acum prin suprindere de aceste afirmaţii care, la modul brutal şi având argumentul de credibilitate al invaziei Ucrainei, par să înţeleagă că rău au făcut că, de ani de zile, au ignorat mesajele ruseşti, absolut oficiale, privind nu numai intenţia de întări modelul existent al Eurasiei, ci şi de a trece la un moment dat la etapa superioară, cea la care se referă acum şi Medvedev, adică Marea Eurasie. Iată ce spunea Vladimir Putin într-un articol publicat în Die Zeit pe 22 iunie 2021 sub titlul „Europa de la Atlantic la Pacific”, cu prilejul aniversării ofensivei germane din 1941 împotriva URSS:

„Sperăm ca sfârşitul Războiului Rece va fi sinonim cu victoria pentru ansamblul europenilor. Se pare cătr-o perioadă scurtă de timp visul Generalului de Gaulle asupra unui continent unit va deveni realitate, nu atât pe plan geografic, de la Atlantic la Urali, cât pe un plan cultural şi de civilizaţie, de la Lisabona la Vladivostock”.

Pledoarie care, cum spune Pierre-Emmanuel Thomann, a deschis ceva speranţe şi ferestre de cooperare: astfel „după Războiul Rece, Germania a propus Rusiei în 2007 un parteneriat economic în cadrul viziunii sale asupra „unei Europe de la Lisabona la Vladivostok”. Mai recent, Medvedev a invocat posibilitatea unui tratat de securitate între Europa şi Rusia imediat după războiul Rusiei cu Georgia din 2008 şi obţinuse susţinea (declarată) a lui Sarkozy. În fine, Emmanuel Macron a propus în 2018 o nouă arhitectură europeană de securitate cu Rusia”. Chiar Angela Merkel spunea odată că nutrea speranţa ca „Rusia să-şi dezvolte treptat legăturile cu zona economică europeană, rezultatul fiind o zonă comună economică de la Lisabona la Vladivostok”. Viziuni pacifiste şi tip umanist pe care ruşii le-au înţeles şi folosit în sprijinul propriilor interese, dovadă ce s-a petrecut în ultima perioadă când au abndonat acest tip discurs ca pe o inutilitate de tip democratic, complet anacronică într-un regim cu adevărat dspotic cu perspectivă europeano-asiatică.
Acum ruşii trec la nivelul rumător de ambiţie şi deplasează axa priectului, centând totul nu pe cooperarea eventuală cu Europa, ci, direct, fără ezitări sau interpretări posibile, pe tema Marii Eurasii , dezvoltare uriaşă a vechiului vis imperial al Rusii, extrapolat acum la dimensiuni geo-politice colosale, totul pornind de la tipul de intervenţie militară demonstrat în Ucraina.

Problema nu este atât dacă Rusia poate sau nu să facă asta. Esenţial, din punctul meu de vedere, este că acesta este obiectivul acţiunilor de acum şi asta dă sens nu numai la ce se petrece acum în teren, în imediata noastră apropiere, ci la modul în care Rusia a gânit mereu relaţiile cu toate statele cu care a format alianţe. CAER şi Tratatul de Varşovia, cu relaţiile de subordonare stabilite contractual, se mai pot repeta la cu totul altă scară şi acesta este, în esenţă, raţionamentul de putere care stă în spatele nostalgiei lui Putin după URSS.

De data asta, coşmarul este extrem de real şi poartă greutatea argumentaţiei militare şi a lipsei de măsură a Rusiei în acţiunea militară neprovocată împotriva unui stat european pe care, cu forţa, vrea să-l izbăvească de păcate şi să-l aducă pe calea cea draptă, evident folosind orice procedeu imaginabil. Ce-a spus acum Dimitri Medvedev este de o gravitate extraordinară, este o confesiune politică făcută la rece, în deplină cunoştinţă de cauză. Poate tocmai de asta înspăimântă şi arată ce stă cu adevărat la poarta Europei.

Cristian Unteanu