Acțiunea armatei ruse în Ucraina ar putea fi definită ca o operațiune militară cu caracter strategic având, cel puțin declarat, obiectivul demilitarizării statului respectiv. La nivel mondial acesta este un act de război care implică întregul spațiu euro-atlantic. Așadar un război care interesează cel puțin emisfera nordică.

Chiar dacă armatele NATO nu au intervenit direct pe frontul ucrainean, așa zisele „sancțiuni economice” impuse unilateral de tabăra euro-atlantică sunt acte de război realizate prin mijloace economico-financiare. Afirm că această „armă”, oricât de mult am amplifica utilizarea ei, nu are capacitatea de a decide soarta războiului. Aceasta cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a subiectelor de drept internațional vor refuza, oficial sau neoficial, expres sau tacit, aplicarea regimului sancțiunilor. (Unanimitatea membrilor NATO și UE este doar una de fațadă, atât timp cât nu reflectă interesele vitale ale tuturor.) În plus, războiul economic, într-o lume cu actori interdependenți și cu o piață mondială liberă și integrată (de altfel, după concepție americană), îi lovește pe cei care îl declanșează la un nivel cel puțin comparabil cu cel la care îi afectează pe cei împotriva căruia a fost declanșat.

Din perspectiva procesului de resetare a ordinii mondiale pe linia „noii normalități” și în contextul acestui proces, războiul era necesar unora, pe de o parte, pentru a-și exporta conflictele socio-economice interne cu caracter sistemic (așa s-a întâmplat și cu Marea criză din anii 1929-1933), iar pe de altă parte, pentru a face trecerea de la regimul de limitări a drepturilor individuale impus sub pretextul luptei împotriva pandemiei Covid 19, la un regim de limitări scuzate prin starea de război; respectiv pentru a asigura continuarea și cronicizarea restrângerii libertăților democratice.

Pentru Rusia, intervenția militară pe frontul ucrainean al războiului mondial (altminteri declanșat de mulți ani) era contraindicată și evitabilă, putând fi suplinită de „ofensive” mai puțin costisitoare pe alte fronturi. De ce a s-a recurs la ea și de ce confruntarea militară ruso-ucraineană se desfășoară de o manieră atât de ciudată (printre altele, eroica armată ucraineană nu se prea vede, iar armata invadatoare avansează cu frâna de mână trasă) rămâne de aflat. Din punctul meu de vedere, așa cum am și anticipat, de altfel, explicațiile pot fi trei: i. o înțelegere secretă ruso-americană care fie este aplicată sub privirile consternate ale unei omeniri complet nedumerite, fie a deviat pe cursuri aberante ca urmare a încălcării acordului de voințe de către una dintre părți sau a acțiunii „diavolului” ascuns în detaliile neclarificate la timp; ii. încurajarea (voluntară sau involuntară) dată de SUA / NATO prin excluderea anticipată a unei acțiuni militare în favoarea Ucrainei, dar, mai ales, prin anunțarea unor sancțiuni economice „teribile” pe care Rusia a calculat că le poate contracara; iii. o criză de nervi de tip paranoiac a liderilor ruși (nu doar a Președintelui Putin) provocată de un complex de factori (printre care atacurile la persoană, cu caracter injurios, ale liderilor occidentali, care, potrivit psihologiei ruse, sunt luate personal și sunt mai puțin acceptabile decât suferințele materiale produse de război, fie el militar sau numai economic).

Intervenția militară a Rusiei în Ucraina șochează toate instinctele noastre exersate în cadrul ordinii de drept internațional construite după cel de al Doilea Război Mondial și care a proclamat principiile egalității suverane, neamestecului în afacerile interne ale altor state, nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța. Repulsia este mai mare în cazul statelor mici și mijlocii, precum România, pentru care forța dreptului trebuie să treacă totdeauna înaintea dreptului forței.

Faptul că această intervenție copiază ca manieră, dar mai ales ca argumente precedentele create în deceniile scurse de la armistițiul intervenit în Războiul rece și renunțarea la ordinea mondială bipolară, de către SUA și NATO (a se vedea cazurile Iugoslaviei, Irakului, Afganistanului, Siriei, Libiei etc.), la rândul lor inspirate de doctrina Brejnev, privind „solidaritatea limitată” (transpusă în politică reală prin intervențiile armate din Ungaria, în 1956, și din Cehoslovacia, în 1968), precum și de doctrinele similare mai vechi Monroe și Th. Roosevelt (aplicate în America latină pe scară largă), nu poate scuza în nici un fel actuala conduită a Rusiei în relația cu Ucraina.

Ceea ce nu înseamnă că aplicarea unor standarde duble în condamnarea unor asemenea conduite poate fi justificată sau urmată. Ideea „denazificării” Ucrainei este soră geamănă cu cea a „democratizării” Afganistanului, aceea a „demilitarizării” Ucrainei are aceeași origine cu teoria „loviturii preventive” destinată anihilării armelor de distrugere în masă deținute de regimul lui Saddam Hussein din Irak (tortura practicată la Abu Gharib sau în centrele de detenție ale CIA amplasate în diverse colțuri ale lumii, documentată de Parlamentul european, nu a adus democrație, ci doar sânge, lacrimi și suferință), iar recunoașterea autodeterminării regiunilor Luhansk și Doniețk merge pas cu pas pe urmele recunoașterii secesionismului comunității albaneze din Kosovo (clinicile pentru prelevarea organelor prizonierilor sârbi, descoperite de Consiliul Europei, nu au avut vreo legătură cu statul de drept sau dreptul la autodeterminare).

În măsura în care am criticat la timpul lor faptele care s-au constituit în precedentele amintite, avem nu numai dreptul, ci și obligația de a critica în aceiași termeni fermi și operațiunile militare ale Rusiei îndreptate împotriva arsenalului militar instalat de NATO în Ucraina, dar mai ales împotriva dreptului suveran al Ucrainei de a-și alege liber politica sa de securitate și apărare (evident, cu observarea caracterului indivizibil al securității). Resuscitarea și escaladarea nazismului în Ucraina sunt reale și îngrijorătoare, dar eradicarea lor este treaba ucrainenilor conduși de un guvern pro-ucrainean, iar nu misiunea statelor străine ghidate de teoriile neoconservatoare care justifică intervenția militară străină în vederea schimbărilor de regim. Abia atunci când asemenea regimuri și-ar transpune politica exclusivistă și agresivă din plan intern în plan extern, comunitatea internațională ar fi îndreptățită la o reacție în forță, apelând la sistemele de securitate colectivă.

Simpla critică a unor asemenea abateri de la vechea ordine internațională postbelică nu rezolvă, însă, nici o problemă. Esențial și util este să constatăm decesul vechiului drept internațional și dezordinea internațională subsecventă acestui trist eveniment. De la această constatare trebuie plecat pentru a adopta pe cale consensuală un nou cadru normativ global, apt a garanta securitatea și stabilitatea întregii lumi, printr-un sistem elastic de echilibru al puterilor funcționând predictibil pe baza unor reguli clare, acceptate de toți ca fiind în interesul tuturor.

Revenind la criza ucraineană în curs de desfășurare, apare limpede că de la ea pleacă două drumuri: unul duce spre un război devastator cu potențialul recurgerii la arma nucleară, iar altul către negocieri apte să producă un compromis rațional și pozitiv, echitabil, fezabil și durabil. Pe scurt: război sau negocieri; murim împreună sau dialogăm împreună.

Pentru moment se constată că nimeni nu apasă până la capăt pe accelerația confruntării armate în speranța că suferințele produse de costurile unei crize cu evoluție lentă, la nivelul popoarelor din statele implicate în luptă sau la cel al elitelor acestora, vor determina prăbușirea sub presiunea factorilor interni a regimurilor lor politice. Aceasta înseamnă o boală lungă, cu dureri imense afectând în special oamenii de rând, complet inocenți, și cu un deznodământ total incert, nu necesarmente just, sub aspect politic și moral. Strategia rezumată în expresia „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, acumulând răul la nivelul celor mulți fără de putere, și binele la cel al celor puțini obișnuiți a prospera din crize, războaie, revoluții etc, adică din durerea socială, este cea mai inumană dintre toate.

Din cronicizarea crizei SUA speră nu să învingă prin confruntare militară Rusia, ci să supună poporul rus sau cel puțin pe oligarhii ruși, pe o durată dincolo de capacitatea lor de rezistență (în principiu mai mare decât cea a societăților occidentale), unor suferințe care să îi îndemne la revoltă și la lovitură de stat. De aceea, Ucraina este îndemnată să reziste de una singură cât mai mult în fața unei forțe armate superioare, chiar dacă astfel va fi pusă pe butuci pe termen lung. Rusia, la rândul său, speră ca presiunea militară fără angajare maximă din partea sa, să maximizeze costurile sociale în Ucraina și să ducă astfel la o răsturnare a actualului guvern „pro-occidental”, ca efect al unei explozii cu origine internă. Dacă regimul putinist va cădea în asemenea condiții, alegerile parțiale pentru Congresul american vor putea fi câștigate de partidul Democrat, al președintelui Biden. Dacă regimul kievean sprijinit de SUA va cădea, republicanii lui Donald Trump vor câștiga. În toate aceste scenarii, principalii perdanți vor fi cei mici: cetățenii statelor implicate în conflict, Ucraina în orice caz, precum și vecinii săi (printre care și România) afectați pe plan economic și social de proximitatea unei zone de război. Comunitatea internațională nu poate accepta asemenea strategii, indiferent de cel care ar fi vinovat pentru izbucnirea crizei.

Ținând seama de toate acestea, în calitate de fost ministru de externe al României și de fost Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, fac următorul apel public adresat tuturor celor implicați, direct sau indirect, în conflictul ruso-ucrainean (american):

1. „Războiului retoric” caracterizat de un discurs agresiv, militarist, ofensator și diabolizant, menit a alimenta ura între națiuni cu scopul unic de a face tolerată restrângerea drepturilor și libertăților individuale impusă, chipurile, de un război, altminteri inutil, să înceteze de îndată;

În măsura în care în decurs de 24 de ore nu încep negocieri directe între reprezentanții Ucrainei și Rusiei, precum și în care asemenea negocieri nu duc la încetarea focului și retragerea armatei ruse în termen de 48 de ore, calculate din seara zilei de 27 februarie 2022 (CET), Secretarul general ONU, domnul Antonio Guteress, să inițieze de îndată convocarea unei conferințe internaționale la care să participe cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, Ucraina și statele vecine ale acesteia (Belarus, Moldova, Polonia, România, Slovacia și Ungaria), având pe agendă convenirea garanțiilor de securitate acordate statului ucrainean în condițiile rămânerii lui în afara oricărei alianțe militare (sau politico-militare) cu alte state sau grupuri de state (respectiv, adoptarea unui statut constituțional similar celui definit prin conceptul de „finlandizare”).

Indiferent cine ar câștiga prin război pe frontul ucrainean, nu ar putea obține pacea sau, dacă ar obține-o, aceasta ar fi o pace silnică de natură a constitui doar puntea către alte războaie și alte suferințe.

Adrian Severin