Discursul demonizator practicat de SUA și ventrilocii săi din secretariatul general al NATO la adresa Rusiei, în măsura în care este steril, adică nu este urmat de o acțiune concretă, rămânând să umple doar așteptarea viitoarei mișcări a Kremlinului pe tabla de șah a lumii, poate fi calificat ca alibi al lipsei de viziune politică, al oricărei politici.

Dacă este o tactică de negociere, menită a-l intimida pe preopinent, aceasta devine o aventură atunci când dialogul real se amână sine die din lipsa unei concepții clare asupra țintei strategice urmărite. În trecut, Germania nazistă dezlănțuia o campanie furibundă de demonizare a celor ce urmau să îi fie victime, înainte de a le ataca militar. În timpul crizei rachetelor cubaneze, administrația Kennedy a adoptat poza intransigenței față de URSS pentru a acoperi cedarea față de exigențele acesteia constând în retragerea rachetelor americane din Turcia. (Moscova sugerează că ar putea să adopte aceeași tactică în contextul actualei confruntări cu Washingtonul, deplasând efective și/sau tehnică militară în Cuba și/sau Venezuela, adică în „sfera de influență” americană, cu diferența că acum nu ar mai fi dispusă să se prefacă învinsă pentru a salva imaginea președintelui SUA.) În care din cele două modele ne aflăm acum? Delirul verbal al administrației Biden, cauzat vizibil de blocaj intelectual și autism politic, potențate de ambiția frivolă de a nu fi cumva prima care clipește la jocul privirii ochi în ochi cu oamenii lui Putin, ar putea fi, însă, și rezultatul intoxicărilor, intrigilor și instigărilor practicate de vechii aliați europeni ai SUA, care, prefăcându-se a-i accepta veleitățile de lider, îi agravează efectele sclerozei beliciste doar spre a înteți focul conflictului și a împiedica consensul asupra unei arhitecturi de securitate europeană; arhitectură de natură a-i obliga să își pună în cui propriile lor ambiții geo-politice.

SUA acuză Rusia că vrea să repună în discuție rezultatele Războiului rece. Nu este așa. Nu a existat nici o conferință de pace care să stabilească aceste rezultate. În mod unilateral SUA s-a declarat învingătoare în război. Astăzi află că Războiul rece nu s-a încheiat, ci doar s-a întrerupt.

America a confundat armistițiul propus de URSS cu o declarație de capitulare și vrea acum să îi fie validată confuzia. Rusia precizează, însă, că ea nu a capitulat și insistă că fără acordul ei nu va putea exista nici o securitate în Europa. Partea cea mai proastă nu este că amenință, ci că astăzi are capacitatea de a-și pune în aplicare amenințarea.

Rusia nu are forța pentru a face din Europa un rai; o are însă pe aceea pentru a face din Europa un iad. Rusia nu poate câștiga, foarte probabil, un război total cu NATO, dar fără acordul Rusiei, NATO (SUA și aliații săi) nu poate avea pacea. De aceea, un Tratat de pace prin care să se încheie Războiul rece, doar întrerupt în 1989, și să se convină asupra unei arhitecturi de securitate în Europa, ca punct de plecare pentru negocierea ordinii globale post-americane cu superputerile asiatice emergente, este indispensabil.

În timp ce denunță Rusia ca fiind o putere revizionistă care ar vrea să aducă timpul înapoi, adică să reînvie trecutul, SUA vrea să oprească timpul la momentul supremației sale mondiale, adică să refuze viitorul, neînțelegând că pax americana și-a atins limitele istorice, că americano-centrismul, succesor al euro-centrismului, nu mai poate supraviețui și că doar renunțarea la pretenția de a fi liderul universal, „imperiul necesar”, „Noul Ierusalim”, „orașul de pe munte” poate oferi Americii și lumii euro-atlantice păstorite de ea în secolul al XX-lea, șansa unui statut onorabil sub pax asiatica.

SUA acuză Rusia că vrea refacerea sferei de influența a URSS. Nu este așa. Rusia știe că nu mai poate fi o URSS după URSS. Ea vrea doar obținerea unui statut post-sovietic cu relevanță globală în cadrul ordinii mondiale multipolare post-americane, care se naște în „secolul Asiei”. Pentru asta are nevoie să iasă din armistițiul stabilit în 1989, nu prin revenirea la război, ci printr-o conferință de pace care să pună efectiv capăt Războiului rece și adversității cu SUA.

Nu instituirea unei sfere de influență contează acum, ci recunoașterea Europei ca centru de influență culturală într-o lume dominată de culturi cu izvoare extraeuropene. Rusia se consideră a fi o putere, o cultură și o civilizație europeană; și așa vrea să rămână. Ea înțelege perfect că pentru a fi acceptată ca jucător global și a avea succes în jocul politic global, trebuie să fie recunoscută de Europa ca putere europeană de prim rang și trebuie să obțină garanții de securitate (în primul rând) în Europa.

Influența Rusiei în Asia, în special cea siberiană și centrală, ca efect al impactului geografiei în istorie, îi oferă vocația de lider euro-asiatic, cam tot așa cum America păstrează vocația de lider euro-atlantic. Eurasia nu este, însă, Asia, iar principalele puteri care vor calibra secolul Asiei (și mă gândesc în principal la China, dar, de ce nu, și la India) nu aparțin Eurasiei. De aceea, fiind lider euro-asiatic în virtutea calității de putere europeană, Rusia trebuie să se așeze la masa negocierilor cu puterile Asiei, cu aptitudinea de a vorbi de pe meterezele arhitecturii de securitate europene; ceea ce este greu de conceput ca proiect fezabil și durabil în absența unei înțelegeri cu America.

Iată de ce, deși lider al Comunității Statelor Independente și al Organizației Tratatului Securității Colective, un fel de copii euro-asiatice ale UE și respectiv NATO, deși beneficiar al unor antante mai mult sau mai puțin cordiale cu India, Iranul și, mai nou, chiar cu Turcia, precum și, mai ales, deși partener strategic al Chinei, superputerea globală emergentă, Rusia insistă să ajungă la un acord cu SUA. Iar SUA, incapabilă să se privească lucid în oglinda istoriei, refuză să înțeleagă că acest acord nu ambiționează să o îngroape, ci îi poate salva viitorul.

Rusia post-sovietică de azi nu pretinde, cel puțin formal, să impună la Kiev sau Tbilisi sau Astana un guvern (declarat) „pro-rus” și măcar încearcă să nu își schimbe de manieră evidentă politica față de statele din vecinătatea sa în funcție de cine este la putere acolo. Asta a făcut-o Stalin, după Ialta (eventual încălcând înțelegerile de la Ialta) și Occidentul euro-atlantic, după Malta (încălcând, după cum este tot mai clar, înțelegerile de la Malta). Dimpotrivă, în ordinea post-bipolară, spontan și inevitabil provizoriu transformată în ordine unipolară, SUA a dezvoltat în mod deschis o retorică favorabilă partidelor politice și candidaților așa numiți „pro-occidentali” sau „pro-europeni”, în defavoarea celor așa-numiți „pro-ruși”.

Putem spune că Rusia este ipocrită, în timp ce SUA cinică. Ipocritul, cel puțin, știe cum trebuie să se poarte, deși nu o face, în timp ce cinicul nu se poartă cum trebuie pentru că nici măcar nu cunoaște regulile bunei purtări și de aceea nu oferă speranțe de îndreptare.

Sprijinul dat pe teren, „revoluției portocalii” din Ucraina în anul 2004, cu rapel zece ani mai târziu, este deja bine documentat și de necontrazis. Nu mai este nici o taină în legătură cu cei care au trimis în Piața Maidan corturi, pături, conserve, echipament medical, precum și echipament ceva mai contondent, ba chiar și consilieri, în sprijinul „forțelor democratice” care revendicau „pașnic” schimbarea de regim politic.

Așa cum am spus-o încă de atunci în rapoartele adresate OSCE și UE, forțele „revoluționare” ucrainene nu s-au ridicat pentru democrație, ci pentru a se desprinde de sub tutela geopolitică rusă. „Mariajul dintre naționalism și democrație”, despre care ne vorbea Zbigniew Brzezinski, s-a desfăcut foarte repede, așa cum, de altfel, anticipasem într-o conversație cu acesta purtată la Vilnius, în 2004, din vina „soțului” (peste măsură de naționalist). Forțarea acestui mariaj toxic prin export de revoluție nu a făcut decât loc corupției endemice și a dus la fragmentarea statului ucrainean, așa cum era el în granițele stabilite de Hrușciov, de-a lungul unor linii de fractură istorice, și la eșecul economic, social și moral a ceea ce a mai rămas din el.

Ceea ce știm și nu știm încă este de unde au venit lunetiștii care au tras de pe acoperișurile blocurilor învecinate în mulțimile adunate în piața Maidan, în 2014, provocând o justificată revoltă de masă și, în siajul ei, răsturnarea înțelegerilor la care se ajunsese cu doar câteva zile înainte, între guvern și opoziție, prăbușirea completă a ordinii constituționale și fuga din țară a Președintelui democratic ales. (Am participat personal, ca reprezentant al PE, la supravegherea alegerilor câștigate de Viktor Ianucovici și Partidul Regiunilor și am subscris la declararea lor ca libere și corecte.) Acestea au fost urmate de alegerea „pro-occidentalului” Președinte Poroșenko, astăzi trimis în judecată pentru presupuse fapte de corupție. Adevărul definitiv stabilit, inclusiv de către investigatori occidentali, este că acei lunetiști, la vremea respectivă declarați, de către preacinstita presă pro-covidocrată de azi, ca oameni ai guvernului „pro-rus”, au ajuns în piață cu circa jumătate de oră înaintea forțelor de ordine trimise de acesta, venind de „nicăieri”, după care au dispărut fără urmă.

Tot așa cum nu știm prin ce farmec, după un scenariu aplicat în martie 1990 la Târgul Mureș (dar atunci nu la inspirația SUA, ci a unor puteri vest-europene), comunitatea internațională a privit la televizor, prin februarie 1994, imagini cu civili nevinovați uciși în piața Markale din Sarajevo, chipurile de tirul de artilerie al armatei sârbe, când în realitate bombele care explodau erau amplasate la sol; și evident, nu de sârbi. Până să se stabilească realitatea, „sub presiunea „opiniei publice indignate”, NATO a efectuat bombardamente care, în final, au dus la apariția unui stat hibrid, evident, „pro-occidental” (mai ales federația croato-bosniacă); astăzi, un stat din nou în fierbere, de astă dată, posibil, cu focul întețit de „prietenii ruși”. Căci „bunele practici” circulă neîngrădite de monopolul dreptului de autor.

Stabilirea unor sfere de influență înseamnă și amplasarea de baze militare ale puterii dominante pe teritoriul altor țări. Rusia și-a retras toate bazele militare din fostele state central și est europene membre ale tratatului de la Varșovia. Ba chiar și din statele baltice. În ciuda promisiunii făcute de Președintele George Bush Sr. și Secretarul de Stat James Baker, în 1989 și 1990, vechea sferă de influență rusă (sovietică) a fost ocupată de SUA și NATO. Kremlinul nu cere astăzi să i se restituie spațiul respectiv și nici ca țările care îl alcătuiesc să părăsească alianța nord-atlantică, ci ca bazele militare străine să fie retrase de acolo sau, cel puțin, ca noi asemenea baze să nu mai fie instalate. Nu despre sfere de influență noi sau restaurate este vorba, ci despre demilitarizarea sferelor de influență existente (exclusiv euro-atlantice) sau despre spiritualizarea acestora, precum și despre încetarea extinderii lor (în Ucraina și Georgia, căci alte locuri nici nu prea mai există).

Ceea ce nu este obligatoriu să se accepte ca atare, dar se poate negocia, așa cum s-au negociat și convenit echilibrul între forțele armate convenționale sau între arsenalele de rachete balistice ale blocurilor adverse, ori neproliferarea nucleară etc., în timpul Războiului rece; toate acompaniate de măsuri privind creșterea încrederii. Dacă a funcționat atunci, de ce nu ar mai funcționa și acum?!

Problema care frământă Rusia, de fapt, este aceea a echilibrului de putere afectat după 1990. Nici o putere nu acceptă perpetuarea unui asemenea dezechilibru atunci când are mijloacele de a-l contesta.

În 1989 și 1990, Războiul rece a fost întrerupt printr-un armistițiu inițiat de URSS și în special de liderul său din acel moment, Mihail Gorbaciov. Nu intru în detaliile confuziei, spontane sau deliberate, făcute de SUA, care a luat armistițiul drept capitulare și încetarea provizorie a focului drept victorie. În principiu, orice armistițiu presupune rămânerea combatanților pe pozițiile pe care se găseau la data intrării lui în vigoare.

În speță, a intervenit un factor special. Acesta a fost concepția lui Gorbaciov potrivit căreia armistițiul nu trebuia să fie doar o pauză în mijlocul ostilităților, ci vestibulul păcii. Ideea sa era și aceea de a restrânge unilateral frontul de luptă rusesc, „eliberându-și de sarcină” aliații (sateliții) spre a se elibera pe sine de povara ducerii lor în spate. Astfel URSS putea să își mobilizeze integral resursele pentru reforma internă.

Chiar dacă în acel moment nu s-a pus explicit problema dizolvării Tratatului de la Varșovia (această decizie plutea, însă, în aer și era absolut logică, raportat la întreaga filosofie a politicii gorbacioviste, cu certitudine la București noi fiind hotărâți să schimbăm cât mai repede alianțele), chestiunea reunificării germane nu a putut fi evitată. M-am referit în alte ocazii la controversele legate de aceasta în special în cadrul blocului euro-atlantic și nu voi relua discuția aici. (Într-o scurtă conversație avută la Paris, în primăvara lui 1990, cu președintele Mitterand, șeful statului francez mi-a explicat motivele opoziției sale.)

Ceea ce merită reținut în contextul controverselor actuale este că măcar în legatură cu procesul reunificării Germaniei, văzut atunci de Gorbaciov ca un pas esențial către „reunificarea Europei” și instalarea URSS în „casa europeană comună” (unde mulți vest-europeni se întrebau deja dacă America mai trebuia să dețină drepturi locative), s-a discutat și agreat formula (non)extinderii NATO. Astfel, Germania reunificată urma să rămână membru NATO, dar pe teritoriul Germaniei răsăritene (RDG), părăsit de trupele sovietice, nu trebuiau să fie amplasate baze militare ale alianței nord-atlantice, nici măcar sub drapel german. (RFG se obliga să își mențină armata în limitele unui anumit efectiv care să asigure echilibrul de forțe cu vecinătatea sa central și est-europeană.) Acordul acesta este consemnat, din câte știu, în scris, găsindu-se și în stenogramele convorbirilor.

De aici decurgeau două consecințe logice care făceau măcar obiectul unui angajament implicit. Primul efect era că armata sovietică se va retrage din toate statele Pactului de la Varșovia, chiar dacă Pactul de la Varșovia ar fi putut rămâne în vigoare. Nu ar fi avut nici un sens ca trupele retrase din Germania să rămână în Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, mai ales după ce în toate aceste țări, chiar sub lucrarea și din imboldul Moscovei, avuseseră loc „revoluții” anti-comuniste și de emancipare națională. Al doilea efect era acela că angajamentul NATO de a nu se extinde altfel decât politic în estul Germaniei, oprea extinderea sa în statele vecine ei, foste membre ale blocului sovietic, dacă și de îndată ce ele ar fi părăsit Pactul de la Varșovia. Nu ar fi avut nici un sens obligația asumată în raport cu RDG, dacă NATO s-ar fi extins, mai ales cu baze militare, în Europa de la estul Germaniei … de est.

În esență, explicit sau implicit, verbal sau scris, a existat promisiunea că retragerea URSS din Europa centrală și de est nu va fi urmată de extinderea NATO în acel spațiu. Asta explică de ce mai târziu SUA a încercat (fără succes) să includă în procesul extinderii NATO condiția ca pe teritoriul noilor state membre să nu fie amplasate baze militare ale alianței.

În cadrul negocierii unui tratat de pace, negociere care nu a avut loc în 1989, și nici de atunci până azi, foarte probabil s-ar fi putut lua în considerare dizolvarea simultană a NATO și a Pactului de la Varșovia, dar asta numai în condițiile acceptării unei arhitecturi de securitate colectivă mult mai complexe. În 1989, fiind vorba doar de un armistițiu în care URSS era mult mai interesată decât SUA, totul s-a legat doar de câțiva pași urgenți și inevitabili, impuși în principal de nevoia soluționării imediate a chestiunii germane.

Privind în retrospectivă, este clar că spiritul, dacă nu și litera armistițiului au fost încălcate prin extinderea NATO. O extindere pe care noile state membre ex comuniste (inclusiv România) au dorit-o, pentru care au insistat și pe care nu o regretă (cu excepția evoluțiilor care au transformat alianța în cvasi ocupație). Rusia are, însă, îndreptățirea de a fi dezamăgită și de a se socoti înșelată.

Chiar dacă mult discutata promisiune neținută nu ar fi existat, dezechilibrul de putere creat prin ocuparea fostei sfere de influență sovietice de către NATO rămâne. El generează insecuritate și instabilitate, mai ales dacă acceptăm că securitatea este indivizibilă.

După armistițiu și după dezintegrarea URSS au venit ofertele de pace ale Rusiei. Prin constituirea Comunității Statelor Independente s-a încercat transformarea URSS într-o veritabilă federație (o uniune de state suverane organizate pe principiul naționalităților) care apoi să se integreze într-o mare Uniune europeană, emancipată de tutela americană, pentru ca, în etapa subsecventă, împreună cu SUA și puterile asiatice, să convină asupra unei formule de guvernanță globală. Să fi fost asta chiar o utopie?

Tot la începutul anilor 1990 se poate spune că SUA a venit cu o contra-ofertă, care poate fi apreciată ca generoasă numai în măsura în care o raportăm la un act de capitulare al Moscovei, în realitate existent doar în imaginația Washingtonului. Ceea ce se propunea era revenirea la sfera de influență a Rusiei țariste de până la izbucnirea Primului Război Mondial. Asta presupunea o nouă linie de demarcație între vestul european catolic și protestant, pe de o parte, și estul european ortodox, pe de altă parte.

Cel care a conceput suportul doctrinar al proiectului a fost Samuel Huntington (prin studiul dezvoltat apoi în cartea sa „Ciocnirea civilizațiilor”). Potrivit acestuia frontiera dintre cele două sfere urma sa fie linia munților Carpați. Pe cale de consecință, România avea să fie dezmembrată, Ardealul fiind alocat blocului euro-atlantic iar Vechiul Regat, celui euro-asiatic, adică SUA / Germaniei și respectiv Rusiei.

Cum împărțirea României nu a reușit (și asta se datorează celor care se aflau la conducerea țării în anul „marii încercări”, 1990), rămăsese ca ea să fie alocată în întregime Rusiei. Și mai are cineva neobrăzarea să critice azi renașterea sferelor de influență?! Rusia nu a mușcat din acest măr otrăvit și nu și-a adus în cetate acest „dar grecesc”. Acceptarea sa ar fi însemnat consacrarea unui raport de putere asimetric între o Rusie antebelică (Rusia secolului XIX) și o Americă mai mult decât postbelică (America secolului XX de după „retragerea gorbacioviană”).

În acel moment, Rusia era prea slabă pentru a respinge fățiș sugestia americană, dar suficient de puternică pentru a nu fi forțată să o accepte. De aceea a amorsat o serie de crize locale în spațiul fostului imperiu sovietic, în care orice tentativă expansionistă sau pretenție hegemonică a Occidentului euro-atlantic să se împiedice. Din perspectiva noastră a fost rău (Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah etc), dar rușii acționează, ca și americanii, judecând din perspectiva intereselor lor, iar nu a celor ale noastre. Tot ce putem spera de la ei este să o facă mai inteligent decât o face azi SUA.

Adrian Severin