Din anul 1389, când turcii i-au învins pe sârbi în bătălia de la Amselfeld (azi, în Kosovo), din anul 1453, când a fost cucerit Constantinopolul, apoi de-a lungul secolelor XIV–XV, când Bulgaria, Bosnia, Albania, Macedonia şi Peloponezul au fost înglobate în Imperiul Otoman, după aceea şi alte teritorii ca Muntenegru, Moldova şi Valahia au devenit state vasale ale acestuia, niciun cap încoronat din Apus nu mai fusese oaspetele turcilor, până la venirea regelui Carol al XII-lea.

J. Hammer compara evenimentul cu o cometă cu coadă de foc care explodează după un drum lung şi a susţinut că apariţia regelui fusese pregătită de marele vizir Çorlulu, prin solia trimisă în anul 1707 de serachierul din Bender.

Sublima Poartă tocmai dăduse adăpost celui mai renumit erou al creştinătăţii, aceluia care îşi pusese spada în calea celui mai mare duşman al lor, ţarul. Turcii erau conştienţi de toate acestea şi asta explică primirea triumfală şi ospitalitatea cu totul deosebită de care se vor bucura regele şi suita sa timp de mai mulţi ani.

Însoţit de companii de onoare ale ienicerilor, pe două rânduri, în uniforme de paradă strălucitoare, regele a ajuns la 1 august 1709 la cetatea Bender, unde a fost întâmpinat cu salve de tun, muzică militară şi aclamat de o mulţime pestriţă.

O jumătate de milă înaintea cetăţii i-a venit în întâmpinare pe jos seraschierul Iusuf, ceea ce însemna în acele vremuri dovada unei veneraţii deosebite.

Ienicerii puternicului centru militar otoman purtau bonete brodate cu fir auriu, bluze albe, pantaloni umflaţi şi cizme galbene. Iusuf i-a urat bun-venit regelui, în numele sultanului Ahmed al III-lea, numindu-l oaspete de onoare al Imperiului Otoman şi l-a invitat să vină la Bender.

Regele a ajuns la Bender, din cauza rănirii la picior, într-un car şi nu călare, cum este arătat în stampe şi medalii. Ienicerii au mers în pas de marş de o parte şi de alta, iar seraschierul a călărit lângă carul regelui.

Regele a fost salutat cu 36 de salve de tun, iar ieniceri postaţi pe valurile de apărare ale cetăţii desprindeau ca gest de supunere bucăţi din acestea, lucru care i-a impresionat profund pe suedezi.

Seraschierul l-a condus pe rege prin companiile de ieniceri, înşiraţi de o parte şi de alta a drumului, până la un orăşel de corturi. După trecerea regelui şi a suitei sale, la un semn al comandantului lor, ienicerii au făcut stânga-împrejur şi s-au întors în cetate. Numai 500 au rămas pe loc şi au format o gardă de onoare în faţa cortului, până când regele s-a acomodat în noua locuinţă.

Este greu de imaginat ca turcii să fi făcut vreodată unui alt creştin o astfel de onoare. Primirea nu s-a făcut însă semeţei şi vestitei armate suedeze, care cu doi ani în urmă pornise din Polonia şi Livland să cucerească Rusia.

Turcii vedeau numai un rest al acesteia, un pumn de soldaţi în zdrenţe, abătuţi şi lipsiţi de vlagă, marcaţi de ultimele bătălii pe viaţă şi pe moarte, de privaţiuni şi suferinţe, care se târa încet, într-o linişte de mormânt, spre un destin incert.

În fruntea lor nu se afla cel despre care auziseră că era numit „Alexandru cel Mare al zilelor noastre”, ci un pelerin singuratic, rupt de orice legătură cu patria sa îndepărtată, un musafir la un neam străin.

Corturile regelui şi ale suitei sale se aflau aşezate pe o câmpie plină de stejari, în partea de nord-est a Nistrului, unde oaspeţii au fost trataţi cu băuturi răcoritoare, şerbet şi pepene verde. Cortul seraschierului a fost ridicat cam la 100 de paşi de cel al regelui. Regele a intrat în cortul său însoţit de cancelarul Müllern şi generalul Poniatowski. Puţin mai târziu a venit şi seraschierul care i-a urat bun-venit încă o dată în feluri diferite şi i-a oferit toate serviciile imaginabile.

Negustori turci veneau cu cai încărcaţi cu cafea, pâine, vin, carne, brânză, fructe, condimente şi chiar cu îngheţată păstrată în vase mari din cupru. Ei treceau de la un cort la altul, turnau nou-veniţilor cafea în ceşti mici şi îşi ofereau mărfurile spre vânzare.

Suedezii, care cunoşteau cafeaua numai ca medicament, s-au mirat că turcii le oferă un astfel de leac şi au băut-o la început cu reţinere. Cu timpul i-au prins gustul şi nu s-au mai despărţit de acea băutură toată viaţa. Turcii i-au învăţat pe suedezi şi cu fumatul din narghilele.

Întrucât locul nu avea un izvor de apă potabilă şi pentru ca oaspeţii să nu fie nevoiţi să bea apă din Nistru, turcii le-au aşezat în mijlocul taberei două burdufuri, a căror construcţie ingenioasă a fost remarcată de Bardili, care le-a descris cu lux de amănunte.

Abia în patru zile se ajunse la Bender, unde-l aştepta la Nistru un cort regal, pentru a sta afară din cetate. 36 de salve de artilerie îl primiră [pe Carol al XII-lea]; ienicerii puternicului centru de apărare al hotarului răsăritean erau aşezaţi în şiraguri şi salutau tăcut, cu mâinile la piept. Ca să fie la îndemână dincolo de ziduri, paşa îşi făcuse cortul la o sută de paşi de cel pregătit pentru oaspete.

– Nicolae Iorga

Întrucât consumul de apă era foarte mare, burdufurile se goleau repede şi trebuiau permanent înlocuite cu altele pline. Fiecare avea o capacitate de 40–50 de litri dar, pentru a putea fi cărate de un singur cal, greutatea trebuia să fie aceeaşi.

Acelaşi gen de burduf, dar mai mic de unu–doi litri, a fost folosit de moldoveni pentru păstrarea vinului sau a apei, când plecau la muncă pe câmp sau la drum.

Corturile regelui aveau probabil mai multe încăperi şi erau minunat brodate. Primul avea o anticameră pentru garda sa, de unde se ajungea apoi în cortul propriu-zis, iar al doilea servea ca sufragerie. Suedezii nu se mai săturau să admire broderiile, la care s-a lucrat desigur mai mulţi ani şi spuneau că acele corturi sunt demne de a fi numite locuinţe regeşti.

Pentru a-l feri pe rege de umezeală, peste pământul din corturi s-a pus la înălţimea unei ghete nisip uscat, pe care s-au aşternut covoare orientale.

Cortul destinat bucătăriei avea compartimente pentru toate trebuinţele unei săli de mese şi s-a relatat că semăna mai degrabă cu o farmacie. Ei spuneau că singura deosebire faţă de un palat era că ansamblul de corturi nu era făcut dintr-o singură bucată, ci din mai multe, aflate la distanţă una de alta.

La sfârşitul ceremoniei, seraschierul i-a înmânat regelui simbolic cheile cetăţii şi l-a învitat să locuiască înăuntrul zidurilor de apărare. În poziţia în care se afla acum, tabăra ar fi putut fi lesne atacată de muscali, iar ienicerii din cetate nu ar fi avut destul timp ca să le vină suedezilor în ajutor.

Regele i-a mulţumit seraschierului pentru grija arătată, dar având în vedere că intenţionează să rămână numai câteva zile pe teritoriul otoman, timp necesar pentru odihnă, preferă să rămână la carolinerii lui.

Iusuf i-a destăinuit atunci că sultanul l-a făcut personal răspunzător pentru protecţia acestuia şi că a primit poruncă să-l trateze ca şi cum ar fi însuşi Marele Stăpân. Dacă regelui i s-ar întâmpla cel mai mic neajuns, asta îl va costa capul şi, dacă nu doreşte să locuiască în cetate, atunci cel puţin să se mute pe malul sud-vestic al Nistrului, aflat mai aproape.

Regele, care şi-a dat seama încă de la sosire de poziţia nesigură a taberei, dar şi impresionat de grija seraschierului, a decis după două săptămâni să se mute pe celălalt mal. Mutarea a fost necesară şi pentru că, în aşezarea actuală, din lipsa unui pod peste Nistru, cele necesare trebuiau aduse cu barca sau înot.

A fost însă o necesitate şi pentru că gunoiul, care începuse să se adune, nu putea fi înlăturat, iar căldura şi mirosul făceau aerul greu respirabil. A fost însă şi teama că epidemia de ciumă, care bântuia în ţările de unde au venit suedezii, s-ar fi putut extinde şi în Basarabia.

Moldovenii, cazacii şi polonezii din solda regelui s-au stabilit în satele din jurul Benderului, iar pe măsură ce afluxul de refugiaţi a crescut, seraschierul a decis distribuirea acestora pe tot teritoriul nordului Moldovei. În tabăra a doua de la Bender au locuit numai suedezi: regele, suita, garda şi personalul de serviciu.

Întrucât şambelanul Klingenstierna vorbea turca şi rusa, nu au fost probleme de comunicare curentă. După ce secretarul Amiras − care vorbea curent turca, latina, greaca, tătara, polona şi italiana − a intrat în serviciul cancelariei, s-a rezolvat şi problema traducerii competente a corespondenţei diplomatice.

Într-o scrisoare, care a ajuns la Bender la 19 august, marele vizir Çorlulu i-a urat cu vorbe alese regelui, în numele sultanului, bun-venit şi i-a făcut cunoscut că s-au dat deja ordinele necesare pentru strângerea unei escorte îndestulătoare, menită să-i asigure o repatriere sigură prin Polonia.

Adunarea trupelor va necesita însă ceva timp şi regele a fost rugat să mai aştepte cu plecarea. În spatele acestei promisiuni a stat, pe lângă cunoscuta ospitalitate orientală, dorinţa lui Çorlulu de a se folosi de prezenţa regelui, ca mijloc de presiune în tratativele cu ţarul pentru a obţine prelungirea tratatului de pace de la Karlowitz, care fusese încheiat în anul 1700, dar limitat pentru o perioadă de zece ani.

După ce tratatul a fost prelungit pe timp nelimitat, sultanul i-a dat de înţeles regelui că poate pleca oricând doreşte. Carol le va aduce însă mereu aminte turcilor de promisiunea unei escorte îndestulătoare, pe care Poarta nu putea s-o împlinească fără a risca un război cu ţarul, care ar fi privit-o ca pe o armată de invazie.

La început, totul arăta ca şi cum lumea s-ar fi strâns anume ca să-i îndeplinească orice dorinţă şi să-i ostoiască regelui nenorocirile sale.

Marele vizir şi hanul tătar au trimis la Bender 7 000 – 8 000 de turco-tătari, astfel încât cu cei care se aflau deja acolo s-a ajuns cam la 30 000. Seraschierul i-a pus regelui la dispoziţie un agă, ca persoană de contact, care imediat ce se exprima o dorinţă îşi trimitea dorobanţii în cetate ca să aducă sau să rezolve cele cerute.

Aga îl însoţea pe rege la o distanţă respectuoasă pe toate drumurile pe care le făcea, iar după vindecarea rănii la picior şi la ieşirile călare.

Celor bolnavi li s-a permis pe baza unei scrisori a cancelariei să înnopteze în oraş, cum a fost cazul teologului slovac Krmannşi hatmanului Mazeppa.

Ca să nu se ivească neînţelegeri între nou-veniţi şi ieniceri, la toate porţile cetăţii au fost postaţi, cu acordul seraschierului, câte doi soldaţi suedezi înarmaţi cu muschete. Ei aveau ordin să lase în oraş numai pe acei suedezi care aveau un permis de liberă trecere, care era eliberat de cancelarie numai dacă era o problemă de rezolvat. După ce suedezii s-au acomodat cu ienicerii, aceste posturi de control au devenit de prisos şi au fost retrase. (…)

În ceea ce-l priveşte pe ţar, după victoria de la Poltava, reprezentanţele sale din Copenhaga, Berlin şi Olanda au dat serbări răsunătoare.

În schimb, împăratul de la Viena a interzis festivităţile, iar regele Ludovic al XIV-lea a interzis tipografiilor publicarea oricărei ştiri care ar fi pus într-o lumină nefavorabilă Suedia.

La Moscova, cortegiul triumfal a fost deschis de regimentele de gardă ale ţarului conduse de gornişti şi toboşari, care treceau prin şapte arcuri de triumf romane. Ţarul a intrat călare, cu sabia scoasă din teacă, secondat la mare distanţă de cneazul Menşikov şi de Dolgoruki, comandantul gărzii, urmaţi de regimentul de gardă.

Au continuat tunurile luate suedezilor trase de câte opt cai, apoi, purtate de ofiţerii şi soldaţii care le-au capturat, trofeele de la Lesnaia, Poltava şi ¬ Perevolotcna. Cele 300 de steaguri suedeze capturate erau desfăcute şi târâte pe jos.

Pe un car s-a putut vedea lectica, sfărâmată de lovituri de tun, de pe care regele a condus bătălia. Aceasta a fost aşa de distrusă încât, ca să poată fi prezentată, a trebuit legată cu frânghii.

Marşul a fost încheiat de ofiţerii şi slujbaşii luaţi prizonieri, urmaţi de generalul Lewenhaupt, mareşalul Rehnskiöld, prim-ministrul Piper, generalii-maiori Hamilton, Stackelberg, Roos, Kruse, Creutz, Schlippenbach şi, la sfârşit de tot, soldaţii, 17 000 la număr, care după această paradă au fost împrăştiaţi în toată Rusia.

Spectacolul a fost însoţit de strigătele de bucurie a sute de mii de spectatori şi de salvele trase din 200 de tunuri. Bisericile din Moscova au tras clopotele şi, pe tot traseul, s-a auzit sunetul trompetelor şi tobelor.

Pe ambele părţi ale străzii care ducea la palatul Kremlin s-au văzut panouri festive, gherete şi tribune, unde participanţii se puteau odihni şi ospăta gratuit. Cei mai distinşi prizonieri suedezi au fost obligaţi să fie martori la acest spectacol în care ţara lor era defăimată.

Se mai putea vedea, ca simbol al Suediei învinse, un leu încătuşat tras de un muscal.  Majorităţii prizonierilor li s-a permis repatrierea abia după încheierea tratatului de pace din 21 august 1721. ( Robert R. Denndorf).