Zilele trecute, renumitul regizor Tudor Giurgiu, m-a anunțat că în timpul documentării pentru noul său film (nu știu dacă am voie să spun mai mult!), m-a anunțat printr-un mesaj pe whatsapp că găsise în ceva arhive referințe care mă priveau.

Erau două fotografii cu file de urmărire a Securității asupra unor oameni, (și, ce mai oameni!), urmărire care mă viza, en passant, și pe mine.
„Văd că de tânăr dădeai de furcă Organelor… Intenții de evaziune!!!!” – mi a scris, sub fotografii prietenul Tudor și în momentul acela am rememorat tot ce se ascundea în spatele frazelor scrise la mașină, ale acelui ofițer de Securitate. Un aparat blestemat îmaginat de comuniști pentru ca sub presiunea, supravegherea și teroarea lui să se nască ceeace avea să fie „omul nou”.
Mai întâi, trebuie să remarc că una din calitățile tânărului regizor, în afara celeia de creator de film, este seriozitatea cu care acesta se „înșurubează” în subiect și-l cercetează în cele mai mici amănunte.
În cele două pagini ale D.U.I. deschis în 21.06.1984, importantului prozator sibian Ștefan M. Găbrian se vorbea despre mai mulți prieteni ai lui. Era acolo, marele traducător și poet Mircea Ivănescu, dar și un tânăr „pârlit”, care în afara faptului că mâzgălea hîrtia, aștepta un moment prielnic și o ocazie de a pleca, peste frontieră, cu toate riscurile care o astfel de acțiune le presupunea, către lumea liberă.
„Gabriel”, (Ștefan M.Găbrian, autor ale unor cărți extraordinare, precum „Om în mers” – s.m.) care are scrieri interpretabile și legături suspecte, are unele manifestări negative, unele idei proprii despre comunism, pe care le propagă asupra unor tineri, având o influență nefastă asupra lor. Este cazul tânărului Hoandră Octavian, luat deja în supraveghere, la propunerea ofițerului, ca justificată și necesară, fiind cunoscut cu preocupări literare și de evaziune.
„Mai deosebit este cazul scriitorului „Ivan” (uriașul poet și traducător Mircea Ivănescu!), personalitate a vieții literare sibiene, lucrat prin d.u.i. și pentru relații suspecte cu cetățeni străini.(…)”
Privilegiul unui tânăr necopt, așa cum eram eu, de a petrece în casa acestor scriitori care și-au păstrat demnitatea de a nu pactiza cu comuniștii, sute și sute de după amieze și seri, a împiedicat transformarea mea, și a tuturor acelora cu care împărțeam acest dar al lui Dumnezeu, în ceea ce regimul Ceaușescu își dorea. În „omul nou” al comunismului.
Cu siguranță că în aceeași formă, sau în alta, fiecare oraș își avea intelectualii lui onești, care făceau în așa fel, încât această transformare oribilă nu s-a putut înfăptui, cu mulți dintre tinerii de atunci. Stă mărturie faptul că nu există nici unul dintre prietenii mei care să nu fi simțit pe pielea lui încercarea Securității lui Ceaușescu de a-i transforma în „oameni noi”. Așa cum un Ștefan M. Găbrian, un Mircea Ivănescu sau Mircea Zaciu au rămas intelectuali „vechi”, așa o să rămânem, și noi, oameni vechi…
E foarte complicat să descriu acum viziunea de atunci, securității ceaușiste asupra „Omului Nou”. Până și scriitorul de casă al partidului, Ion Lăncrănjan a afirmat că „omul nou apare ca o noţiune abstractă lipsită de substanţă umană”, dar aceasta nu era „…de fabricaţie scriitoricească, un proiect ab­stract sau produsul perfect şi lipsit de viaţă al vreunui laborator, ci a fost o fiinţă reală, ducân­du-şi existenţa în mod natural, lucrând din greu de la răsărit până la apus. Munca este chiar laboratorul în care Omul Nou ia formă”, scria oficiosul Partidului Comunist Român, cotidianul „Scînteia”.
Așa cum știam și cum am văzut în câteva studii ale unor oameni mai deștepți decât mine, această muncă nu era singura componentă a omului nou. Componenta revoluționară era mai importantă. Era chiar scheletul acestei „stafii”, a cărei materializare se punea la cale, ideologic. Idealul comunist gândeşte şi acţionează în „spirit revoluţionar”; el este un „inovator so­cial” care urăşte ceea ce este vechi, atât în literatură, cât și în viață. Înarmat cu inflexibila sa „ideo­lo­gie revoluţionară”, Omul Nou este un fanatic al acelui tip de revoluţie permanentă descrisă de Ceauşescu drept un „proces care nu s-a sfârşit şi nu se va sfârşi niciodată”.
Omul Nou detestă cel mai mult credinţa religioasă. El este un ateist de netăgăduit, imun la orice formă de „misticism şi obscurantism” şi educat în spritul „materialismului dialectic”, educat și autoeducat în litera și spiritul filozofiei marxiste. Articolele care tratează problema ateismului şi a religiei erau scrise pe un ton deosebit de agresiv și înfățișează credința drept o dereglare psihică care trebuie analizată și diagnosticată cu grijă, de către medici psihiatri. Se spunea că închinarea la Dumnezeu, făcutul Crucii, arată o stare de alterare a conştiinţei, comparabilă cu dependența de alcool, și că trebuiesc tratamente speciale pentru a putea reda societății astfel de victimele ale religiei.
Sunt mulți indivizi, atât în America, Europa, cît și în România, care otrăvesc din ce în ce mai acut spațiul public al timpului în care trăim. Mai mult, exista și susținători care să-i urmeze în absurdul aserțiunilor lor. Oameni care il contestă pe Shakespeare, pe Columb, profesori din mari Universități care, ca în cazul marelui regizor Andrei Șerban, sunt obligați ca în rolul Julietei să poată trimite pe scenă, un actor de culoare, transsexual.
Asis­tăm astăzi, deci, la renașterea „omului nou”. Nu e vorba de un alt „om nou”, ci de resuscitarea aceluia care în timpul lui Ceaușescu n-a putut să prindă ființă. Regresul democrației liberale, trădarea intelectualilor, lașitatea și dorința de îmbogățire pusă mai presus de orice, le-a oferit ocazia istorică nu doar să se poată naște acum, ci și să ajungă în România actuală,pe poziții înalte în cultură, în administrație, în Școală, la guvernare, ci și să se instaleze (vremelnic, sper!) la putere. „Omul nou, pe care comuniștii nu l-au realizat, începe să-și cucerească, absurd, locul său privilegiat în postcomunism.
Această viziune care propunea ca schimbarea socială să se înfăptuiască prin construirea unui „om nou”, care să transforme radical totul are, după cum se vede, „material” mai bun azi, în toată societatea. Scriitori, și politicieni, profesori universitari, mari intelectuali publici, cei care cred că acest nou om nou ar putea să-i sprijine pe ei, și pe ai lor în demersul de a urca în ierarhia socială și de acces la resurse… Și este și mult mai simplu, decât în epoca Ceaușescu: acum am ajuns să fim țara cu cel mai mic consum de carte, țara în care 47% dintre tineri sunt analfabeți funcționali. Universitatea și-a uitat menirea umanistă, astfel că tinerii „oameni noi” vor ieși pe bandă-rulantă, fiind ușor de manipulat pe fondul imensei ignoranțe, în care trăiesc.
Toate ideologiile revoluționare și au pus marca pe societățile post-totalitare, care aveau, deja, fiecare specificul lor. Fără această nouă creatură, proiectul bolșevic nu s-ar fi putut concretiza. Și dacă Uniunea Sovietică a dispărut, „homo sovieticus” a rezistat și a fost din mers preluat de propaganda sistemului totalitar sovietic, cartea cu același titlu ajungând celebră în întreaga lume. Aleksandr Zinoviev, autorul ei, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi sovietici, scriitor și logician de mare calibru.
„Această carte se ocupă de Omul Sovietic – scria Zinoviev în prefaţă. El este bun om de tip nou. Îl vom prescurta prin HOMOCUS. Personal am o relaţie duplicitară cu această nouă creatură: îl iubesc şi îl dispretuiesc. Mă încântă şi mă îngrozeşte în acelaşi timp. Eu însumi sunt Homocus. În consecinţă sunt neiertător şi crud atunci când îl descriu. Judecaţi-ne, deoarece la rândul vostru veţi fi judecaţi de noi”.
Sunt mai bine de 20 de ani de când Peter Sloterdijk prevedea sumbru că această utopie mizerabilă riscă să re-devină din nou, realitate.
Filosoful german născut în 1947, făcea o afirmație cutremurătoare. Anume, că de la sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, societatea germană se afla într-un blocaj mental. Germania a crezut ani de-a rândul în compromisul „moale”, care atenuează reacțiile dure, lipsite de înțelegere, creînd astfel atmosfera în care a apărut, de fapt, un fel de „om nou”. Asta l-a dus pe Slodjerdijk la concluzia că soluția nu poate fi alta decât o re-gândire radicală a conceptului de democrație, ca să se poată schimba sensul drumului spre revenire al îngenunchierii, fapt care ar putea duce ușor către reapariția „omului nou”.
Scriitorii, intelectualii publici, politicienii, n-au reușit să imprime democrației linii de netrecut în ce privește Valorile Universale Culturii, ale Moralei Creștine, ale Umanității, astfel că ele au început să fie călcate în picioare, fiind înlocuite încet-încet de absurdul „politically corectness” – ului . Azi aflăm din presă atitudinea nivelatoare a unora din cele mai mari Universități din Lume și ne crucim. Vom ajunge în curând ca oamenilor inteligenți să i se interzică să gândească pentru ca să nu jigni sentimentele și deciziile „oamenilor noi”, care cred că Lumea începe cu ei și că tot ce s-a făcut până acum trebuie aruncat la gunoi.

Octavian Hoandră