Statele Unite, democrația clasică a lumii, și alte țări părăsesc în grabă scena afgană, după douăzeci de ani. O mișcare de seminariști în teologie, de luptători pentru Islam și de grupări teroriste ce păreau anihilate, precum Al Qaida și Statul Islamic, a recâștigat Kabulul. Totul în cadrul trecerii armatei organizate între timp și a unei mari părți a populației de partea mișcării! Stupefiant este puțin spus!

Istoria este cunoscută. În 2001, teroriști islamici au pus mâna pe avioane la Boston și le-au izbit de turnurile World Trade Center din New York și de o aripă a Pentagonului. În deplină legitimitate, fiind atacate pe propriul teritoriu, Statele Unite au reacționat cu intervenția militară în Afganistan – începută cu bombardarea Kabul-ului, în vederea ocupării țării pentru lichidarea sursei majore a terorismului. Ca perspectivă, democrațiile principale ale lumii i-au propus Afganistanului democratizarea. A fost un obiectiv al ocupației.

Sunt multe întrebări privind istoria ultimilor douăzeci de ani. A fost eliminarea lui Usama Bin Laden de ajuns pentru a opri terorismul? Până unde contează ce vrea populația unei țări? Nu cumva discuția cu Islamul este abia la început? Este retragerea executată lamentabil, în fața unei mișcări slab înarmate, o înfrângere? Nu era cazul unei negocieri care să lase în urmă un regim ceva mai larg acceptat? Cine răspunde de miile de vieți pierdute în Afganistan și de trilioanele de dolari irosite? Ce s-a schimbat, totuși, în acea țară?

Deunăzi, înalți demnitari europeni declarau: „am evaluat fals situația”. Este evident, dar cu aceasta discuția abia începe. Căci se pun, în continuare, întrebări: Cum s-a ajuns la evaluarea falsă a situației? Din Afganistan și, poate, din alte țări? Chiar toată lumea a evaluat fals, cum se declară? Faptele stau altfel.

Efectiv, este vorba de o eroare deloc accidentală și nicidecum a tuturor. Ca să fiu limpede, răspunsul meu, sprijinit pe distincții valide și pe cele mai bune analize de la fața locului, este că promisa democratizare nu a reușit în Afganistan fiindcă s-a comis o eroare profundă. Ea constă în aceea că democrațiile au luat în brațe anumiți reprezentanți locali, mulțumindu-se cu descrierile și promisiunile lor.

Ele nu le-au recunoscut acestora valoarea discutabilă și nu au mai verificat ce fac și ce rezultă din acțiunile lor și dacă nu cumva reduc politica la un comerț ordinar. Ca efect, democrațiile au pierdut tocmai susținerea populației. Foarte mulți oameni nu au văzut schimbări în bine, față de trecut, în cei douăzeci de ani și, la prima ocazie, i-au părăsit pe pretinșii „democrați”. A făcut-o inclusiv armata!

Mai adaug observația că eroarea nu s-a petrecut doar în Afganistan. Să fim realiști și sinceri. Cu diferențele de rigoare, ea se petrece și în alte țări, inclusiv în țări din Europa Răsăriteană. Doar că, fapt de importanță crucială, salutar, în jurul lui 1990, în această parte a Europei s-au instalat constituții de stat de drept democratic, care au funcționat un timp.

Apoi, cel puțin în România de după 2005, s-a apucat pe calea încălcării Constituției, a abuzurilor și degradării – sub clici de slabă calitate, ce se dezvăluie pe zi ce trece a fi și mai incompetente și mai străine de interesul public.
Această eroare merită scoasă în evidență, căci efectele ei marchează vieți. Pentru așa ceva este mereu esențial să apelezi la cei care cunosc lucrurile, la distanță de oportunismele ce umplu viața actuală. Ca să fiu cât se poate de bine înțeles, iau în seamă trei analize de reper. Ele sunt ale unor democrați lucizi, cu viziune cuprinzătoare.

Azi știm că scenariul tranziției spre democrație în America de Sud și Europa Centrală și Răsăriteană a fost elaborat la începutul anilor optzeci, la cererea administrației americane, și publicat. Cartea ale cărei recomandări pentru tranziția răsăriteană, de la socialismul oriental la societatea deschisă, s-au și aplicat (Guillermo O‘Donnell, Philip C. Schmitter, Transition from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions About Uncertain Democracy, Johns Hopkins University Press, 1986) este de multă vreme la dispoziție.

Autorii acesteia au privit tranziția drept proces cu multiple eventualități, adesea incert, aidoma jocului de șah. Esențial în carte a fost însă avertismentul că democrația eșuează dacă, după înlăturarea autoritarismului, nu are loc democratizarea fără resturi a societății. Cei doi autori au dat multe detalii. Învățătura lor, rezumată, este aceea că guvernele care se concep continuu în luptă cu cineva, care fac segregări și lovesc cetățeni eșuează în fapt.
Avioane ale Armatei române, misiune de urgență în Afganistan

Doar cele capabile să integreze populația pot duce înainte tranziția, spre democrație. În formularea concludentă a autorilor, „acei factori care au fost necesari și suficienți pentru a provoca colapsul sau autotransformarea unui regim autoritar s-ar putea dovedi a nu fi nici necesari și nici suficienți pentru a asigura instaurarea unui alt regim – cel puțin a unei democrații politice” (p.65). Învățătură, de altfel, adesea confirmată!

Or, în destule țări, în loc de democratizare, s-a trecut la răfuieli și la distrugerea cetățeniei multor oameni. Nu era vorba, se înțelege, de a-i păstra la decizii pe cei care s-au compromis în decizii eronate ale trecutului. Dar mulți oameni calificați și ireproșabili civic și moral, care nu au decis ceva în trecut, au fost îndepărtați din funcții, blocați sau loviți pentru a face loc neisprăviților, adesea elementari și voraci, oricum depășiți de ceea ce trebuia făcut. Multe societăți, mai ales cele care nu au știut cum se abordează un trecut complicat și o diversificare a opțiunilor, plătesc și azi confuziile cu rămânerea în urmă!

S-a și ajuns, astfel, la acel „pluralism ineficient (feckless pluralism)” – cu libertăți, alegeri periodice, alternanța la putere, elite corupte, public apatic, stat slab, reforme șterse (Thomas Carothers, The End of the Transition Paradigm, în „Journal of Democracy”, 1, 2002).

Cum se vede clar și în România actuală, regimul, nefiind capabil de reforme în favoarea țării și a cetățenilor ei, s-a repezit mai întâi în răzbunări și, apoi, ca să nu piardă ocazia, în fraudarea de resurse publice (cum s-a observat chiar și în pandemie!). Iar, mai nou, în deturnarea de bani europeni pentru a finanța coterii incompetente și păguboase. După ce, așa cum se poate sesiza la o analiză profesională precisă, a încălcat orice legitimare la fiecare dintre alegerile din 2019-2020!

Rezultatele nu miră. Un cotidian (Augsburger Allgemeine) din Germania scria deunăzi despre șapte ani în care în România actuală decidenții nu au realizat ceva notabil. Se poate adăuga că pe tot ceea ce a pus mâna regimul actual s-a deteriorat. De la structura economiei, trecând prin veniturile oamenilor, prin justiție și funcționarea partidelor, prin educație și sănătate, prin creație și sport, la politica externă!

Doar nepriceperea, comercializarea a orice și reaua credință au înflorit. Au fost autori care au sesizat eroarea de care vorbim și au spus lucrurilor pe nume. Am în vedere aici, în primă linie, analiza datorată lui Sarah Chayes, autoare care a lucrat mulți ani pe lângă comandanți din statul major al armatei americane, din metropolă și de pe diferite continente. Fiind pregătită în arabă, ea a fost bine introdusă în mediile din Afganistan și din alte țări. Profesor universitar de istorie, ea cunoaște exact funcționarea statelor.

Volumul extraordinar pe care Sarah Chayes l-a dat preia dictonul după care nimic nu este mai dăunător în societate decât pietrificarea în abuzuri a decidenților și ignorarea cetățenilor, în condițiile subminării justiției (Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015). Cartea examinează ceea ce s-a petrecut în Afganistan, dar și în Maroc, Algeria, Egipt, Tunisia, Uzbekistan, Nigeria, și semnalează fapte din țări europene.

Să ne oprim la Afganistan. Este grăitor că acolo, de pildă, s-a ajuns ca funcționarul să elibereze certificate de deces abia după ce primește bacșiș. Fratele președintelui țării vindea bunuri și servicii ale statului și se îmbogățea. „Decontarea afgană” a cheltuielilor, care înseamnă ascunderea unor sume, rămâne mereu altceva decât decontul normal, în care orice sumă trebuie justificată.

Banii veniți din străinătate, care s-au pus la dispoziție pentru reconstrucția țării, au ajuns mai mult în buzunarele decidenților, sărmanii trebuind să plătească, direct și indirect, pentru dezvoltarea țării. Chiar aceia care au trecut în ochii străinilor drept parteneri, fiind „aleși”, au comis „acte cleptocratice”. Iar „beneficiile” s-au împărțit nu o dată între „contributori” externi și corupții din interior, deveniți cu timpul complici. Nu cumva aceste exemple sună a ceva cunoscut direct și în alte țări? Nu mai stăruim asupra altor exemple.

În orice caz, corupția și frauda s-au dezvoltat într-atât, încât cetățenii și-au mutat opțiunile de la susținerea pentru schimbare, spre detașare și apoi spre susținerea radicalilor. Sarah Chayes vorbește fără ezitări de „legătura dintre cleptocrație și extremismul religios violent”, pe care Afganistanul o etalează, dar care este și un „fenomen global” (p. 66).

Autoarea semnalează „canibalizarea funcțiilor statului”. În fapt, liberalizarea și chiar democrația, prost înțelese și reduse la lozinci, au devenit, odată cu noii decidenți, mijloace de extorcare de resurse și de sărăcire a țărilor. Aproape în fiecare dintre țările acestea, soții, fii și fiice, frați și surori, acoliți ai vârfurilor, inși fără valoare au fost promovați în instituții și funcții din stat și deturnează resurse.

În acest cadru nefast, populația voia „demnitate, justiție socială și democrație substantivă”, dar a fost lăsată pradă cleptocrației. Nu atât creșterea demografică și contingențele vieții au scos oamenii în stradă în diferite țări, cum s-a spus cu superficialitate, cât sărăcia celor mai mulți și ostentativa deplasare a resurselor spre „clicile conducătoare” (p.70). Afganii au ajuns astfel să îi privească cu repulsie și pe unii și pe ceilalți, iar în aceste condiții, fundamentalismul a izbutit să atragă. Sarah Chayes a pledat pentru schimbarea strategiei occidentale față de țări care luptă cu dificultăți.

Ea citează, pe bună dreptate, teoreticieni din Ungaria, Bulgaria, care au cerut, de altfel, răspicat schimbarea, cu cel puțin un deceniu în urmă. S-a comis, argumentează autoarea cărții Thieves of State…, „eroarea clasică” (p.24) constând în aceea că Vestul s-a adresat unor persoane din țările pe care voia să le sprijine, le-a luat în brațe și, de fapt, a întreținut slabe contacte cu restul societății. „Prea des oficialii sunt insensibili la perspectivele și aspirațiile populațiilor” (p.33), ei mulțumindu-se să aplice optica după care cel „ales”, indiferent cum a fost ales și care-i este valoarea, este cel cu care se cuvine tratat.

Pe acest fundal, inși ajunși la decizii se îngrijesc să-i spună Vestului ceea ce acesta vrea să audă, în vreme ce dezvoltă o corupție și manifestă o nepricepere încât până și cetățenii care au vrut democrație se distanțează de „democrații” dubioși cu care au de a face. Pe de altă parte, „în pofida a mii de profesioniști ai serviciilor secrete, fără să mai vorbim de sute de diplomați și practicieni ai dezvoltării”, nu se spune aproape nimic despre cleptocrația oficializată. Se tace.

Or, în fapt, state întregi sunt măcinate „datorită împrejurării că modelul de acțiune dezvoltat de conducerea lor nu are de a face cu guvernarea unei țări. Dar el Thieves of State este remarcabil de eficace în atingerea obiectivului său: îmbogățirea clicii conducătoare” (p.63). Cercetătoarea americană atenționa că este important cu cine cooperează democrațiile. Luarea în brațe a inșilor incapabili și gata să comercializeze orice nu duce departe. Cercetători din generații mai noi atrag pe bună dreptate atenția asupra faptului că nu se poate dezvolta o țară fără a fi lăsată să-și decidă soarta. Câștigă tot mai mult teren convingerea că „autodeterminarea” comunităților naționale este cheia dezvoltării.

Titularul de la Harvard al studiilor de democrație, Yasha Mounk, a și tras concluzia ce se impune minților lucide și responsabile: „dacă vrem să păstrăm democrația, fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, trebuie să permitem statelor naționale să-și ia din nou destinul în mâinile proprii” (The People versus Democracy…, Harvard University Press, 2018).

Peste toate considerentele cuprinse în declarații politice, în constituții și legi, trebuie mereu interogat: Unde merg resursele societății respective? Ce se produce? Ce se petrece cu libertățile și drepturile? Este cultivat interesul public sau doar interesul unui anumit public? Ce valoare au și ce lasă în urmă decidenții? Asemenea întrebări trebuie puse măcar din considerentul că oamenii de oriunde vor să trăiască, firește, în bunăstare. Dar ei vor bunăstare în state care funcționează respectând drepturi, libertăți și demnitatea fiecăruia. Adică în societăți în care justiția (dreptatea) nu stă sub controlul unor inși, nu este doar o vorbă pentru raportat în fața cuiva, ci a devenit mod de viață.

Andrei Marga