Istoria nu se repetă. Nici măcar în spirală! A fost o simplă întâmplare că ultimele două secole, al XX-lea şi al XXI-lea, au debutat cu câte o criză mare în cel de-al 7-lea an: un crah bursier de proporţii în 1907, ce ameninţa să târască în haos întregul sistem financiar american; şi un colaps al pieţei imobiliare americane în 2007, ce ameninţa să antreneze sistemul bancar şi, mai departe, să scufunde în criză aproape întreaga planetă. Timpul, judecătorul suprem, nu ia însă în seamă când a început o criză şi ce ameninţări a proferat, ci cum i s-au conturat punctul culminant şi deznodământul.Numele lui: John Pierpont Morgan. El, după mai multe zile de codeli şi de negocieri eşuate, purtate la diferite niveluri, a luat taurul de coarne. I-a convocat la locuinţa sa pe cei mai importanţi bancheri, a încuiat uşa bibliotecii, şi le-a spus ferm că nimeni nu va pleca de acolo înainte de a fi adunaţi banii cu care să fie oprită criza. Argumentul lui Morgan: „Înainte de a fi ruinată America, dacă această criză înaintează, veţi fi ruinaţi voi!”…
Deznodământul? Unul fericit! America a scăpat cu bine. Şi, odată cu America, lumea toată. Iar Morgan a mai trăit până în 1913, anul în care SUA şi-au făcut în sfârşit bancă centrală, ca să predea ştafeta. Dar lecţia pe care el a
scris-o pentru cartea de istorie, în 1907, a fost sfidată în împrejurările anilor 1920. Şi cum e lege – o lege obiectivă, una dintre acele legi pe care oamenii nici nu le fac şi nici nu le pot abroga – lumea s-a convins că lecţiile istoriei, dacă nu sunt temeinic învăţate şi bine aplicate, se repetă fără drept de apel.
Aşadar, nu istoria se repetă, ci lecţiile ei neînvăţate. Din această perspectivă, nu este deloc o utopie să gândim astăzi că profeţia profesorului Roubini – pe care nu a scos-o din pălărie, ci o susţine cu raţionamente credibile – are mari şanse să nu se adeverească. Sau, dacă ar fi totuşi să se adeverească, să nu se manifeste în proporţiile pe care el le-a desenat.
În opinia lui Roubini, după turbulenţele izbucnite în 2007, pe care el le-a anticipat împreună cu tot cortegiul de drame ce au avut ca efect schimbarea stilului de viaţă la nivel global, şi după actuala pandemie, cu impact puternic în economiile lumii si în relaţiile sociale, ar urma încă o criză, pe care a definit-o „mama tuturor crizelor”. Ceea ce ar însemna să avem o premieră istorică: trei crize în primul sfert al veacului XXI. După ce, în vremurile în care crizele au început să fie contabilizate, niciodată nu au fost înregistrate mai mult de două şi excepţional de trei, dar într-un secol întreg.
Ce şanse sunt ca Roubini să nu aibă dreptate? Întâi şi întâi, cu „mama tuturor crizelor” America, în primul rând şi, în plan secundar omenirea toată, au făcut cunoştinţă deja în anii interbelici, între 1929 şi 1933. Tipul de vis american, născut în anii 1920, a fost o utopie greu de înţeles şi de explicat.
America a crezut, dintr-o dată, că desfrâul speculativ ce ajunsese să domine nu doar bursa, ci şi societatea ar putea să ţină loc de raţiuni economice şi de sursă de îmbogăţire. Lăcomia se extinsese în toate clasele sociale. Mai multe milioane de familii americane au intrat în afaceri bursiere. Ziarele vremii, acelea care nu-şi pierduseră capul, scriau că milioane de americani aleargă cu visul în braţe spre pierderi grave. Iar economişti de marcă au ajuns să creadă şi să afirme public că preţurile acţiunilor la bursă pot să urce până în cer în timp ce economia americană urca anual cu 10 la sută. America toată credea că bursa nu se va opri din noul ei avânt şi că va trage după ea întreaga economie americană.
N-a fost aşa! A învins lăcomia! Iar în timpul doi a urmat panica. Patru ani de coşmar, cu firme închise, cu zeci de milioane de şomeri şi cozi nesfârşite la supele pentru săraci, cu milioane şi milioane de familii care îsi pierduseră agoniseala de o viaţă. Şi cum creştea şocant numărul celor ce îşi luau camere în hoteluri cu multe etaje, ca să se arunce cât mai de sus pentru a-şi încheia conturile cu viaţa.
Un dezastru ca acela, adus de un crah bursier în octombrie 1929 şi urmat de o depresiune economică de proporţii uriaşe, omenirea nu a mai văzut. Aceasta a fost „mama tuturor crizelor”, iar alta de o astfel de anvergură, în zilele noastre, nu mai este posibilă. Şi nu a mai fost posibilă de atunci. Şi nici erori de anvergura celor săvârşite de presedintele american Herbert Hoover, din cauza cărora a pierdut al doilea mandat, si de şeful Finanţelor, Andrew Mellon, care au crezut că pieţele vor scoate America din criză fără niciun ajutor din partea statului, nu au mai fost repetate.
Sigur, nimeni nu poate să de garanţii legate de viitor. Dar dacă, înainte de 2007, profesorul Roubini a anticipat criza ce a debutat pe piaţa imobiliară anericană, asta nu înseamnă că a fost infirmată legitatea potrivit căreia crizele economice şi financiare se înscriu între evenimentele ce rămân imprevizibile.
Adrian Vasilescu
