Desigur, este o întrebare de cetățeni maturi dacă trebuie cheltuiți bani pe o improvizație – nici măcar validată în vreo dezbatere publică, responsabilă. Sau dacă, nu cumva, cineva priceput ar trebui să dea oase, carne și viață unui proiect având ca temă Educația. În definitiv, nicio țară a Uniunii Europene nu aruncă miliarde pe vorbe.
In plus, acum se poate observa și ignoranța din spatele lozincii, trecută obsesiv în documentul „redresării și rezilienței” trimis de „guvernul meu” la Bruxelles. Nu mai insist pe erorile de traducere, deoarece sunt evidente.

Când vorbesc de prezența Educației în acest document nu trec, firește, peste constrângerile ce rezultă din scopul programului Uniunii Europene. Dar am în vedere câteva imperative. Primul este acela de a scoate educația națională din adânca criză în care a ajuns în ultimul mai bine de un deceniu, pe care pandemia a adâncit-o. Al doilea este de a servi o schimbare în bine – ceea ce de ani buni nu poate fi decât o nouă reformă. Admit că „guvernul meu” nu are capacitatea unei reforme, dar cred că s-ar cuveni ceva pe direcția ei. Al treilea are în vedere ca interesul public să fie servit. Din nefericire, în România actuală se ajunge la o păcălire astfel încât unii încasează banii, iar dezvoltarea în interes public râmâne spre zero. Al patrulea imperativ este acela ca democrația să înainteze.
Nimeni la Bruxelles nu ar contrazice aceste imperative. De altfel, Educația a rămas în competența națională. Ceea ce preconiza Spiru Haret în 1903 – o educație care să servească „dezvoltarea socială și nevoile sufletești” – se împiedică acum în incapacitatea decidenților autohtoni.
Dar să privim documentul „guvernului meu” la partea întitulată „România educată”. Scopul declarat este „creșterea capacității de reziliență a sistemului educational prin modernizarea infrastructurii și a dotării aferente”. Nu se poate contesta importanța infrastructurii moderne și a dotării corespunzătoare. În orice caz, eu nu o contest! Nu aș putea-o face, mai ales că în mandatul de ministru al educației naționale (deciziile sunt reunite în A. Marga, Anii reformei 1997-2000, 2006) s-au lansat programele cheie pe infrastructură, ca „Reabilitarea școlilor”, „Construcțiile universitare”, „Roedunet”, „Echiparea cercetării din universități”, „Informatizarea școlilor”, etc., care au continuat.
Dar, citind ce s-a trimis la Bruxelles, prima impresie este că cei care au scris partea Educație nu cunosc educația din România actuală. Dacă chiar vrei să o schimbi, nu poți ocoli întrebarea: care-i sunt lacunele?

Ca să fim sinceri, România se confruntă acum, și în Educație, cu neajunsuri mai grave ca oricând în secolul actual. Reducerea nivelului școlarizării și al studiilor, deprofesionalizarea accelerată a populației, inclusiv ca urmare a celei mai mari emigrații dintr-o țară în timp de pace, fraudarea masivă a certificatelor și diplomelor, slăbirea profesioniștilor de vârf în multe domenii, slaba formare continuă, nevoia reprofesionalizării pentru lumea postpandemică sunt doar câteva. Nu mai insist că multe țări se preocupă deja de „profesiile viitorului”.
Niciodată la elevii și studenții din România „fuga de sistemul national de educație” nu a fost mai mare, iar, acum, ia amploare trecerea elevilor de la școli publice, la „privat”. Sunt două rezultate ale degradării educației din țară și ale justificatei nemulțumiri a tineretului și părinților.
Peste toate, însă, poți moderniza infrastructura și dotările, dar, dacă nu schimbi organizarea, nu actualizezi conținuturile și nu institui selecția necoruptă a valorilor, nu iese ceva. În câte locuri dotarea este super, dar rezultatele sunt mici?
Îmi amintesc că după inaugurarea celei mai moderne construcții universitare din țară, care a fost în primul deceniu al actualului secol Facultatea de Științe Economice de la Universitatea „Babes-Bolyai”, rectorul Universității din Viena, care era oaspetele meu, văzând modernitatea la vârf a echipării din facultate, m-a întrebat dacă în ea se și lucrează. I-am răspuns, tot ironic, că nu l-am invitat doar la o expoziție. Privind azi retroactiv și văzând precaritatea nivelului din facultate, îi dau dreptate reputatului coleg. Într-adevăr, a fost o expoziție promițătoare, care a intrat, din păcate, în organizări corupte și pe mâini nepotrivite.

Programul pe Educație trimis de „guvernul meu” la Bruxelles este organizat pe șase teme: „educația timpurie”; „autonomia unităților de învățământ preuniversitar”; „reforma bacalaureatului”; „digitalizarea educației”; „standarde de siguranță și calitate în preuniversitar”; „reforma guvernanței în preuniversitar”. Nu discut proprietatea termenilor, căci, în general, în „România educată” noțiunile se amestecă precum alunele în sac. Ele nu sunt înțelese.
În treacăt fie spus, aici nu sunt reforme, ci, mai curând, reglementări, eventual ajustate. Or, nu se poate ocoli adevărul că România actuală are nevoie de reforme propriu-zise. Nici legislația generală a educației, nici decidenții și selecția personalului, nici funcționarea și prestația unităților și universităților, nici structura și folosirea calificărilor, nici alte chestiuni hotărâtoare nu mai sunt în regulă.

Desigur că „guvernul meu” nu poate tăinui situația în care a fost adusă educația din România în zilele noastre. De pildă, s-au ratat țintele din proiectul „Europa 2020″ al Uniunii Europene, înainte de pandemie. România a fost adusă la abandon școlar de 15,3%, la situația în care doar 37% dintre copiii de la țară urmează învățământul terțiar, 40% dintre copiii de 15 ani sunt „analfabeți functional”, foarte mulți absolvenți nu s-au putut angaja, abia în jur de 50% dintre cadrele didactice pot folosi online-ul, la ultimul loc la „educația timpurie”. Nici nu se amintește distrugerea unică „reușită” de decidenți în pandemie, când peste 300 de mii de elevi nu au învățat mai nimic vreme de un an. Nici faptul că cel puțin 30% dintre elevi fac acum meditații contracost. Sau că România are astăzi cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor din Europa. Se poate adăuga, tot ca exemplu, situația din universități, care s-a deteriorat încât toate sunt întrecute, de pildă, de universitatea din Minsk.

Oricare cetățean are dreptul să întrebe: Cine a adus aici educația din România? Știm bine că de șapte ani s-a promis, s-au făcut abuzuri, s-a cerut dispariția de partide rivale, s-a recurs la condamnări politice, ca nicăieri în Europa! Iar acum se oferă dezastrul!? Decidenții actuali sunt diletanți și distrug, iar apoi forțează un program european ca să nu se vadă dauna! Oare România se împrumută nu pentru dezvoltare, ci ca să plătească incompetența?
Să parcurgem, însă cele șase „reforme”. Cu toată bunăvoința, nu se poate evita observația că fiecare are carențe profesionale care te pun pe gânduri. Iată câteva exemple.

Totul începe cu o autoflatare privind „educația timpurie”. Tema acesteia s-a pus demult, uneori în termeni precum „educație preșcolară” sau alții, care acopereau și „early childhood education” și „early child care”. Consiliera mea pe domeniu a și fost numită ulterior expert în sistemul ONU. A te ocupa de „educația timpurie” poate veni, firește, în întâmpinarea dorinței multor părinți. Numai că acest capitol putea fi altul dacă s-ar fi discutat cu practicienii din domeniu.
Optica rudimentară răzbate mereu din improvizația însăși. Ca să dau doar un exemplu: „lipsa de echitate” din învățământ nu se reduce la „diferențele de calitate și ratele ridicate de părăsire a școlii”, cum se spune în încropeala „guvernului meu”. De respectiva lipsă țin și corupția, nepotismul și deciziile eronate.

Sau, ca un alt exemplu, se dau ca obiective actuale ceea ce s-a rezolvat de multă vreme. De pildă, școala în schimburi s-a desființat oficial deja în 1998. Programul „Relansarea învățământului rural” (2000) ar fi trebuit continuat, mai ales că el începuse să folosească milioane de dolari din împrumut. „Învățământul Profesional și Tehnic” avea deja în 2000 o realizare salutată în Europa, iar responsabila domeniului din ministerul pe care l-am condus a fost numită în fruntea unui institut european. Cine a distrus realizări, încât acum trebuie reinventate, pentru alte împrumuturi?

A doua zisă „reformă” privește „autonomia unităților de învățământ”. Subiectul este vechi și a dus la reglementările din 1998-2000, care se pot citi și astăzi. Atunci s-a acordat nu doar autonomie universitară (despre care „guvernele mele” nici nu mai vorbesc!), ci și autonomie liceelor, școlilor profesionale și unităților de performanță. Dar și aici se dovedește că autorii nu stăpânesc noțiunile. Ei reduc autonomia la identificarea riscurilor! Ce scriu ei denotă incultură instituțională – mai larg, necunoaștere.
„Inovația” cu care se vine aici este înființarea „Mecanismului de Avertizare Timpurie în Educație (MATE) – o altă găselniță pentru a pompa banii spre clientelă. Este ca și cum ai crea instituția numită Mecanismul de Stârnire a Vântului Prielnic! Nu mai vorbesc de abuzul finanțării substanțiale a unor instituții sterpe – eventual pentru a le dota cu jacuzzi sau alte năzbâtii!
Se vede bine că în România actuală se adâncește maladia angajării de programe în scop pecuniar, cu idei puține și cu realizări și mai puține. Totul este ca aceste programe să aducă bani cuiva – chiar dacă populația este cea care va plăti din greu. S-a întețit pasiunea pentru bani nemunciți, chiar fraudați. A scăzut însă pasiunea de a construi pentru societate!

A treia „reformă” privește „ruta profesională completă”. Aici, destul de repede, se susține cu aplomb ceea ce contrazice practica cvasiuniversală: „curriculumul școlar depinde de redefinirea standardelor profesionale, care este un proces greoi și de durată”. Or, curriculumul are oriunde o ancorare mult mai complexă.
Se pune acum accent pe „învățământul dual” – care este demult inițiat, fie și sub alți termeni. Chestiunea s-a pus în mișcare deja în 1999, având în vedere experiența reușită din alte țări. Se ridică aici întrebarea: de ce autoritățile nu l-au organizat deja? Germania a dovedit continuu utilitatea „învățământului dual”!

Se face caz de cele zece „consorții parteneriale regionale”, ce reunesc școli, licee, universități, unități productive. Nu este deloc o idee nouă! Ea a fost propusă de unii directori și rectori în 1999 și este soluția aplicată în regiuni din Franța. Întrebarea care se pune din capul locului este simplă: celelalte școli, licee și universități ce fac? Unde este „egalitatea de șanse”? Franța a putut face consorții cu succes căci nu are fracturile sociale și decalajele uluitoare din România de azi.
„Liceele agricole” au fost luate acum ca pivot al schimbării agriculturii. Ideea este de dinainte de 1989. S-a și lucrat în această direcție, cu intermitențe cauzate în ultimul deceniu și jumătate de nepriceperea decidenților. Dar este discutabil dacă liceele agricole pot să-și asume asemenea răspundere. Și nu are rost să se arunce acum praf în ochi, câtă vreme PNRR nu-i sprijină pe fermierii existenți.
În general, dotările din PNRR ar trebui să presupună dezvoltarea de industrii indigene. Numai că încropeala „guvernului meu” lasă șanse infime pentru aceasta. Dotările le transferă pe scară mare altor industrii.
A patra „reformă” este „digitalizarea educației”. Orice țară care se dezvoltă își pune în ordine digitalizarea. Dar și aici vine îngustimea abordării. De exemplu, „formarea continuă” este plasată în „programul de formare a competențelor digitale”, ca și cum s-ar reduce la aceasta. De fapt, ar trebui lucrat la formarea nu doar a competențelor, ci și a culturii abordării digitale. Altfel, degeaba ai competențe, dacă nu ai cultura digitală și pregătirea pentru a o fructifica creativ.

Universităților li se alocă domeniul „tehnologiilor emergente”. Am înființat, între altele, Institutul de Tehnologie (detaliat în A. Marga, Anii înnoirii. Reforma universității clujene, 2016) pentru că facultățile de științe care nu generează tehnologii, nu mai au cum să conteze. Dar, o privire doar „tehnologică” asupra educației nu dă rezultate. Iar dacă tot se vor „Centre Universitare pentru Transformare Digitală”, cum se preconizează, de ce nu se merge explicit până la capăt, cu o reorganizare universitară, de care România are nevoie?
La „reforma” a cincea este vorba de „standarde de siguranță și calitate”. Se poate ușor obiecta că siguranța și calitatea țin, totuși, de realități diferite. În plus, oricât de importantă este siguranța clădirilor, ea intră și în răspunderea altor instituții. Obiectivul explicit aici este „reziliența campusurilor”. Nu sunt, însă, și alte reziliențe?

A șasea „reformă” este „guvernanța în preuniversitar”. Era acum ocazia unei regândiri a sistemului – căci multe țări revăd aproape toate organizările în vederea unui nivel mai înalt de performanță. Dar, în limbajul încropelii, „guvernanța” este confundată cu administrația, ca apoi să fie redusă la adecvarea profesiilor la piață. Se vrea acum „management descentralizat”, dar acesta s-a aplicat începând cu 1998, doar că acum se redescoperă.

Nu există, la „guvernul meu”, nici cunoșterea educației și nici capacitatea de a o ameliora! Se și operează, de pildă, cu prejudecata demult infirmată că stabilirea standardelor rezolvă problemele. De cincisprezece ani se spune aceasta și nu s-a ajuns la rezultat. Problemele din educație sunt nu doar de standarde și aplicarea lor, ci și profesionale, juridice, sociale, etice.
În rezumat, osatura în încropeala „guvernului meu” o formează, de fapt, idei ciupite din reformele 1968, 1997-2000 și din măsuri ulterioare. Nimic nou! Toate au fost deja elaborate în programe de demult. Nu este în sine rău să se continue astfel de idei, după ce se pricep, căci sunt validate. Dar nu ar fi trebuit să se fi gândit ceva și în ultimii douăzeci de ani?

Desigur, se poate continua reforma din 1997-2000. Dar, în situația în care a fost adusă educația din România în zilele noastre, reparațiile și completările nu mai sunt rezolvări propriu-zise. O nouă abordare competentă este necesară, precum oxigenul.
Întrebarea cine educă pe cine se pune acut în România actuală. Numai că, odată cu degradarea sesizabilă a tot mai multor instituții din țară, la care asistăm de peste un deceniu, se pune și întrebarea: cine în România actuală decide pentru cine?

Fapt este că în educație se pregătesc inițiative îndrăznețe în Europa, în SUA și în China. Amintesc aici doar Raportul Back to the Future of Education. Four Scenarios for Schooling (OECD, Paris, 2020), care își asumă explicit premise neobișnuite. Anume, că nu este un singur drum spre viitor, că după Covid-19 trebuie văzute nu doar cele ce ar putea veni, ci și cele la care nu ne așteptăm și că educația are de legat optici ce vin dinspre patru nivele ale educației: „timpurie”, „școlară”, „a adulților” și „continuă”.

Documentul OECD este unul „tehnocratic”, așa cum lansează multe organizații internaționale. Încă se înțelege greu că ființa umană este cea care trebuie să conteze, iar educația nu este altceva decât a o cultiva pentru performanță. În accepțiunea internațională, însă, „tehnocratic” este, totuși, altceva decât înțeleg la noi inși care aruncă naivilor scientismul, ca un fel de nouă ideologie. De aceea, documentul Back to the Future, dar și altele, ar putea stimula o reflecție la noi, pentru a nu se rămâne la incultura improvizațiilor și încropelilor actuale pe Educație.

Andrei Marga