DISTRIBUIE Articolul....

Facebook

Pinterest

Twitter

Linkedin

De la faraon cu f mic, la Nero!

De la Nero la Sultanul Volosevici, prietenii stiu de ce (despre Sultan, cumparaturile din Turcia si tepele imobiliare alaturi de fosti puscariasi, vom reveni)! (Redactia Incisiv de Prahova)

Primarul Andrei Volosevici nu reuseste să treacă de statutul de pusti răzgâiat nici acum, când a trecut binisor de 40 de ani si te astepţi să acţioneze ca un bărbat matur.
Derapajele sale la adresa angajaţilor din Primăria Ploiesti au loc zilnic, de cele mai multe ori fiind făcute in spatele usilor inchise. De această dată, Volosevici a lansat niste săgeţi la adresa lui Carmen Bucur, directorul Direcţiei Patrimoniu, din Primăria Ploiesti. Volosevici a acuzat-o pe directoarea de la Patrimoniu că a demarat procedurile de transfer al Parcului Municipal Vest către Consiliul Judeţean Prahova fără a discuta cu Simona Albu, city-managerul Ploiestiului, cea care ar avea in atribuţii administrarea parcului.
Dar să ataci un director pentru faptul că are legături de rudenie cu un alt director din Primăria Ploiesti este o dovadă de mitocănie si lipsă de educaţie. Pentru că directorul de la Patrimoniu, Carmen Bucur, era nepoata lui Zoia Staicu, actualul director de la RASP, si in urma cu vreo 15 ani când a fost angajată in Primărie. Si tot nepoata lui Zoia era si când a câstigat concursul de director al Direcţiei Patrimoniu din Primăria Ploiesti.
„Ar fi jenant sa vorbesc despre doamna director de la patrimoniu pentru ca ati afla lucruri pe care nu le doriţi. Fără a fi discuţii la nivel de primarie, primarul delegă atribuţiile. Dna city manager se ocupa de Parcul Municipal. Eu inteleg că ne-am grăbit că la un moment dat o altă doamna director (să ii fie mătusă) a avut discuţii in acest sens. Niste lucruri trebuie să funcţioneze in mod legal. Primarul a decis cine se ocupă de parcul municipal. Singura obligaţie un executiv este de a pune in aplicare hotărârea de consiliu, nu cine pune in aplicare.”, a afirmat Andrei Volosevici intr-o declaraţie de presă.
Cu alte cuvinte, primarul a recunoscut că a mutat-o disciplinar pe sefa de la Patrimoniu in primul rând pentru că a dorit să pună in aplicare o hotărâre de consiliu local si in al doilea rând din cauza legăturii de rudenie cu Zoia Staicu, directorul RASP Ploiesti.
Curat murdar, coane Volosevici! Oare aveti suficiente servicii pentru a muta toti directorii si sefii de servicii din Primăria Ploiesti care refuză să vă facă pe plac si incearcă să respecte legile?

Sursa: Stiri Actuale

DISTRIBUIE Articolul....

Facebook

Pinterest

Twitter

Linkedin

Unele lucruri încă îmi par curioase în armată, chiar după 18 ani de activitate. De pildă aprecierile de serviciu. Cred că suntem o armată de Foarte Bun(i), asta dacă nu cumva cel care-ți face notarea are un dinte împotriva ta, caz în care poți să ajungi mult mai jos cu calificativul.

Doar într-o misiune europeană am văzut un comandant neamț – al unei mini-structuri care funcționa doar pentru că subordonații săi își dădeau toată silința și aveau know-how-ul de a face lucrurile să meargă – luând notarea de serviciu mult prea în serios. Acolo unde toată lumea primea Excepțional, el se gândise să dea și niște Bun-uri.

Aprecierea este subiectivă, mai ales când rezultatul este mai greu cuantificabil și mai ales dacă analiza activității necesită cunoștințe dintr-un domeniu care-ți cam scapă.

Adică nu dai note picturilor, dacă nu te pricepi foarte bine la artă. Întrebare la care nu avea răspuns era Cum poate mini-structura pe care el o conducea să fie excepțională – așa cum el susținea – în condițiile în care mare parte din personal lucrează doar de Bun?

Înțeleg că influența comandantului este imensă; înțeleg și că harnicii mai compensează pentru leneși, dar nu chiar în așa mare măsură încât rezultatul final să fie genial!

S-a ajuns la Rommel și la cum nu ar fi avut, poate, o campanie de succes, dacă oamenii pe care-i avea în subordine nu și-ar fi îndeplinit sarcinile excepțional, fără ca ei înșiși să fie excepționali precum Rommel.

Și oricum, de la felul în care-și îndeplinește cineva sarcinile până la felul în care-i sunt percepute eforturile poate să fie o cale foarte lungă, cu mult bruiaj intermediar.

Dar nu subiectivitatea notărilor de serviciu este ceea ce mi se pare curios, ci nota de care ai nevoie pentru a primi calificativul Excepțional în armata noastră: 9. Într-o societate care se bazează pe utilizarea sistemului zecimal și unde notele de la clasa a V-a în sus sunt între 1 și 10, de exemplu, armata a decis că pentru noi ajunge 9!

Nu știi foarte sigur ce înseamnă asta. Suntem atât de exigenți cu noi încât, nefiind niciodată mulțumiți de nivelul la care ne aflăm cu pregătirea, cunoștințele etc. și dorindu-ne mereu să fim mai buni, simțim că 10-le trebuie să rămână un țel, o motivație?! Sau ne știm atât de bine valoarea încât nici nu mai sperăm vreodată la un 10?

Știm că 9 este nota maximă și că indiferent cât de mult am trage și ce eforturi am face, un 10 cinstit nu luăm niciodată așa că renunțăm chiar și la ideea de a-l primi, scoțându-l din listă… Sau poate că suntem atât de buni încât acolo unde alții trebuie să fie de 10 pentru a fi excepționali, în armată ajunge să fii de 9?

Nici nu pot să mă gândesc ce ar putea face, în aceste condiții, cineva de 10! Cum ar arăta totul în cazul în care am ajunge vreodată să fim în prezența – nici măcar nu zic conduși! – unui militar căruia sistemul decide să-i dea un 10? Nu zic și că ar putea să fie varianta în care 9 părea o notă greu de atins pentru cel care a decis sistemul de notare.

Tot ce zic e că până la urmă și 9 este o notă onorabilă. Dacă o meriți și, mai ales, dacă cel care te evaluează are competențe reale pentru a face acest lucru. Așa chiar simți că ai făcut ceva deosebit. Dar și dacă faci, la ce-ți ajută? Am colegi care au avut calificativul Excepțional mai mulți ani la rând.

Dar n-au câștigat nici la Oscaruri, nici alte avantaje nu au avut. E sau FB nu sunt decât niște semne-n vânt care nu te motivează să fii de top, câtă vreme a fi cel mai bun nu aduce cu sine nici un fel de recunoaștere.

Pentru că nu suntem toți stoici să vrem să fim cea mai bună variantă a noastră, indiferent de feedback-ul societății. Și atunci, să ajungi la 9 poate fi greu, dar să rămâi acolo, cu adevărat, pare și mai complicat. (Bogdan Oproiu).