Până în 2020 s-au trăit în lume consecințele la distanță ale înțelegerilor Nixon-Kissinger-Mao Zedong-Zhou-Enlai din 1972, apoi, ale acordurilor de la Helsinki din 1975.Pe acest fundal, studiile strategice, adică cercetări ale organizării și evoluțiilor din societatea mondială, au luat avânt. Nu mai este posibilă înțelegerea lumii fără a arunca o privire în studiile strategice.
La noi, în mediul amatorismului la decizii din ultimul deceniu, abia dacă se poate înjgheba o dezbatere. Și cei pricepuți renunță, văzând cât se vorbește pe lângă subiect și cât de simplist se judecă. După ce România a ajuns în 2019 să bată recordul european cu cel mai mic consum de cărți pe persoană, cu cele mai puține zile de călătorie pe cap de locuitor și, mai nou, cu cele mai multe reclamații privind abuzurile din justiție!
Din nepricepere rezultă aberații. Cum s-a văzut și în recenta hotărâre a Guvernului – unică în Europa actuală – de a interzice cooperarea cu firme chineze! Într-o lume în schimbare, în care se cere creativitate, obtuzitatea creează handicapuri durabile.
M-am ocupat constant de studii strategice. Am dat la noi prima examinare sociologico-filosofică a cotiturii din jurul anului 1990, când, la invitația universităților „Ludwig Maximillians” din München și Viena, am explicat prăbușirea „socialismului răsăritean” sub eșecul triplu al economiei etatizate, al monopolizării puterii politice și al dogmatismului (Die kulturelle Wende, 2004). Am pus în relief fundamente ale Europei (Filosofia unificării europene, 1998; The Destiny of Europe, 2011), ale Statelor Unite (Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017), ale Chinei (Ascensiunea globală a Chinei, 2015) și ale Israelului (Europa și Israelul, 2020). Am examinat alunecarea unor tinere democrații în „democrații cu conducător” (România actuală. O diagnoză, 2009). Am sesizat intrarea modernității târzii în nesiguranțe noi (Societatea nesigură, 2016) și am formulat o viziune asupra ordinii internaționale (Ordinea viitoare a lumii, 2017), având ca nucleu teza „geometriei variabile a supraputerilor”.
Evenimentele mi-au confirmat anticipările. Le-am amintit aici pentru a nu mai repeta analize. Lumea formată în 1989 – cu globalizare comercială, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor, o supraputere solitară – a intrat demult în schimbare. În jurul lui 2010, s-a intrat într-o lume diferită. China a urcat la statutul de supraputere – fapt socotit cea mai profundă schimbare de după „războiul rece”. Statul național reintră mai explicit în rol. Suveranitatea statală tinde să revină în poziția de reper al relațiilor internaționale. Democrația s-a pluralizat din nou.
Sub lovitura neașteptată a pandemiei, în 2020 a început o altă schimbare a lumii. În multe țări, polarizările sociale sporesc. Economiile lumii revin acum dinspre servicii, la producție. Robotizarea promite să fie a patra revoluție industrială.
Deocamdată, însă, abia câteva țări ating nivele anterioare de producere. China, de pildă, a declarat că în realizarea Drumului Mătăsii, în care a reunit peste o sută de țări, a pierdut în pandemie în jur de 20% din resurse. Se reevaluează importanța controlului public al activităților. Mobilitățile internaționale s-au restrâns. Cum a arătat Apelul Vigano, guvernări incapabile să combată epidemia, strâng șurubul. Nici pandemiei nu i se face față fără cooperare.
Astăzi, relațiile internaționale contează și mai mult în viața națiunilor, iar raporturile dintre supraputeri le imprimă direcția. Din interacțiunea supraputerilor economice (SUA, China, UE), militare (SUA, Rusia, China), politice (SUA, China), culturale (SUA, China, Europa), a supraputerilor emergente (Germania, Marea Britanie, India) și a puterilor noi (Turcia, Israel, Iran, Polonia și altele) se imprimă de fapt sensul istoriei actuale.
Ce avem în aceste raporturi acum? Înțelegere nu este, căci divergențe izbucnesc cotidian. La confruntare armată nu s-a ajuns, căci frica de război, cum spunea deja Richard Nixon, descurajează atacul. Avem însă o criză, ce constă în aceea că de la o zi la alta se aruncă acuzații: pe drepturile omului, pe depășirea granițelor de la sfârșitul „războiului rece”, pe intervenția în alegeri, pe amestecul în treburi interne.
Criza ce are loc sub ochii noștri angajează principalele supraputeri – SUA și China. Ea atrage în confruntare și alte țări. Respingerea „războiului rece” este și ea prezentă. În Europa, Germania, Italia și Ungaria au semnalat-o deja. În orice caz, criza permite observații noi.
Această criză are loc într-un context nou. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită. Unele țări au dobândit capacități amenințătoare, încât nici o putere nucleară nu mai este singură. Nu mai contează câte focoase deții, ci faptul că propriul teritoriu este expus. Teorismul a fost înfrânt, dar resuscitarea lui nu se exclude.
Lumea s-a umplut de disparități. De pildă, este o disparitate economică. Statele Unite au cea mai mare acumulare istorică de capacități, un produs național brut de mai mult de 18.000 de miliarde de dolari, cu ridicată productivitate a muncii și pondere de peste 20% din economia mondială. China are un număr incomparabil de lucrători (peste 780 de milioane), cu o bună pregătire și motivație și o economie în creștere – acum la peste 15.000 de miliarde dolari și pondere de în jur de 15%. Este apoi o disparitate financiară. Marile tranzacții din lume sunt în dolari SUA, dar cele mai mari rezerve de devize le are China – după unii, în jur de 4.000 de miliarde de dolari. Este, de asemenea, o disparitate investițională. Centrul de greutate al economiei mondiale s-a mutat în Asia de Răsărit, încât continuă fuga de capitaluri spre acea zonă. Este și o disparitate sanitară. Statele Unite au cea mai inovativă cercetare științifică și industrie farmaceutică, dar sunt lovite de pandemie. China, cu tradiția cea mai veche în medicină, a luat sub control pandemia și și-a refăcut nivelul de producere prepandemic.
După 1978, China a aplicat economia de piață și are astăzi o altă înfățișare. Statele Unite dețin avansul tehnologic, dar China a pătruns în avangarda inovației tehnice. Peste toate, China a arătat că istoria nu se lasă epuizată de alternativa capitalism sau socialism răsăritean. Dacă este să ne exprimăm în termeni accesibili, China ilustrează un capitalism al producției, combinat cu un socialism al distribuției și o conducere de către comuniști care preconizează democratizări în țara cu cea mai mare populație și o altă ordine mondială. Cum observa un secretar de stat american, politica axată pe „armonie” atrage. China se alimentează dintr-o moștenire culturală care abia se dezvăluie.
Dar China a anunțat un proiect care stârnește apele. Afirmarea Chinei potrivit ponderii ei demografice și culturale este miezul „reîntineririi (rejuvenation)” anunțate de președintele Xi Jinping (The Governance of China,2014). Calea aleasă constă în „luminarea minților” și „reforme”. Helmut Schmidt a sesizat primul importanța proiectului când a prezentat cartea liderului chinez la târgul de la Frankfurt am Main.
La prima sa conferință de presă ca președinte al SUA, Joe Biden constata nu de mult: „China are un obiectiv general. Eu nu îi critic pentru obiectiv, dar ei au ca obiectiv general să devină țara conducătoare (the leading country) în lume, cea mai bogată și cea mai puternică în lume. Aceasta nu se va petrece sub privirile mele deoarece Statele Unite vor continua să crească și să se extindă”. Faptele pe care le-am rezumat pot fi pretext de confruntare. Depinde și ce viziune se folosește în a privi lumea.
China aplică învățăturile lui Confucius și tradiția proprie de reflecție asupra istoriei. Timpul este aici perceput plecând de la timpul lung, iar atitudinea ce se cultivă este favorabilă muncii stăruitoare, inovației, răbdării. Recenta investigație realizată în SUA în rândul studenților din alte țări a atestat faptul că încrederea studenților chinezi în patria lor este profundă.
În unele țări, s-a asumat în politica externă distincția, datorată lui Karl Popper, între „societatea deschisă” și „societatea închisă”, preluată prin intermediul lui George Soros, care a redus-o la „democrație versus autocrație”. Numai că istoria factuală arată un peisaj mai divers. Chiar analize ale armatei americane (Sarah Chayez, The Thieves of State, 2014) au arătat că unii „democrați” din democrațiile emergente sunt doar corupți. Alte analize (Dorothea Gädeke, Politik der Beherrschung, 2017) au arătat că intervenții din afară pentru „democratizare” pot strivi democrația însăși și că numai pe fondul autodeterminării fiecărei națiuni se poate atinge democratizarea.
Peste orice, este clar că nu se va putea continua indefinit cu confruntările la „rece” de astăzi. Poate fi periculos și, de fapt, nu se rezolvă nimic. Din capul locului, nu pot fi învingători într-o asemenea confruntare. De aceea, Joe Biden a repetat că nu vrea conflict.
Lege pentru ruperea acordurilor petroliere cu țări/companii „indezirabile”
Nu știm ce va face concret un actor sau altul. Fiind vorba de supraputeri, acțiunile se croiesc diferit. Dar, mai presus de toate, avem principiul unei ordini pacificate prin înțelegerile de la Beijing (1972) și Helsinki (1975), care încurajează cooperarea. Nu se întrevede în relațiile dintre supraputeri altceva, care să convină fiecăreia.
SUA domină economia mondială cu performanțe greu de egalat. Cum s-a spus, „China joacă în economia lumii rolul hotărâtor în toate domeniile imaginabile. Nivelul de salarii, dobânzile, ratele inflației, prețul materiilor prime și chiar al benzinei depind de date conjuncturale și de politica economică a Chinei” (Jean-Francois Susbielle, China-USA. Der programmierte Krieg, 2007, p.69). Pe agenda relațiilor celor două supraputeri rămân de luat decizii complicate. Dar nu ar fi rezonabilă ridicarea chestiunilor concrete la rang de chestiuni tactice, a acestora la rang de strategie și transformarea iarăși a strategiei în doctrină. Asemenea demersuri de obicei nu duc departe!
Nu este viabilă oprirea comerțului. Se poate reforma sistemul schimburilor internaționale, dar nu dă rezultate oprirea investițiilor și schimburilor. „Economia americană și cea chineză sunt strâns imbricate” (Susbielle) și prezintă azi „o împletire fără seamăn” (Theo Sommer, Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, 2019 p.446), încât acțiunile unilaterale sunt contraproductive pentru cel care le inițiază. S-a și estimat că, în cazul unei răciri a relațiilor dintre SUA și China, fiecare parte ar pierde pe puțin 10% din produsul național brut. Revista Der Spiegel scria deunăzi că restricțiile comerciale ce se aplică deja în raport cu China vor avea efectul unui „bumerang”.
Altădată, China depindea strict de exporturi. Și acum depinde masiv, fiind „fabrica lumii”. Dar ea are, pe lângă rețeaua internațională creată în ultimele decenii, și rezerva uriașei ei piețe interne. Fie și cu o ușoară ridicare a veniturilor populației în China se creează o stimulare fără seamăn în societate.
Fostul secretar de stat John Kerry a și pledat zilele trecute pentru a se încuraja cooperarea cu China. Nu știu dacă atât de pătrunzătorul Pat Buchanan (Why is Biden creating his own crises?, 24 martie 2021), care propunea să ne acomodăm cu un fel de „război rece” pe patru ani, are acum dreptate. Rămân la opinia că interesul mutual ar fi să se ajungă la cooperare, iar acest interes poate prevala la orice oră.
Un fapt nu poate fi contestat. Privind istoric, înțelegerile Nixon-Kissinger-Mao Zedong-Zhou-Enlai, care au îmbrățișat strategia cooperării, au rezolvat mult mai mult decât strategia conflictului. De aceea, debutul discuției de la Anchorage (Alaska), dintre responsabilii de politică externă ai SUA și Chinei, a putut fi aspru în deschidere, din calcule ce se pot bănui. Dar concluzia de cele două părți a fost netă. Reprezentantul american a spus „nu vrem conflict cu China”, iar partea chineză a precizat că cele două supraputeri au găsit „domenii de conlucrare (working together)”.
Începe sub ochii noștri, totuși, o eră nouă în relația supraputerilor SUA și China. Ele se vor socoti explicit în competiție. Vor fi aplicate tactici și măsuri noi. Dar, din punct de vedere strategic, nu va fi alternativă la cooperare. Va fi competiție, chiar pe liniamente surprinzătoare: SUA au anunțat că vor să creze alternativă la Drumului Mătăsii, China a anunțat că se ocupă de stingerea conflictului din Orientul Apropiat.
Nu este deloc nouă diferența de abordare a ordinii internaționale dintre cele două supraputeri. Se știe că SUA iau acordurile de după Al Doilea Război Mondial ca bază a ordinii. Președintele Joe Biden cere Chinei „să joace conform regulilor internaționale: fair competition, fair practices, fair trade”. China a spus deja cu câțiva ani în urmă, prin președintele ei, în grădina Casei Albe, că nu a participat la crearea acestei ordini, dar o respectă, promovându-și, totodată, opțiunile.
De fapt, Marea Chinei de Sud pare să fie nucleul discuției – după ce Congresul SUA a proclamat zona ca una de „national interest”, iar Parlamentul Chinei a declarat-o una de „core interest”. Soluția nu poate fi alta decât aplicarea acordurilor și înnoirea lor prin negociere.
Discuția despre valori este complexă și nu avem aici spațiu pentru ea. Asiaticii s-au întrebat demult: preluând tehnologiile și modul de producție din Vest, trebuie preluat și individualismul din societate? Între timp, japonezii, chinezii și alții au arătat că pot atinge eficiență economică mare, datorită mentalităților. Acum țările occidentale se întreabă dacă trebuie ca, de dragul eficienței, să slăbească democrația. Sunt de părere că discuția trebuie purtată, dar în termeni mai preciși, luând în seamă faptele.
Cum observă tot mai mulți cercetători, democrațiile, în forma de astăzi, au în unele țări dificultăți: „democrații au de luptat cu un handicap enorm la alegerea personalului de conducere. Stabilirea de candidați, campania electorală și alergarea după votul alegătorilor – aceste faze obligatorii ale unei alegeri democratice sunt supuse prea mult întâmplării. Opinia publică, adesea volubilă, este ea în situația să aleagă între competitori pe cel mai adecvat să conducă o țară?” (Jean-Francois Susbielle, op.cit., p.106-107). Unii apără o democrație ce a învățat din meritocrație (Helmut Willke, Demokratie in Zeiten de Konfusion, 2014). Am pledat pentru consolidarea controlului aleșilor de către alegători.
Opinia mea este că valorile democrației se cer apărate, dar și promovate consecvent. Nu valorile sunt în dificultate – nici nu sunt alternative mai bune. Dar sub haina democrației nu trebuie tolerat orice – sub nici un pretext. Spus fără ocolișuri, este de lucrat la rafinarea regulilor democrației, ținând seama de derapajele care au loc astăzi spre „postdemocrație” și, mai grav, spre penibilele „democrație cu conducător” și „stat de drept cu șef”, cum ilustrează România de azi. Fapt este că democrația este acum sfidată de inși rudimentari ajunși la decizii, înainte de a fi provocată de adversari. De aceea, formula „democrație versus autoritarism” nu epuizează alternativele: mai este și democrația propriu-zisă, ca formă de viață.
Se știe bine că SUA au tradiție eminamente individualistă, în China este o societate cu tradiție colectivistă. Ambele supraputeri se revendică din democrație și fiecare declară că cealaltă mai are de lucrat. Dar dincolo de polemica generală individualism-colectivism, care rămâne oricum deschisă, chestiunea valorilor este firesc să se discute.
Statele Unite reprezintă în continuare libertatea individuală și democrația liberală la propriu. China actuală vine cu valori originate în lunga ei istorie – practicalitate a vieții, sprijinire pe rațiune, încredere în știință, meritocrație și integritate. Așa stând lucrurile, premisele cooperării celor mai mari puteri ale zilelor noastre sunt acum mai promițătoare decât altădată.
În ultimii ani, se discută tot mai intens amestecul în alegeri. Democrații americani cred că a fost amestec străin în alegerile din 2016, deși s-a stabilit că nu s-a influențat decizia alegătorilor. Republicanii spun că s-au falsificat alegerile din 2020, dar probe nu au apărut. Alegerile dintr-o țară, după părerea mea, nu ar trebui să fie temă de politică internațională, câtă vreme fiecare țară își apără acuratețea alegerilor.
După Al Doilea Război Mondial, John F.Dulles a preconizat strategia „rollback” (împingerii înapoi), George Kennan a venit apoi cu strategia „containment” (indiguirii) față de China. Care este rezultatul? Cum a observat cel mai bun specialist german în temă Eberhard Sandschneider (Globale Rivalen. Chinas unheimlicher Aufstieg und die Ohnmacht des Westens, 2007), „politica confruntării nu oprește ascensiunea Chinei”.
Theo Sommer observa nu demult că sunt în fața noastră două alternative în relația cu China: „confruntare-criză-conflict” sau „comunicare-cooperare-coexistență”. El conchide că „în ciuda concurenței, în pofida coliziunii ocazionale și a ideologiilor complet diferite, coexistența și cooperarea sunt posibile” (p.434). Altfel, dacă astăzi privești China ca dușman, atunci mâine o vei avea ca dușman.
Soluția nu este, așadar, nici „împingere înapoi”, nici „indiguire”, ci „includere (Einbinden)” în ordinea lumii. Această „includere” oferă oricum avantajul, asigurat și de China, al unei stabilizări a lumii contra unor particularisme ce pot fi devastatoare. Lumea rămâne fundamental diversă, încât „scopul trebuie să fie un echilibru al puterii, care asigură pacea și bunăstarea tuturor. Together first” (p.458). Pe acest fundal relațiile în care se angajează diferitele țări sunt cele decisive.
În 1972, schimbarea în relația SUA-China și, odată cu ea, schimbarea lumii, au venit din noi aranjamente strategice. În materie comercială, s-a ajuns cel mai recent la înțelegerea Trump-Xi Jinping, care a dus la semnarea primei treimi a acordului vamal. Prin acest acord, cele două supraputeri urmau să-și deschidă mai mult ca oricând, în reciprocitate, vastele și râvnitele lor piețe. Va fi dus la capăt noul acord vamal? Va fi un nou acord strategic SUA-China? Sunt de părere că ambele se apropie, dar ia încă timp reașezarea pe direcția cooperării. (Din volumul Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)
Andrei Marga
În teren, lucrările sunt active pe întreg traseul centurii. Au început dislocările pentru finalizarea viaductului peste calea ferată și râul Prahova, una dintre cele mai complexe componente ale proiectului. Podul metalic peste râul Prahova se află în linie dreaptă, urmând turnarea plăcii de beton. În zona sensului giratoriu de la Breaza se execută zidurile de sprijin, aproximativ 350 de metri de consolidări care asigură stabilitatea malurilor.
Când spui Serviciul pentru Acțiuni Speciale (SAS), mintea îți zboară la eroi, la intervenții fulger și la un profesionalism de fier. Dar realitatea din spatele zidurilor DGPMB, așa cum o devoalează rapoartele interne și, mai nou, un document incendiar al Serviciului Control Intern (SCI), transformă mitul într-o farsă tragicomică. Pare că la SAS, singurele „acțiuni speciale” sunt cele îndreptate împotriva propriilor angajați, iar legea e interpretată nu de coduri, ci de „inelul magic” al șefilor și de pixul zelos al comisiilor interne.
Când sefii joacă „Inelul Magic” cu carierele, iar psihologii sună la psihiatrie (fără scuze medicale!)
