PressOne a publicat, la mijlocul lunii ianuarie, poveștile a patru pacienți care au luat COVID-19 din spitalele non-COVID unde au fost internați pentru alte probleme de sănătate.

În urma acelui text, am primit un val de răspunsuri: mesaje, zeci de comentarii pe Facebook, zeci de povești venite de la oameni din toate colțurile țării. Unii scăpaseră cu bine de infecție. Alții își plângeau morții.

Am decis să publicăm o parte din acele povești, dar și reacția Ministerului Sănătății, căruia i-am adresat atunci mai multe întrebări referitoare la procedurile care se respectă în spitalele non-COVID.

Ministerul admite că ai luat COVID-19 din spital doar dacă ai simptome la 14 zile după internare

Într-un răspuns oficial transmis PressOne, Ministerul Sănătății precizează cum sunt clasificate cazurile de COVID-19 care apar în spital. Astfel, spitalul este considerat „sursă probabilă” de infectare în cazurile în care pacienții prezintă debutul simptomelor între a opta și a paisprezecea zi de la internare. Sau între zilele trei și șapte și există o suspiciune puternică de transmitere a virusului prin asistența medicală acordată.

Potrivit răspunsului Ministerului Sănătății, pe lista cazurilor de îmbolnăvire cu COVID-19 cu sursa sigură din spital intră doar pacienții ai căror simptome apar la 14 zile sau mai târziu, după internare.

Cu alte cuvinte, statul nu consideră că un pacient care începe să aibă simptome la mai puțin de două săptămâni de stat în spital a luat, cu siguranță, COVID-19 din spital. Chiar dacă toate celelalte semne indică acest lucru.

Tot Ministerul Sănătății a mai transmis oficial că de testarea RT-PCR gratuită beneficiază doar personalul medical care prezintă simptome de COVID-19 și echipele medicale de prelevare a organelor pentru transplant care se deplaseaza de la centrul de transplant în centrele de prelevare – aceștia fiind testați regulat, o dată la fiecare 2 saptamani.

Altfel spus, medicii care nu fac parte din echipele de transplant nu sunt testați decât dacă încep să aibă simptome.

Spitalele din România pot să solicite testarea RT-PCR a personalului medical în afara acestei scheme, dar o fac pe cheltuiala proprie.

Povești românești cu infecții luate din spital

Poveștile cititorilor noștri sunt personale și dureroase și scot în evidență câteva probleme sistemice comune. Lipsa de comunicare a personalului medical cu aparținătorii pacienților, sau chiar cu pacienții, tratarea pacienților ca suspecți de COVID-19, chiar și în urma unor teste PCR negative și în ciuda faptului că afecțiunile lor sunt cu totul altele, triajul defectuos care ține laolaltă, pentru perioade lungi de timp, oameni potențial infectați cu oameni care nu au COVID-19, camerele de izolare în care pacienții nu stau întotdeauna singuri, ceea ce contribuie la răspândirea infecției nu doar de la cadrele medicale la pacienți, ci și de la un pacient la altul.

Dincolo de toate acestea e teama de spitale și de doctori, care apasă psihicul românilor.

Aceasta, combinată cu lipsa accesului la informații cu privire la ceea ce li se întâmplă, inclusiv către aparținătorii lor, este teren fertil pentru delirul conspiraționist care pare să fi cuprins întreaga lume în ultimul an.

„I se lăsa mâncarea la ușă, la zece metri de pat. Protocolul era să ia bastonul și să bată cu el în picioarele de metal ale patului ca să vină cineva”

Mama Anei avea 62 de ani și nenumărate probleme de sănătate – diabet, probleme renale – când, în luna decembrie 2020, a fost internată la Spitalul Colțea.

„Pe 10 decembrie nici măcar nu se mai putea ridica în picioare”, povestește Ana. „Am chemat ambulanța. Medicii de pe ambulanță au stat în ușă, au spus că are Covid și că nu vor să se infecteze. Nu a fost consultată.”

Pe data de 11 a fost internată la Colțea. Primul test făcut de spital a ieșit negativ. A stat în permanență într-o rezervă, singură, fără a lua contact cu alți pacienți.

„A fost diagnosticată cu pneumonie bacteriană, dar tratată permanent ca un suspect de Covid, deși avea două teste negative. I se lăsa mâncarea la ușă, la zece metri de pat. Ea nu se putea ridica în picioare, nu putea ajunge la mâncare. Protocolul era să ia bastonul și să bată cu el în picioarele de metal ale patului ca că vină cineva și nu venea nimeni”, povestește Ana.

La patru zile de la internare, femeii i s-a făcut un al doilea test, din nou negativ. A fost prima zi în care, conform spuselor Anei, medicii au intrat la ea, i s-a adus mâncarea la pat și i-au deschis geamul în cameră.

„Abia târziu am aflat că avea boală renală cronică în stadiul patru, și de la asta i s-a tras și pneumonia. Era de dializă. Dar nouă nu ni s-a spus nicio secundă că ar avea ceva la rinichi. Cât a stat în spital nu ni s-a zis nimic de asta. Spuneau: suferă de pneumonie, dar nu știm ce a cauzat-o.”

Al treilea test a venit pozitiv. Trecuseră zece zile de la internare.

„A fost infectată chiar de ei”, spune Ana. „Ea nu a stat cu altcineva în spital, a stat numai singură. Apoi a fost tratată inuman: nu i s-a comunicat că testul a fost pozitiv, a fost luată pe sus, din rezervă, unde stătea singură, dusă în camera de izolare, iar lucrurile ei aruncate teanc lângă pat. Era foarte speriată. Apoi a fost transferată la spitalul Sfântul Ioan, spital Covid. Era foarte fericită că seara la șapte cineva i-a schimbat scutecul, deși infirmierele i-au cerut câte 30 de lei fiecare ca s-o schimbe.”

Stătuse nouă ore cu același scutec pe ea.

În următoarea zi de la internarea la „Sfântul Ioan”, femeia nu mai putea să mănânce. După două zile, abia mai putea să vorbească.

„Nu aveam de unde să cerem informații despre starea ei. Pe 25 ne-au sunat să ne spună că a făcut două stopuri cardiace, că e conștientă, dar că nu îi mai funcționează niciun organ, e ținută în viață artificial. Și că nu se mai poate face nimic.”

Decesul mamei Anei s-a pronunțat pe 28 decembrie. Corpul le-a fost predat gol, într-un sac de plastic negru. Ana e furioasă, nu doar pe sistemul medical, care i-a răpit mama înainte de vreme, cât și pe medicii cu care și după moartea acesteia i-a fost extrem de greu să comunice.

„Mama a murit fiind convinsă că a avut covid de la bun început, asta i-au tot zis. Că a avut un «Covid mocnit», așa i-a zis doctorul. Am cerut documentele medicale de la Colțea. Mi s-a zis inițial că nu mi le pot da.”

„M-a sunat în cele din urmă un medic care a spus că e cu ele în față și că oricine se uită în dosar vede în ele că mama a fost infectată în timpul internării, dar că trebuie să ne împăcăm cu ideea că e o pandemie mondială.”

„Ca explicație, ne-au spus că a avut ghinion”

Poți lua COVID-19 din spitalele din România și dacă ești tânăr și în putere. Așa s-a întâmplat cu soțul Danielei P., de 42 de ani, care pe 6 ianuarie a fost implicat într-un accident de mașină.

„L-a luat ambulanța, a fost destul de grav, mi-a scris după vreo două ore că are coastele rupte și sternul fisurat. Cei de la UPU au zis să îl țină 24 de ore sub observație, în caz că apare ceva complicație. Spitalul Județean Oradea e non-Covid, nu m-am gândit în niciun moment că s-ar putea întâmpla ceva”, povestește Daniela.

Soțul ei a intrat în spital cu un test negativ, dar a fost pus într-o cameră cu un alt pacient, al cărui test a venit, mai târziu pozitiv.

„Și nici măcar nu i-au spus că testul acelui domn a venit pozitiv. Doar l-au mutat într-un alt salon. Era izolatorul. Nu i-au zis nimic. El a ieșit din salon seara să se plimbe și i-au spus asistentele: «Domnul, dar n-aveți voie să vă plimbați». «Păi cum n-avem voie?» Și nu i-au mai zis nimic. A aflat a doua zi de la o prietenă care e medic rezident în spital că era în izolare. Dar nu i-au zis asistentele sau medicul lui.”

În intervalul în care a stat în izolator, bărbatul nu a primit niciun fel de mâncare și nu a fost consultat de niciun medic, deși tocmai monitorizarea fusese scopul inițial al internării lui.

„Intrase în spital să fie monitorizat 24 de ore. N-a fost monitorizat deloc, consultat deloc. Peste cinci zile i-a ieșit un test pozitiv. Nu a fost, din nou, consultat de niciun medic. L-am luat acasă, am ales noi, ca să nu ne se infecteze și mai rău”, își amintește Daniela.

„Ca explicație, ne-au spus că a avut ghinion.

În plus, pentru că l-au ținut în izolare, am primit o factură de 5000 de lei, că internările din accidente se plătesc.

A plătit asigurarea, pentru că accidentul nu a fost vina soțului meu, dar nu e corect. Am semnalat lucrul ăsta și mi-au zis, nu am avut ce să facem, trebuia să stea în izolare. Le-am zis, păi trebuia să-l trimiteți acasă, stătea aici în izolare. Nu mai plăteam 5000 de lei.”

„Asistenta zicea că n-a murit nimeni de la sânge pierdut”

Mama Titzianei P. are 80 de ani. Pe 7 noiembrie 2020 a trebuit să se interneze în spital pentru o hemoragie rectală. A ajuns la Spitalul Universitar, într-un salon izolator, la un loc cu alte femei, unde vineri seara i s-a făcut un test al cărui rezultat negativ a venit abia duminică după-amiază.

„A fost internată într-un salon cu mai mulți oameni care așteptau rezultatul la test. În locul ăla, conform politicii spitalului, îi bagă pe toți. Că sunt, că nu sunt contaminați, îi bagă pe toți acolo până așteaptă rezultatul. La camera de gardă a stat 7-8 ore laolaltă cu alți oameni care așteptau să li se facă triajul, într-o cameră neîncălzită.”

În tot acest timp, bătrâna a continuat să sângereze:

„A primit un tratament, dar n-a funcționat. A fost pur și simplu neglijată, până luni dimineață n-a beneficiat de reevaluare, având în vedere că tratamentul pe care l-a primit nu i-a oprit sângerarea”, povestește Titziana.

„Nu se ocupa nimeni de ea și noi am încercat să dăm de cineva, pentru că nu te puteai apropia de spital. Într-un final, am folosit un telefon care e afișat pentru toată lumea pe site, și am ajuns la medicul de gardă.

S-a supărat foarte tare că am îndrăznit să sun acolo, că ea nu își ia informația de la mine, ci de la asistenta care e pe secție. Dar mama îmi spunea: «Dacă mă mai lași aici, mâine dimineață mă iei moartă». Îi era foarte rău și asistenta zicea că n-a murit nimeni de la sânge pierdut.”

Luni dimineață, familia a reușit cu greu să transfere bătrâna la un spital privat, în speranța că va avea parte de un tratament mai bun. Acolo, femeia a fost testată din nou, iarăși cu un rezultat negativ.

„Dar i-au depistat niște probleme, în afară de hemoragie”, își amintește Titziana, „care sugerau infecția Covid”. Al treilea test PCR a ieșit pozitiv. Era 18 noiembrie, la 11 zile de la internarea la Spitalul Universitar. În cele din urmă, femeia a fost transferată la Spitalul Militar ROL 2, spital COVID, unde și-a revenit și a plecat acasă.

„O zi a stat acasă și a început să aibă din nou probleme. Am chemat salvarea, am făcut un test să vedem dacă a luat vreo infecție de prin spital. Analiza a ieșit pozitivă, a fost depistată cu Clostridium Difficile. De pe 9 decembrie și până azi e la mine acasă și ne chinuim cu acest Clostridium. 

Sunt sigură că a luat covid din spital. Locuiește la țară cu tata, într-un sătuc unde primul vecin e la 3-400 de metri. Nu se vizitează, noi le-am dus mereu mâncare. Iar tata n-are nimic, deși locuiesc în aceeași casă”, mai spune Titziana.

„Eu nu voiam să o internez, eram speriată de spitale. Vedeam spitalul ca pe un loc de unde pleci cu altele. Și așa a și fost. Și orice medic care a văzut-o în perioada asta, pe primul plan a pus suspiciunea de covid.”

„Sora mea mi-a zis că hrăneau toți pacienții cu aceeași linguriță”

Paula T. avea 53 de ani când a făcut un AVC și a ajuns la secția de terapie intensivă a Spitalului Județean Constanța. Liliana F., sora ei, a povestit pentru PressOne cum au fost ultimele zile ale femeii într-un spital în care în care i-a fost aproape imposibil să comunice cu medicii pentru a înțelege ce se întâmpla cu sora ei.

La internare, Paulei i s-a făcut un test, care a ieșit negativ.

„A fost stabilizată și transferată pe secția de neurochirurgie. A stat 17 zile în spital, de pe 5 pe 22 decembrie, perioadă în care totul era spre bine din punct de vedere al afecțiunii neurologice. Trebuia externată.

În ziua respectivă, doamna doctor a zis că vrea să îi facă o radiografie pulmonară, pentru că pacienții care stau foarte mult pe spate, fără să se ridice, acumulează lichid în plămâni. Au stabilit că are bronhopneumonie și că e posibil să fie suspectă de covid. Ea nu avea simptome. Le-am zis că o luăm și o tratăm acasă.”

Însă de la un punct încolo, Paula n-a mai putut fi contactată. În cele din urmă, după multe eforturi și telefoane, familiei i s-a explicat că, din cauză că femeia devenise suspectă de COVID-19, fusese mutată în secția specială.

„Dar ea nu avea simptome. Au zis că or să îi facă un test și că o să se confirme. Am rămas tablou. Și am întrebat: dar cum să puneți un om în secție de covid și apoi să confirmați că are covid? Testul s-a pozitivat a doua zi. Acolo, infirmierele și asistentele tratau cu foarte mare indiferență pacienții: le dădeau apă când voiau, vă dați seama, erau oameni care nu se puteau mișca, unii nu erau schimbați, erau hrăniți rar. Sora mea mi-a zis că hrăneau toți pacienții cu aceeași linguriță, ea a început să refuze să mănânce.”

După doar câteva zile, familiei i s-a comunicat că Paula a făcut un nou anevrism și a murit.

https://pressone.ro/pozitiv-din-negativ-cum-se-imbolnavesc-de-covid-19-pacientii-internati-in-spitale-non-covid-2?fbclid=IwAR0–dXd9YbDVMybU-Ah3hnZE0OmbE2C4POrKw5jFurVBRa2V6I8Dud6Adg