Admir temeinicia profesională și deschiderea minților din SUA. Discutând cu Hillary Clinton, de exemplu, am avut încă o dată sentimentul că SUA sunt greu de concurat sub aspectul formării personalităților. Pregătire instituțională impecabilă, cultură, capacitatea de a distinge unghiurile de vedere, mișcarea lejeră pe diapazonul limbilor moderne – acestea le-am văzut la demnitarul american. Le menționez pentru a confirma că nu credeam că Hillary Clinton va pierde alegerile din 2016. La votul popular a și câștigat cu un plus de trei milioane de voturi.
Este prea devreme spre a face bilanțul administrației Donald Trump. Se poate spune că aproape totul a fost neobișnuit. Am trăit la Washington DC încercările de a înlocui un alt președinte, dar ceea ce a fost în ultimii ani mi s-a părut și mai tensionat.
În 2016, a fost cea mai puțin elegantă campanie prezidențială. Donald Trump a fost cel mai bogat cetățean american ajuns președinte. El a fost cel mai vârtsnic președinte la primul mandat – Ronald Reagan l-a întrecut doar la intrarea în mandatul al doilea. Punând în cauză establishment-ul, Donald Trump a stârnit o susținere semnificativă în societate. Ba chiar a făcut ca partidul său să câștige în 2016, în același timp, Senatul și Camera Reprezentanților! Deși cu afinități conservatoare, Donald Trump a lărgit adresarea spre muncitorii industriali („working class”, cum a formulat el), care, de fapt, l-au dus la desprinderea în câștigător. În cursul campaniei, Donald Trump a făcut afirmații riscante, pe care mulți le-au exploatat. Ronald Reagan a venit la Casa Albă pe un val cultural, fiind purtat de curentul „neoconservatorilor” de atunci. Donald Trump avea de creat un curent care să-l susțină.
Împotriva lui Donald Trump s-a ridicat cea mai vastă rezistență cunoscută – la un moment dat, abia un ziar din Las Vegas l-a sprijinit. Toate sondajele l-au dat pierzător. A înfruntat o strategie de discreditare fără de menajamente. Abia Vaticanul a fost din capul locului deschis, premierul Ungariei s-a pronunțat în favoarea sa, iar primul ministru al Israelului și conducerea Rusiei i-au dorit victoria. Restul au fost mai degrabă împotrivă.
Până în ultima clipă – deci și înainte de votul Colegiului Electoral și în preajma confirmării din partea Congresului american din ianuarie 2017 – s-a încercat blocarea. Cu câteva ore înainte de a depune jurământul, Donald Trump a fost acuzat că ar fi câștigat cu ajutorul unei puteri străine și a susținut de la tribuna din fața Capitoliului cel mai întunecat discurs inaugural.
În unele acțiuni, Donald Trump a reușit, în altele nu. A pus economia în mișcare cu rare precedente. Pandemia l-a lovit însă din greu, după ce el însuși a subestimat pericolul. A vrut să comunice direct cu populația și a desconsiderat, în pagubă, comunicarea tradițională. Numirile de personal, cu prea puține excepții, au fost pripite și neconvingătoare.
S-a spus la timp că Donald Trump a sesizat cât de acute sunt unele probleme în societate, chiar dincolo de ceea ce partidul său, oponenții și media recunoșteau. Așa stând lucrurile, se pune întrebarea: dispar oare temele sale odată cu plecarea de la Casa Albă? Să reflectăm.
În anii nouăzeci, cu administrația Bill Clinton, globalizarea, înțeleasă ca revizuire și înlăturare a barierelor vamale între țări, concepută de grupul din jurul lui Robert Reich, a intrat pe scenă, cu toate implicațiile: trecerea la piața globală, mobilitatea capitalurilor, dislocarea forței de muncă, intensificarea competiției. Globalizarea a fost lansată ca politică economică și a redat competitivitate industriei americane, în interiror și în exterior. Dar pe soclul globalizării economice s-a format repede o ideologie: globalismul.
Conform globalismului, politicile sociale, democratizarea, dezvoltarea ar ieși din atributele statelor naționale și s-ar decide de acum din anumite centre ale lumii. Tot ce le-ar rămâne de făcut națiunilor ar fi să-și deschidă frontierele și să se supună.
Ideologia globalismului dă de furcă și în zilele noastre. Unii cred, evident fals, că am fi la „sfârșitul istoriei” și nu ar mai fi nimic de schimbat. George Soros s-a pus în fruntea acestei optici și o reprezintă în zilele noastre.
Din nefericire, însă, la globalism sunt încă mai mult reacții, izvorâte din nemulțumire și teamă – reacții de înțeles, desigur – decât contrargumente. Or, contraargumente precise există și ar trebui luate în seamă.
Când spun aceasta am în vedere, doar ca un exemplu, analize americane care arată că SUA au a-și privi mai exigent angajamentele în diferite țări, în raport cu persoane și grupuri. Nu a fost doar cazul României, dar a fost și al României, atunci când, în 2012, s-a sprijinit necondiționat o persoană respinsă la votul referendumului de poporul român, care a adus, în fapt, daune democrației – de pildă, subordonarea justiției față de serviciile secrete sau reducerea cooperării internaționale cu simpla adaptare. Chiar analize ale armatei americane (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015, p.148) au arătat că liberalizările, privatizările, ajustările structurale sprijinite de SUA au fost instrumentate nu o dată, în diferite regimuri din lume, de corupții și cleptocrații locului, pentru a dezvolta de fapt societăți corupte.
Donald Trump a semnalat energic nevoia unei „corecturi a globalizării”. Economiști de prim plan (de la Krugman și Stieglitz, la Attkinson, Piketty și Bootle) și personalități de pondere din Europa o reliefaseră de ceva vreme. Pierre Mannent a argumentat că nu este posibilă democrație decât în cadrul național, Jürgen Habermas că nu sunt posibile politici sociale în afara acestui cadru. Am argumentat, la rândul meu, că nici la dezvoltare nu se ajunge fără activarea competențelor naționale.
Ar fi greșit să se vadă în „corectura globalizării” revenirea la protecționism. Nu este vorba de așa ceva! Este vorba de a da soluții mai adânci și mai realiste la chestiuni deloc simple.
În tradiția republicană, Donald Trump a reluat tema scăderii impozitelor, pe care a prelungit-o cu restructurarea lor. Nu era ceva complet nou. Donald Trump a redat însă ascuțime reducerii impozitelor pe fondul temei mai largi a asigurării competitivității.
Donald Trump a sesizat că suntem în plină migrație a popoarelor și a impus o nouă politică a imigrării, SUA, ca cea mai atractivă țară, fiind mereu sub presiune. Pe de altă parte, rămâne o întrebare a cooperării internaționale dincoace de ceea ce a decis Donald Trump: cum faci ca în cooperare să nu-l devalizezi pe altul prin faptul că îi iei personal calificat? Întrebarea rămâne deschisă.
Donald Trump a acuzat degradarea politicii în „corectitudine politică (political correctness)” arătând că aceasta are urmări grave. Mulți aflați în viața publică de azi se drapează cu principii, sub care comit malversațiuni respingătoare, iar fenomenul nu este nicidecum doar american. Donald Trump a adresat cel mai explicit o critică acestei maladii, care nu și-a aflat nici acum leac.
În Statele Unite se bănuie de decenii, cel puțin de la asasinarea președintelui John Kennedy, acțiunea unui „deep state” – un fel de „stat paralel”, ce talonează și controlează de fapt statul de drept democratic în care cetățenii sunt chemați să aibă încredere. Donald Trump a adus tema în discuția publică. Reușita lui rămâne discutabilă, dar că democrația este subminată cu un astfel de stat nu a putut nimeni de bună credință să conteste.
Statele Unite dispun, prin acumulările istoriei, de justiția cea mai de încredere. Multe atuuri – de la calitatea formulării legilor, trecând prin folosirea curților cu jurați, la solida pregătire a juriștilor în universități – conferă justiției americane superioritatea. Este explicabil, de altfel, că autoritățile SUA luptă ca cetățenii americani să fie judecați în tribunale americane.
Dar chiar și în cea mai performantă justiție, Donald Trump a semnalat tentația procurorilor și a unor judecători de a face ei legea, la distanță de legile votate în Congres, și a reacționat. El a insistat continuu că legile nu se fac de cei chemați să le aplice!
Este destul să observăm că și pe fondul protestelor din 2020 cu privire la aplicarea nediscriminatorie a drepturilor, forțele politice americane s-au pronunțat pentru a ameliora cadrul juridic. A fost clar că legi bune sunt indispensabile și că acestea s-au adoptat, în materia înlăturării discriminărilor, de-a lungul deceniilor, de la Lyndon Johnson încoace. Dar a fost la fel de clar că, fie și atunci când legile sunt bune, mai trebuie lucrat pentru a face ca oamenii să se poată bucura de justiție în mod egal. Justiția este ceva ce nu se sfârșește cu „aplicarea legii”, cum cred activiști juridici cu formație sumară, ci presupune grijă față de situația celuilalt, îndoială, neliniște etică. În SUA, această conștiință juridică este cultivată.
În același timp, Donald Trump a sesizat că, în societatea mediatică, faptele depind de mediatizare și a deschis critica exploatării mercantile a informațiilor. Nu este vorba în reacția sa doar de nemulțumirile fatale ale unui decident față de mediatizarea acțiunilor sale. Este vorba de ceva mai mult, de ceva ce realitatea atestă continuu, anume, comercialismul care a cuprins și ceea ce în tradiția europeană numim „sfera publică (Offentlichkeit)” a vieții din societate.
Donald Trump și-a asumat că democrația liberală are nevoie de o energie nouă, prin încurajarea comportamentului de întreprinzător. El a dat seama de faptul că societățile democratice sunt scindate și a pus problema regăsirii unității comunităților de viață, dincolo de diferențierea din sânul lor. Nu a rezolvat-o, dar tema rămâne.
În politica internațională, Donald Trump a propus o reconsolidare din interior spre exterior. Hegemonia americană a fost și pentru el axioma. În evaluarea sa, America a câștigat de prea puține ori în războaiele în care s-a angajat în deceniile recente. „Suntem – scrie el – într-o situație în care trebuie să ne punem în față sarcina de a face America din nou măreață. Noi toți.” (Donald J. Trump, Great again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016, p. 8). Donald Trump a plecat de la observația că „nu a fost niciodată un timp atât de periculos ca cel de astăzi” (p. 47). În fapt, Donald Trump și-a asumat maxima lui Theodore Roosevelt: vorbește blajin, dar poartă la tine un băț. În vederile sale, „totul începe cu o armată puternică”. Opțiunea sa nu era fără ambiguități, care au ieșit în relief mai ales în finalul mandatului și mai cu seamă la unii colaboratori, dar ea va stârni mințile și de aici înainte.
Donald Trump a insistat asupra faptului că intervențiile în diferite țări nu au adus neapărat câștiguri Americii. Kuweitienii au fost eliberați de armata americană, dar s-au dus la Paris cu banii și s-au lăudat că nu le plac americanii (p. 51). În Irak, America a cheltuit peste 2000 de miliarde de dolari, dar ce a ieșit? Cu Iranul s-a negociat lăsându-i acestuia de la început să înțeleagă nevoia de a se bifa un acord, încât este „o posibilitate foarte reală” (p.57) ca, în curând, America să aibă în față o altă putere nucleară.
Pentru cei care simplifică grosier situația internațională este mereu tentant să opereze cu termenii cei mai severi – „inamic”,”dușman” și să vadă în lume numai conflicte pe viață și pe moarte. Donald Trump nu a cedat mirajului simplismului. El a vorbit realist de „competitori”.
Pentru Donald Trump, „Rusia și China vor rămâne, pe termen lung, neîndoielnic, cei mai mari competitori” (p. 59) ai Americii. Cu China, scria el, „s-a intrat deocamdată doar în competiția economică”, dar aici este deja „un duel în care de multă vreme [America] pierde” (p. 59). Donald Trump s-a și lansat în renegocieri de tarife vamale, dintre care o parte s-au semnat la Casa Albă la sfârșitul anului 2019.
Donald Trump a încercat reexaminarea politicii externe pe două direcții conjugate: mai buna fundamentare a deciziilor și revenirea, de la climatul tensionat, care irosește posibilități și energii, la cooperarea supraputerilor pentru a soluționa problemele existente. Soluția Nixon-Kissinger a fost cea asumată din nou de către administrația lui Donald Trump, multă vreme. El știa bine că terorismul internațional se poate opri prin cooperarea supreputerilor, ceea ce s-a realizat, cel puțin deocamdată. Opțiunea lui Barack Obama, de „încercurire (containment)” a rivalilor, nu l-a atras.
Fapt notabil, Donald Trump nu a declanșat războaie, ci și-a propus să aducă acasă soldații. El a început dezlegarea nodului Orientului Mijlociu – cu mutarea ambasadei americane la Ierusalim, capitala Israelului, și cu recunoașterea reciprocă dintre Israel și state arabe. Faptul ar putea fi o cotitură a istoriei.
Donald J. Trump avea de găsit, la rândul său, o soluție care să scoată economia din alternative epuizate, precum Hayek versus Keynes sau Gallbraith versus Samuelson. De asemenea, o soluție care să ducă societatea americană dincolo de controversa civismului, care i-a opus pe Sandel și Levin. Ambele teme rămân în scenă.
America avea de optimizat relația dintre autonomia inițiativei private și imperativele societății, dintre libertatea persoanei și măsurile de securitate. O soluție dincolo de „progresismul” și „conservatorismul” de pe scena de acum, care, fiecare, în mod evident, exploatează neajunsuri, dar nu dispune de viziuni asupra societății ca întreg, a rămas necesară. Nici „progresismul” și nici „conservatorismul”, care se alimentează din preluări fragmentare ale tradiției americane, nu vor putea motiva durabil societatea americană.
Era digitală a pus pe agenda zilei securitatea cibernetică. Deja este a doua oară când în SUA se acuză intervenția externă în alegeri și afectarea rezultatelor. Digitalizarea a pus pe agendă și protecția vieții private. Panoptismul câștigă teren, dar fără această protecție, democrația nu va putea fi funcțională. Și democrația se cere regândită în era digitalizării, dar ne-am înșela amarnic dacă ar fi confundată cu „resetarea” de care unii vorbesc în Europa fără a știi despre ce este vorba. Democrația nu se poate nici construi și nici apăra decât cu democrație.
Istoria ce vine nu va confirma nici ea simplismul. Ne amintim că Ronald Reagan a fost perceput ca ceva amenințător când a venit la Casa Albă și a lăsat în urmă o schimbare democratică în lume. Barack Obama a venit pacificator și a lăsat în urmă conflicte. Donald Trump a anunțat schimbări pe bază de acorduri, dar lasă în urmă crize, în circumstanțe, desigur, diferite. Acum, Joseph Biden vine, foarte probabil tot pentru un mandat la Casa Albă, care va fi solicitat de pandemie, relansarea economică și restabilirea încrederii. Sunt însă teme ale lui Donald Trump, care prin forța realității, rămân pe tapet.
Andrei Marga
