În toamna anului 2017 publicam pe blogul meu acest text, inclus apoi în volumul Prizonier în „câmpul tactic”, apărut în 2019 la Editura RAO. Deoarece procesul era în derulare la Înalta Curte de Casație și Justiție, din motive lesne de înțeles am ținut ascunsă identitatea protagoniștilor. Acum, dispărând impedimentul cu pricina, darea în vileag a numelor celor doi, judecătorul Ionuț Matei și inculpatul Radu Mazăre, nu mai afectează buna înfăptuire a actului de justiție. În felul acesta nădăjduiesc că scenele povestite acolo nu vor mai avea loc într-o sală de judecată a României mileniului 3. Întâmplarea capătă și conotații noi în contextul condamnării avocatului Robert Roșu, un precedent judiciar în stare să arunce în aer dreptul la apărare, însă despre cazul colegului de breaslă voi scrie după sărbători.

Motto: „Există o justiție cerească și o justiție a statului, a societății, dar există un verdict suprem, acela al unui păcătos asupra altui păcătos.” – Vasili Grossman, Viață și destin

– Vă atrag atenția că aici sunteți într-o sală de judecată, nu la televizor sau altundeva ! Nu ne tragem de șireturi și nu avem amiciții, ați înțeles ? își iese din pepeni șeful pretoriului, un tip de-o duritate exagerată și premeditată.
– Am înțeles, domnule judecător ! îi răspunde martorul.
– „Domnule președinte”, nu judecător ! îl corectează cu o voce metalică bărbatul în robă. Sunteți cam relaxat, repet, nu vă aflați într-un studio de televiziune!

Unul dintre inculpați își exprimă nemulțumirea. Se foiește în bancă vădit iritat.
– În picioare, unde vă credeți ? Veniți în față, la colț, ca să nu mai vorbiți neîntrebat ! îl ia la rost „dirigintele” cu bavetă.

„Leprosul penal” se conformează, însă după o oră face imprudența să se sprijine de un stâlp.
– Am spus să stați în picioare, nu pricepeți limba română ? Treceți aici, lângă complet, ca să nu nu mai avem discuții ! tună cu și mai mare furie președintele.

Magistratul rămâne inflexibil, sticliri de ură îi joacă în priviri, se uită la noi ca la niște viermi. Cei de dincolo de pupitru i se par o adunătură de infractori, abia ne îngăduie în sala lui. Dar „judecătorul și avocatul lucrează în suportare reciprocă”, aș vrea să îi strig vorbele mandarinului Petre Pandrea… Știu că le-ar pricepe, nu e un străin în casa cărții, dimpotrivă.

Orele se scurg cu încetinitorul. Proscrisul șade în picioare, aidoma unei santinele la drapel.
– Dacă ați obosit, dar, repet, numai dacă ați obosit și nu mai rezistați, să-mi spuneți ! îl umilește iarăși cinicul judecător, pe chipul căruia se zărește „un rictus de violator împlinit.”[1]

Acuzatul tace, încăpățânându-se să nu răspundă. Un duel al nervilor, al orgoliilor. În cărțuliile astea de procedură penală ni se împuie capul cu fel de fel de principii înalte, europene – echitabilitatea procesului penal, egalitatea de arme între acuzare și apărare, imparțialitatea judecătorului…

În realitate nu-i chiar așa, uneori ești silit să asiști la asemenea scene. De ce m-aș mira, omenirea are o vastă și tragică tradiție a cruzimii. Odinioară, desfrânatul Bonifatie, după ce se declară creștin, este spânzurat cu capul în jos, i se introduc trestii subțiri sub unghii, i se toarnă plumb topit pe gură, este vârât cu țeasta într-o căldare cu smoală încinsă… Sfântul Tirs cunoaște și el chinurile groaznice: este aruncat de pe un zid înalt, jos fiind țepi și piroane ascuțite, i se înțeapă ochii, i se sfărâmă picioarele, i se toarnă plumb topit pe spinare, iar la final este tăiat cu un fierăstrău… Alt sfânt, Elefterie, primește pedeapsa biciuirii, punerii pe un pat de fier încins în foc, aruncării în smoală clocotită și arderii în cuptor… Citești și te crucești, acesta-i omul !?

Inchiziția, lagărele naziste, pușcăriile comuniste și cele capitaliste de la Guantanamo intră și ele în această istorie a sălbăticiei deloc… umane. În definitiv, judecătorii de azi, câțiva dintre ei, slavă Domnului !, vor să ne amintească neapărat că modelele lor se găsesc în acele sinistre vremuri. Și, prin urmare, asezonează actul de justiție cu ingredientele batjocoririi și înjosirii inculpaților, dintr-un soi de răzbunare personală. Culmea, împărțitorii aceștia de dreptate sunt foarte bine pregătiți profesional, nu ai ce să le reproșezi altminteri. De parcă omenia ar însemna slăbiciune, poți să-l trimiți pe vinovat la pușcărie și fără a scrâșni din dinți, politicos și grav. Judecătorul nu-i și călău !
– Domnule președinte, îl aud pe inculpat, vă rog să-mi permiteți să stau jos și vă promit că nu se va mai întâmpla.
– Bine, luați loc și țineți minte că aici sunteți într-o sală de judecată ! vibrează din nou aerul din austera încăpere.

Noi, ceilalți, murmurăm, deși ar fi trebuit să părăsim sala și să ne depunem mandatele în semn de protest pentru samavolnicirea ideii de justiție. Însă am tăcut, striviți de greutatea clienților pe care îi cărăm în spate pe drumul dintre libertate și detenție… Ori invers, deși…
– Cine a vorbit ? Inculpați sau avocați, nu admit să-mi tulburați liniștea ! ne pălmuiește de-a valma satrapul, în ochii căruia suntem totuna…

În stradă, unii protestează împotriva Legilor Justiției, ca și în parlament, unde doimaiștii și vamaioții suflă în vuvuzele și tutuiegi… (În copilărie, când o necăjeam peste măsură, ma-marea îmi zicea: „Ești tutuiag la cap ?” Așa și cu ăștia…) Atmosferă de ospiciu, zbor deasupra unui cuib de cuci, în „țara măgarilor”, acolo unde, ca să-l citez pe Ștefan Zeletin, pe hârtie se află „o întreagă puzderie de norme de tot soiul. Decât, orice măgar dă în ele cu copita și se poartă ca un măgar ce este…”

https://www.cristoiublog.ro/justitia-in-tara-magarilor/?fbclid=IwAR0jslLLXUQv-CIaXGZHcbP09dG7Zq4ds9MJ_pfIxubjXbcc36JfsRoE36I