O nemulțumire persistă cu privire la diferența dintre ceea ce cugetă în sinea lor decidenții, ce promit și ceea ce fac. Discontinuitățile sunt izbitoare, iar în România ultimilor ani se bate recordul.

S-a promis „lucrul bine făcut” și a ieșit un stat avariat în toate privințele. S-a promis „normalitate” și iese o degradare fără precedent. Se proclamă stat de drept și iese fraudare pe scară largă, începând cu alegerile. Se perorează cât de „răi” au fost cei care au guvernat, dar cei de acum nu sunt în stare să plătească remunerații conform legilor. Oricare cetățean își poate da exemple nenumărate.

La o asemenea prăbușire se dau explicații istorice (trecutul dificil) sau politice (măsuri greșite) sau culturale (nepriceperea) sau contextuale (derapaje). Toate sunt adevărate. Numai că nici o explicație nu poate ocoli în cele din urmă valoarea scăzută a decidenților și, prin implicație, o lacună hotărâtoare – absența integrității.

Despre integritate se discută încă puțin. Oricum, prea puțin în raport cu degradarea din jur și cu faptul că democrația nu supraviețuiește fără minimă cultură. Iar fără interiorizarea culturii, nu are cum.

Să observăm, la rândul nostru, că cineva care vorbește ridică patru pretenții, odată cu cea mai simplă propoziție pe care o exprimă, fie și numai tacit. Spunând, de pildă, „virusul este periculos” el ridică pretențiile de inteligibilitate a exprimării, de veracitate a propriei persoane, de adevăr al susținerii și de justețe a relației sale cu interlocutorul. Comunicarea nu este posibilă fără angaja aceste pretenții, fie și numai tacit.

Prin „veracitate” înțelegem că vorbitorul spune ceea ce gândește și nu ascunde ceva atunci când exprimă propoziția. Apropiată de „veracitate” este „veridicitatea”, care se referă la faptul că ceea ce spune vorbitorul este conform adevărului, chiar dacă abia se verifică. Apropiată este și „sinceritatea”, care se referă la împrejurarea că subiectul chiar așa gândește (anume „el crede efectiv că …”). În sfârșit, bate în apropiere și „corectitudinea”. Aceasta semnalează că vorbitorul respectă reguli (de limbă, de stabilire a faptelor, de logică, de etică etc.) atunci când se exprimă.

„Integritatea” (integrity, Integrität) este mai mult decât toate acestea, chiar dacă interferează cu fiecare. Ea este, într-un fel, mai mult decât cunoașterea. Vorbitorul poate cunoaște adevărul, dar să nu fie integru în exprimări. El poate ști ce înseamnă justiția, dar să nu procedeze integru în acțiuni.

Din capul locului, integritatea este promovare nepusă sub condiții a adevărului și a dreptății. În mod exact, ea se referă, însă, nu la stări de lucruri din afara noastră, ci la regia dinspre interiorul nostru a exprimărilor și faptelor proprii. Este vorba de o regie nu parțială – precum în cazul sincerității sau veracității – ci de o regie cuprinzătoare, care ne angajează cu întreaga personalitate.

Integritatea nu are grade – ești integru sau nu ești. Antonimele ei uzuale sunt „mincinos”, „fățarnic”, „ipocrit”, „falsificator”, „impostor”, „câinos”. Integritatea constă din asumarea de către persoană a unui adevăr sau a unui fapt de dreptate, fără alterări, și exprimarea lor dintr-un imbold lăuntric, indiferent de presiunile celor din jur și de reacțiile acestora. Poți fi, de exemplu, în situația în care este dovedit că în comunitatea din care faci parte nu decid cei pricepuți, dar integru ești dacă îți asumi acest adevăr și îl exprimi, oricare ar fi inconvenientele. Poți fi în situația în care observi că se comit abuzuri, că le fac chiar cei care jură pe Biblie să apere dreptatea, dar integru ești dacă semnalezi nevinovăția celor vizați și exprimi faptele, oricare ar fi împrejurările.

Fiind legată de regia lăuntrică a persoanei, integritatea alunecă ușor în dogmă și sectarism. Un proverb din diverse culturi și spune „să te ferească Dumnezeu de prostul harnic în a-și apăra aberațiile!” De fapt întruchipează integritatea cel care se interoghează continuu, își pune la încercare opiniile și cedează argumentelor mai bune, iar acestea sunt, în bună parte, concrete, precum viața.

Integritatea are ca suport trăiri morale, civismul, oricum, convingeri izvorâte din înțelegerea superioară a sensului vieții. Nu are cum să fie integru acela care crede că totul se încheie pe terenul „luptelor” sale. Numai cel care știe că în viață nu ești plătit pentru tot ce faci și că sunt valori mai presus de avantajul personal sau colectiv poate fi integru. Obtuzitatea, oportunismul și egoismul exclud integritatea. Aceasta nu este rezervată vreunei profesii, vreunui statut social sau vreunei culturi.

Integritatea este o exigență ce ne vine din vechime, chiar dacă rareori s-a folosit cuvântul.

În tradiția iudeo-creștină, integritatea este inclusă în raportarea persoanei la Dumnezeu. Vechiul Testament presupune integritatea în fiecare moment. Solomon, de exemplu, pune în fața înțelepciunii „frica de Dumnezeu” (Proverbele lui Solomon, 1, 7). Deviza „să nu fii înțelept de dragul ochilor tăi, ci teme-te de Dumnezeu și ferește-te de tot răul” (3, 7) ne aduce dincoace de orice, la trăirile persoanei și la cum ar trebui ele să fie.

Potrivit Noului Testament, ispitit la un moment dat de diavol, care îi oferă „toate împărățiile lumii și slava lor”, Iisus răspunde amintind maxima biblică „Domnul Dumnezeului tău să i te închini și numai lui să îi slujești” (Evanghelia după Matei, 4, 10). Este aici nu doar respectul cuvântului dat de strămoși lui Dumnezeu și al legământului ce vine de demult, ci și respectul de sine cel mai profund. În spusele și faptele lui Iisus, integritatea este de fiecare dată inclusă. Ea îl caracterizează pe cel care se încredințează voinței lui Dumnezeu.

Gândirea vechilor greci a considerat integritatea printre condițiile vieții în comunitate. În Republica lui Platon, de pildă, se pune frontal chestiunea dreptății ca valoare conducătoare a societății și se convine că „nedreptatea supremă este să pari a fi drept, fără să fii”. În diversele ei exprimări, cultura greacă clasică, care a profilat marea temă a dreptății în societate, nu a omis relația omului cu sine, dar avea să o transfere de fapt fazei ei târzii elenismul.

Odată cu Cartea riturilor (sec.2 î.e.n.), cultura antică a chinezilor a ajuns să-i contrapună în mod explicit „ipocriziei” ceea ce s-a anumit chengxin și s-a tradus în alte limbi prin integritate. După cum ne spun istoricii, noțiunea s-a format în cadrul rugăciunii adresate zeităților. Integritatea era condiție a acceptării sacrificiului în vederea obținerii unui favor din partea deității. „Cheng are de a face mai mult cu sinele lăuntric propriu cuiva, se referă la o atitudine și calitate reală și sinceră” (Liu Xiang, Xue Gang, Integrity, China Renmin University Press, Beijing, 2015, p.5). Confucius a pus integritatea la baza guvernării într-o societate ce trece pragul civilizației.

În societățile modernității târzii din zilele noastre, se pun din nou, tot mai mult, întrebări grave, pe fondul multiplelor crize. Se simt din orice direcție o „criză economică” (în miez, discrepanța dintre sărăcia publică și bogăția privată), o „criză de raționalitate” (dificultatea de a concilia creșterea consumului cu stimularea investițiilor), o „criză de legitimare” (divergența dintre respectarea regulilor democrației și setea de putere), o „criză de motivare” (prelucrarea culturală a noilor situații de viață a rămas în urma realităților). Se parcurge, însă, și o „criză morală” – s-au erodat tradițiile de integrare a oamenilor prin valori, dar noi integrări nu au fost găsite.

„Criza morală” include inevitabil și o „criză a integrității”. Comportamentele oamenilor sunt dirijate de interese, de competiții, de disciplinări în vederea câștigării acestora. Și cam atât! Ceea ce se numește „strategia”, înțeleasă ca un fel de calcul al descurcării imediate și al avantajului egoist, anulează orice altceva. Integritatea a pierdut terenul și a mai rămas pe insulițe în marea agitată a vieții de azi.

În cazul intelectualilor, chestiunea integrității se pune mai acut dat fiind rolul lor ca decidenți, în unele cazuri, dar și ca persoane care pot influența deciziile, le justifică sau cel puțin le aplică la diferite eșaloane ale organizărilor. Mai cu seamă în societățile care-și propun organizarea pe baza cunoașterii evoluate, de integritatea intelectualilor depinde practic viața oamenilor. Când ei spun pe nume falsului atunci când este fals și nedreptății când este nedreptate, respectiv contrarul acestora, se produc consecințe pe scară largă.

De aceea, s-a și reaprins discuția asupra integrității intelectualilor. Bunăoară, Pascal Boniface, cunoscut specialist francez în studii strategice, spune cu franchețe că „intelectualii integri iau poziție din convingere nu din interes. Ei nu sunt prizonierii unui clan, unui trib. Ei rezistă presiunilor. Ei nu au teamă. Ei nu plătesc pentru notorietatea lor, nu fac ceva la schimb cu recompense morale sau materiale. Ei nu ezită să meargă contra vânturilor dominante, dacă aceasta le pare corespunzător ideii ce li se pare justă. Ei au angajamente, dar acestea nu sunt rezultatul avantajelor sau al solidarității clanice, sociale, religioase sau etnice. Ele provin mai curând dintr-o năzuință universală. Ei sunt capabili să gândească contra lor înșiși și pentru toți. Ei nu calculează, înainte de a lua poziție, dacă ceea ce vor exprima place sau nu, dacă le va spori sau nu popularitatea sau contul în bancă. Ei se întreabă invers, dacă este just sau nu și nu pot recurge la minciună, căci dorința lor de ceva universal ar fi afectată” (Pascal Boniface, Les intellectuelles integres, Jean Claude Gawsewitsch Editeur, Paris, 2013, p.14). Un portret care nu lasă loc completărilor!

La opusul „intelectualilor integri” sunt „intelectualii falsificatori”. Primii au scrupule, ultimii au calcule. La ultimii, scopul scuză mijloacele, la primii, nu. „Integrii se pun în serviciul cauzelor pe care le socotesc juste. Chiar dacă aceasta este riscant, ei nu se servesc de luptele lor pentru ei înșiși. Falsificatorii se servesc de cauze larg validate de media pentru avantajul lor personal. Ei suflă în sensul vânturilor dominante, pozând în curajoși rezistenți. Ei se lasă purtați de curent, în vreme ce afirmă că merg împotriva acestuia. <Intelectualii integrii> permit înțelegerea mai bună a lumii și oferă cheile pentru a încerca ameliorarea ei. <Falsificatorii>, dincolo de o retorică morală ipocrită, contribuie la a menține injustițiile estompând pistele” (p.15). Se mai poate spune că „a rămâne integru, pentru a exista, pretinde un capital intelectual superior. …A trișa este semnul slăbiciunii” (p.15). Nu este nevoie de adăugiri!

Revine, desigur, întrebarea: sunt „falsificatorii” intelectuali? Bronislaw Gyeremek spunea, într-un discurs memorabil susținut în Aula Magna a universității clujene, că „intelectual este cel care se dedică celorlalți”. Mi se pare cea mai concentrată caracterizare! Aș adăuga, totuși, definiția mai detaliată a mereu iscoditorului Emmanuel Todd: „intelectualul este un om care a făcut o operă și care intervine la un moment dat într-o chestiune a societății, a politicii, a justiției, fără raport neapărat cu travaliul său” (p.253). Aș spune că intelectual înseamnă operă, înainte de orice, apoi intervenție în chestiunile cruciale ale vieții din jur – societate, politică, justiție – intelectualul fiind conștient de importanța acestora pentru soarta celor în mijlocul cărora trăiește.

Între „intelectuali integri” și „intelectuali falsificatori” caută să se plaseze cei care nu vor să participe la falsificări, dar nu au curajul, poate nici tăria, de a spune lucrurilor pe nume. Aceștia sunt cei mai mulți – mai ales când însuși sistemul cultivă inși care execută „ceea ce li se cere”. Nietzsche i-a portretizat aspru (Așa grăit-a Zarathustra, 1885, partea a III-a) ca victorie a „mediocrității (Mittelmässigkeit)”, care face ca unii să-și ia „lașitatea” drept „virtute”, încât se transformă pe nesimțite în „cele mai bune animale de casă pentru alți oameni”.

Oricum i-am privi, ei formează ceea ce se numește azi „mediocrația” (Alain Deneault, La mediocratie, Lux, Quebec, 2015). Aceasta se referă la partea mai estompată, dar descurcăreață a societății, care se strecoară, dar nu-și asumă răspunderea. Înainte, Carlo M. Cipola (Le leggi fondamentali della stupidita umana, 1973) găsise însă categoria proștilor, care a și devenit, cu timpul, dătătoare de ton în anumite societăți. Aceste societăți plătesc din greu ascensiunea proștilor cu degradarea activităților și instituțiilor.

În zilele noastre se observă lesne că, mai ales în societăți fără cultura civică a modernității, interesul egoist prevalează uneori până la a topi pur și simplu interesul public într-un fel de sumă a intereselor private. Satisfacerea necondiționată a interesului egoist trece drept axiomă de la sine înțeleasă a comportamentelor. Un soi de primitivism al inșilor „reușiți în viață” se instalează pe nesimțite.

O societate bazată exclusiv pe interese, adică fără fairness, autenticitate, bunăvoință, originalitate, solidaritate, compasiune, nu este funcțională, Crizele recurente ale societății moderne din ultimul secol o probează. De aceea, în reacție la individualismul primitiv s-a și dezvoltat individualismul modern, care este asociat cu o solidă conștiință a interesului public și a valorilor acestuia.

Și astăzi, acest cadru al unui individualism care își asumă interesul public împreună cu personalizările este baza normativă a oricărei organizări raționale și realiste a societății. Nu s-a găsit una mai bună. Nici corporatismul, nici comunismul, nici anarhismul, nici totalitarismul, nici individualismul primitiv nu sunt alternative viabile, iar istoria a probat și acest fapt de nenumărate ori.

România actuală probează din plin că unde nu este integritate, orice organizare și orice putere se sfarmă la primele ocazii sau nu dă rezultate. De mai bine de cincisprezece ani, se încearcă politici străine nu numai de meritocrație, nu numai de valori, ci și de integritate. Aceste politici au dat, cum mulți am avertizat la timp, o țară la coada Europei, cu adânci probleme nerezolvate și cu dificultăți redutabile.

În locul deciziilor luate democratic, mulți se iau iarăși după inși rudimentari, care nu par să știe că pe lume există integritate și duc o țară de izbeliște. Doar două exemple.

Pluralismul politic este periclitat acum mai mult decât oricând în trei decenii de atacarea opoziției, cu mijloace la care nu se recurge în nici o altă țară europeană. S-a ajuns până acolo încât, atunci când trebuie decis ceva prin vot în Parlament sau oriunde, cineva sare ca la comandă pentru a sprijini nu cântărirea cu pricepere a lucrurilor, ci disciplinarea nudă, în fond opresiunea. Inși dirijați din umbră sunt împinși în fruntea unor partide – spre a le face simplu instrument al unei „președinții” exercitată cu mărginirea izvorâtă din lipsa culturii și rea credință, „africană” după criteriile constituționaliștilor. Fapt este că un democrat integru cultivă pluralismul, nu caută să-l dărâme cu justiția aservită și noua Securitate!

Tot felul de neisprăviți vor acum alegeri iute și în orice chip, într-o țară în care nu se cunoaște precis nici acum efectivul de votanți și se falsifică continuu date. Ca efect, „autoritățile” nu pot stăpâni epidemia din 2020, după ce alegerile locale recente, ca și scrutinurile din 2019, au fost fraudate voios, cu „tehnologii” specifice. În anii treizeci, se falsificau alegeri cu acțiuni prin cârciumi, cu saci cu făină și extorcări prin primării și prefecturi. Acum, se fraudează împiedicând cunoașterea de către alegători a ceea ce au de ales, eliminând candidați incomozi, fugind de dezbateri și aplicând „tehnici” noi: „greșeli” la numărarea voturilor, „neglijențe” în comisii, interesate de răsplată mai mult decât de corectitudine, softuri și computerizări ce falsifică, președinți de comisii corupți și, în final, misiunea sts-ului.

Nu insist aici asupra faptului că alegerile libere sunt cu totul altceva decât înțeleg decidenții României actuale. În țările democratice, alegerile se fac integru – adică nu pentru a cumula, cu orice mijloc, o putere de decizie pentru care, așa cum se vede, nici nu ești de fapt pregătit și nici nu te pricepi să o folosești în interes public. Alegerile se fac pentru a stabili curat, cum s-a spus și în Proclamația de la Alba Iulia în 1918, voința politică a cetățenilor.

Distrugând pluralismul, se distruge principalul mecanism al înnoirii într-o democrație. Fraudând alegeri, se distruge durabil ceea ce ține laolaltă o societate bazată pe drepturi și libertăți individuale.

Nu se poate construi nimic temeinic pe absența adevărului și pe absența justiției. De aceea, se poate spune că cine trădează integritatea, trădează până la urmă orice cauză.

Andrei Marga