În 1989, Securitatea era aşezată în vârful unui adevărat imperiu economico-financiar. Acesta era creat după propriile ei reguli, care impuneau „comision” tuturor producătorilor români cu „plan la export”. Exportarea produselor în ţările lumii se putea face numai prin „întreprinderile specializate” ale Securităţii, care controla întregul comerţ exterior. Ceea ce se găseşte în arhivele bine păzite ale ICE Dunărea ar putea arunca o lumină asupra „acoperiţilor”, care după 1989 au „privatizat” comunismul.

Dau publicităţii un singur document, deocamdată: ultima pagină dintr-un contract între ICE Dunărea şi Uzina de Tractoare din Braşov (unul similar se încheiase şi cu Uzina de Autocamioane), prin care Securitatea percepea nu mai puţin de 50% comision pentru exportul de tractoare în Siria, în 1987. „Comisioanele” Securităţii au adus industria pe butuci şi la Braşov au generat revolta muncitorilor, care şi-au văzut salariile diminuate în medie exact cu cuantumul „taxelor” percepute de Securitate.

În 2001, dar şi în 2002, prin patru ordonanţe de urgenţă ale Guvernului Năstase, tot atâtea servicii secrete din România (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale) au primit dreptul să-şi înfiinţeze „firme sub acoperire”, să joace pe piaţă prin proprii agenţi economici. Prin aceste „firme sub acoperire” a fost reînviată practic fosta ICE Dunărea. Pretextul a fost „lupta antiteroristă” de după atentatele din 11 septembrie 2011 din Statele Unite. Osama bin Laden menţionase anterior şi România printre sursele sale de finanţare şi am scris după atentate două articole („Braţul de acoperire al lui Bin Laden în România”), despre mafia arabă protejată politic de PDSR şi „logistic” de generali din servicii secrete, implicaţi în acte de contrabandă cu arme, ţigări, alcool, carburanţi etc., ca singura care putea furniza banii pentru teroristul islamic.

Cele scrise de mine au fost contestate oficial atunci de către SRI şi chiar de către Corina Creţu (purtătoare de cuvânt a preşedintelui Iliescu), care mi-a dedicat o conferinţă de presă, cerând să fiu deferit justiţiei, pentru „divulgarea de secrete de stat”.

Dar, puţin mai târziu, pentru a „combate terorismul” şi a controla posibilele lui surse de finanţare în România, guvernul Năstase a decis, cu discreţie, ca SIE să poată „să desfăşoare în condiţiile legii activităţi cu caracter economic”, că SRI are voie să-şi facă firme sub acoperire, iar SPP poate să presteze servicii de pază şi protecţie contra cost (OUG 154/21 noiembrie 2001, OUG 72/13 iunie 2002, OUG 103/29 august 2002); până şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a primit dreptul de a „presta servicii” (contra cost) în regim privat, prin OUG 7/30 ianuarie 2002. Fosta ICE Dunărea, imperiul economic al Securităţii, a revenit „pe piaţă”, de astă dată în cadrul serviciilor secrete din România. Precum şi practica ei, a comisioanelor şi controlului impus asupra „partenerilor” de afaceri.

Nu ştiu cât la sută din profiturile „firmelor acoperite” intră acum la „servicii” şi cât în buzunarele diverşilor ofiţeri-acţionari. Nimeni nu ştie. Pun pariu că nici şefii acestor servicii nu ştiu, dar un fapt este cert – la bugetul de stat nu intră nimic. De la crearea lor încoace, nimeni n-a ştiut să spună câte „firme sub acoperire” s-au înregistrat şi ce rezultate au avut în „lupta antiteroristă” sau măcar anticorupţie. E sigur numai că tentaculele „serviciilor” s-au întins şi asupra „economiei de piaţă” din România. Comisiile parlamentare de control nu au investigat niciodată activităţile „firmelor sub acoperire”, care nu au făcut obiectul vreunui audit sau control al Curţii de Conturi, nimeni nu a măsurat profitul sau eficienţa lor în combaterea terorismului sau a corupţiei. Dimpotrivă. Mai multe scandaluri de presă au arătat că ele însele sunt sursă de corupţie, trafic de influenţă, afaceri derulate la limita legii, pe bază de „comision”, cum proceda şi ICE Dunărea, întreprinderea de comerţ exterior a Securităţii. A fost într-un fel în „logica” serviciilor secrete să-şi „reorienteze” activităţile aducătoare de fonduri, altele decât cele bugetare, după 11 septembrie.

Cu un an şi jumătate înainte, după scandalul „Ţigareta II”, preşedintele Emil Constantinescu a dat dispoziţie ca orice aşa-zise „operaţiuni speciale” (cu precădere ele erau activităţi de contrabandă cu arme şi cu ţigări) să fie stopate şi mi-a dat sarcina ca, în cadrul Consiliului Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate, unde mă ocupam de redactarea raportului acestuia, să investighez unele dintre aceste acţiuni aflate la limita legii. Am descoperit şi raportat atunci preşedintelui numeroase ilegalităţi, săvârşite de cadre superioare din servicii; ca o mică paranteză, fără a mai insista asupra subiectului, mărturisesc doar că, în ordine cronologică, am găsit că, de fapt, „Ţigareta II” era „Ţigareta XII”. Mai mulţi generali SRI şi SIE au fost trecuţi în rezervă

Odată cu ordonanţele menţionate ale guvernului Năstase, „operaţiunile speciale” au fost reluate, sub o nouă formă şi cu o altă anvergură, aspect care mă face să cred că acum, de fapt, un segment important al economiei de piaţă din România este controlat sau cel puţin influenţat de serviciile secrete, care şi-au creat un adevărat imperiu economico-financiar.

Strămoşii imperiului economico-financiar al serviciilor

În comerţul exterior şi segmente adiacente, Securitatea avusese plasaţi 2.426 de ofiţeri acoperiţi, din totalul ei de 15.312 cadre, câte număra în decembrie 1989. Foştii securişti sunt beneficiari ai pensiilor speciale, care sunt plătite prin Ministerul Afacerilor Interne. Nici cuantumul acestora, nici numărul lor exact nu a fost vreodată dat publicităţii, întrucât ei au ieşit la pensie după 1990 din nou-createle „servicii de informaţii” şi aceste date, ca şi „dosarele de cadre” privind activitatea lor sunt clasificare până astăzi ca „secrete de stat”.

Practicile oneroase specifice comportamentelor foştilor securişti, care transformaseră Securitatea într-o fabrică de dolari pentru regimul Ceauşescu, pe baza comisioanelor care au împovărat economia şi implicit nivelul de trai al românilor, s-au perpetuat după 1989, nu numai în cadrul serviciilor secrete, dar şi în ministere de profil (Externe, Comerţ Exterior, Economie), unde au ajuns mulţi dintre securiştii care au lucrat înainte de Revoluţie în operaţiunea „bani pentru Ceauşescu”. De astă dată, făcând bani pentru ei şi pentru protectorii lor politici.

Probabil că, pentru a nu fi socotite simple teorii, cele spuse mai sus au nevoie de exemple concrete. Pot să le dau. În centrala Ministerului Comerţului Exterior, în primăvara anului 1990, directorul Talpaş, secondat de adjunctul său Minculete din cadrul Direcţiei Asia şi Extremul Orient, erau din fosta Securitate: primul colonel, al doilea maior. La fel, în Direcţia Africa din Ministerul Comerţului Exterior, directorul Grigore şi adjunctul său Bălan erau şi ei din Securitate. În Direcţia Europa lucrau fostul locotenent-colonel Culău, pe post de consilier, ofiţerii Nica, Mihoc, Berinde şi Fota.

La Direcţia Chimiei era şef ofiţerul de securitate Negoescu. Până şi Direcţia de Organizare şi Control a ministerului era condusă tot de un cadru al fostului DSS, directorul Negulescu. Toate conducerile întreprinderilor de comerţ exterior ale ministerului (Fructexport, Agroexport, Metalimportexport sau Terra) au fost conduse şi după 1989 de foşti ofiţeri de securitate, din cadrul fostei ICE Dunărea, din fostul Serviciu Independent pentru Comerţ Exterior al Securităţii sau de foste cadre ale Direcţiei de Informaţii Externe, spioni sub acoperire de ataşaţi comerciali, retraşi de la posturi după 1989.

Unii ofiţeri au părăsit comerţul exterior în 1990, cum e cazul fostului ministru adjunct Bădiţă, care avea cel mai înalt grad – general de Securitate. El a preferat diplomaţia, plecând consilier economic şef al Ambasadei României la Teheran. Nu era singur. Până în august 1993, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comerţului şi Ministerul Turismului numiseră 17 foşti ofiţeri de Securitate la posturi în străinătate, alţi 11 au intrat în centrala Ministerului Comerţului Exterior, întărind rândurile celor deja prezenţi. Foşti securişti îi protejau din funcţii cheie: Petre Ciobanu, director în Ministerul Afacerilor Externe, fusese ofiţer DIE; Radu Herghelegiu de la Departamentul pentru Reformă al Guvernului şi Rareş Petru, directorul EximBank erau şi ei foşti securişti.

Toţi aceştia sunt numai „vârful aisbergului” prin care Securitatea a „privatizat comunismul”, strămoşii imperiului economico-financiar al serviciilor secrete din prezent, care, într-o simbioză şi continuitate perfecte, cu ajutorul ordonanţelor Guvernului Năstase, au devenit astfel moştenitorii Securităţii, preluând „din mers” şi dezvoltând patrimoniul ei economic. La acesta au adăugat „plusvaloare”, în condiţiile economiei de piaţă. Şi al poziţiei lor privilegiate, în sistemul de putere din România, care le-a acordat, cum spuneam, inclusiv „pensii speciale”.

După intrarea ţării noastre în NATO, comerţul cu arme a devenit strict controlat. Contrabanda cu carburant din vremea embargoului impus fostei Iugoslavii devenise şi ea, la începutul anilor 2000, doar o frumoasă amintire, iar filierele arabe de contrabandă cu ţigări suferiseră lovituri devastatoare, în timpul administraţiei Constantinescu. Aşa că, după ordonanţele guvernului Năstase, am toate motivele să cred că „serviciile” s-au reorientat spre infiltrarea şi controlul asupra comerţului cu medicamente şi echipamente medicale, al doilea ca sursă de profit la nivel mondial după comerţul cu arme.

Scandalul mediatic legat de Hexi Pharma, singura firmă românească producătoare de dezinfectanţi şi biocide, încheiat tragic pentru patronul ei, este şi el un argument. Acesta este contextul, „oceanul” din care a ieşit la suprafaţă, de curând, cel mai mic peştişor din apele tulburi ale „generaţiei a doua” de moştenitori ai Securităţii, copiii „tehnocraţilor” de după 1989 şi nepoţii „strămoşilor” de la ICE Dunărea: Andrei Mihai Dracea.(https://www.mediafax.ro/…/opinie-marius-oprea-calea…)

Anchetă a istoricului Marius Oprea