(Preluare Inpolitics):

Lipsește entuziasmul guvernamental și asta dă rău de tot de bănuit. După așa-zisa semnare a unui acord cu americanii pentru două centrale nucleare, o autostradă și o cale ferată de mari dimensiuni, regimul Iohannis ar fi fost chiar îndreptățit să pocnească mii de dopuri de șampanie; vedem, în schimb, o atmosferă mai degrabă reținută, ca să nu spunem direct apatică. Explicația ar fi că am asistat la o imensă cacealma de imagine, iar asta ne aduce aminte că ambasadorii americani au avut mult prea adesea o relație ”complicată” cu alegerile de la noi.

E bizar însuși faptul că despre mega autostradă și cale ferată Gdansk-Constanța, ca și despre Cernavodă, am aflat mai degrabă de la ambasadorul Adrian Zuckerman decît de la guvernanți. Foarte generos cu amănuntele, Zuckerman ne-a indicat pînă și numele președintelui băncii americane care ne creditează, al întregii echipe americane care s-ar fi implicat în proiectele pomenite. Un singur amănunt nu ne-a dezvăluit: pe unde va trece marea autostradă, ori cînd ar fi gata, aproximativ.

Presa autohtonă tot trage pe proiectul Via Carpathia. O mînă moartă: americanii nu au suflat o vorbă despre proiectul european care, oricum, se chinuie de 15 ani să iasă de pe hîrtie în lumea reală. Nu avem, deci, absolut niciun motiv săă credem că, de capul lor, americanii vor face o șosea care să se interconecteze cu o marea autostradă europeană, care se face cu regulile și cu acordul strict al UE.

Singurul lucru concret sunt osanalele aduse de Zuckerman guvernului Orban și președintelui Iohannis înaintea alegerilor parlamentare și eticheta de ”baroni roșii” lipită mereu de fruntea PSD. Nu că n-ar fi așa, dar pare cam nediplomatică această implicare, mai ales într-un moment electoral.

Ar trebui să fim obișnuiți, însă.

În vara lui 1996, americanii discutau acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate României, cînd fostul ambasador la București, David Funderburk, s-a trezit să ceară amînarea pînă după alegeri a acordării clauzei pentru a nu fi transformată în capital politic. La putere erau pedeseriștii și Funderburk se temea că aceștia vor exploata reușita. ȘI SUA voia un regim democratic în România, care să aducă 15.000 de specialiști autentici la guvernare și căruia să îi poată încredința investiții de 60 de miliarde de dolari (Emil Constantinescu dixit).

Pedeseriștii au căzut de la putere și, imediat după alegeri, ambasadorul SUA la Bucureşti, Alfred Moses, estima o creştere substanţială a investiţiilor americane în România. Doar că, după doi ani de zile, Ungaria contabiliza peste 6 miliarde de dolari investiții americane, iar România vreo 300 de milioane, adică mărunțiș.
Peste toate, Moses fusese acuzat că încerca să ne bage pe gît faimoasa afacere Bell Helicopter, adică achiziția unui mare număr de aparate de zbor, pe baza unui credit acordat tot de americani, într-un moment cînd economia ne era la pămînt.
”Deși cabinetul american cunoaște situația precară a economiei românești, el intenționează să vîre Bucureștiului afacerea pe gît” – afirma, pe atunci, ministrul de Finanțe, Daniel Dăianu. Surpriză, guvernul american nega ulterior orice implicare în businessul respectiv, lăsînd deschisă posibilitatea ca la mijloc să fi fost doar mîna lui Moses.

Cam în aceeași perioadă, firma americană Tenneco ne promitea 3000 de km de drumuri forestiere, pe care le așteptăm și azi.
Iar la Electroputere Craiova se aflau, tot pe atunci, în curs de realizare prototipuri de locomotive în colaborare cu General Motors. Cîțiva ani mai tîrziu fabrica era cumpărată de arabi, transformată în afacere imobiliară și, finalmente, închisă. Locomotivele General Motors vor fi rămas în depou.
Mai aflam că marea firmă americană AMOCO vrea să exploateze din greu gaze românești, dar a venit, a văzut și a plecat, iar consorţiul american Westinghouse promitea modernizarea unei mari termocentrale, că doar a promite e lucru nobil.

În vara lui 2004, la orizont alt rînd de alegeri importante în România.
Alt ambsador american intra în dispozitiv de luptă electorală.

Într-un interviu acordat Mediafax, Michael Guest punea verdictul: ”România suferă din cauza influenţei prea multor baroni şi baronese”.
Sună cunoscut?
Mult mai decent, să recunoaștem, decît Adrian Zuckerman, care vorbește azi de ”„baronii-tâlhari” roșii care au manipulat legea pentru a-și umple buzunarele, în detrimentul poporului român”.

Și explica Guest de ce nu a participat la inaugurarea lucrărilor autostrăzii Braşov-Borş, afacerea Bechtel, alături de premierul Adrian Năstase şi Ioan Rus, care avusese loc înainte de turul doi al alegerilor locale.

”De ce nu am participat la inaugurare este destul de simplu. Am discutat foarte mult despre o zi la sfîrşitul lunii iunie pentru inaugurarea lucrărilor şi mi-am păstrat zile libere în agendă pentru a merge acolo. Cînd reprezentanţii firmei Bechtel mi-au spus că Guvernul a cerut ca evenimentul să aibă loc în 16 iunie, colaboratorii mei au verificat „în linişte” şi au aflat că evenimentul era programat pentru a-l ajuta pe ministrul Ioan Rus în turul doi al alegerilor locale. Îl respect foarte mult pe ministrul Rus, dar nu particip în cursa electorală, aşa că nu m-am dus”. 

Desigur, această neutralitate e valabilă doar cînd la putere se află pesediștii.
Și mai recunoștea Guest că el fusese nașul autostrăzii Bechtel: ”eu am adus în atenţia firmei Bechtel proiectele potenţiale din România încă din noiembrie 2001”.
Autostrada nu s-a făcut, dar România plătește bani și azi Bechtel.

Ce se întîmpla, oarecum concomitent cu acuzațiile lui Guest la adresa baronilor pesediști, aveam să aflăm în martie 2005, cînd fostul ministru de Finanțe Mihai Tănăsescu recunoștea public că a primit, în decembrie 2004, o scrisoare de la fostul ambasador american la Bucureşti Jack Dyer Crouch II, pentru susţinerea unor contracte cu firme din SUA. Între altele, Crouch făcea lobby pentru achiziţia de computere de la firma Hewlett Packard, care avea să fie implicată în organizarea sistemului pentru admiterea computerizată în liceele românești.

În 2008, același fost ambasador american Crouch fonda la București o mare firmă de investiții imobiliare, D4 Investments, încă un semn că investițiile americane merg cel mai bine, în România, pe persoană fizică.

Un alt ambasador, numit în 2009, Mark Gitenstein, s-a ”scos” la mare fix: după ce i-a expirat mandatul, a fost cocoțat în fruntea Fondului Proprietatea, unde se află și acum.
Nu mai înainte de a ne fi transmis, în 2011, vestea minunată: „Există o înţelegere: Bechtel va construi o parte din autostrada Transilvania, aceasta este înţelegerea. Bechtel este fericită de înţelegere, deci Guvernul american este fericit. Guvernul român este mulţumit de înţelegere. Desigur, nu am nimic altceva de adăugat”.

Președintele Traian Băsescu era de altă părere despre Bechtel: „Construiam cea mai scumpă autostradă din lume într-un contract în care ambii parteneri au vrut să fure. Un contract care s-a atribuit fără licitaţie şi un contract care ne-a dus la nişte preţuri exorbitante. (…) Recomandarea Băncii Mondiale ar fi trebuit să fie: atenţie stat român, că noi lucrăm cu voi de vreo 20 de ani, nu faceţi acest contract, că a fost public şi atunci Banca Mondială a tăcut şi acum vine să dea oarecare lecţii, îmi pare rău. Şi Banca a tăcut şi Fondul a tăcut şi BEI a tăcut şi BERD a tăcut”, a spus Băsescu.

Acum, aveam iar alegeri, și din nou ambasadorul american se bagă în ciorbă promițînd autostrăzi și atacînd unii actori politici care nu-i sunt pe plac.
Îl vom auzi și pe Iohannis vorbind, peste 2-3 ani, aidoma lui Băsescu, despre țeapa numită ”Cernavodă” ori ”autostrada Constanța-Gdansk”?