Preocupările autorităţilor îndreptăţite să asigure integritatea statului român nu trebuie să se focalizeze doar pe Ținutul Secuiesc. „Revoluția bunei guvernări”, sloganul câștigător de la Primăria Timișoara, ridică unele semne de întrebare care merită analizate cu maximă luciditate.

Asistăm, cumva, la un plan B al Berlinului, după ce planul A, cu Klaus Iohannis, a eșuat? Dar care ar fi acest plan B şi ce să fi eșuat cu planul A? Este posibil ca Iohannis să fi câștigat cu un nume german încrederea Cancelariei, lăsând impresia unui fidel al Germaniei, dar în realitate să fi dus o politică românească, mai puțin pe gustul nemților? Dacă da, injectarea directă a unui om crescut pentru România devenea obligatorie, în spiritul tradiției. Am să mă explic.

Aș putea spune că Dominic Fritz a zburat sub radar ani de zile, până a ajuns să câştige primăria metropolei bănăţene. După ce fost consilier la Agenția Germană pentru Colaborare Internațională (Gesellschaft für internationale Zusammenarbeit), a ocupat funcția de șef de cabinet al fostului președinte al Germaniei Horst Köhler (2004-2010). Perceput de unii drept un monument viu al imperialismului german şi supranumit „stafia de la Palatul Bellevue”, Köhler a părăsit funcţia de şef al statului după ce nenumăraţi politicieni şi intelectuali i-au bătut obrazul pentru derapajele dintr-un interviu despre rolul armatei germane.

Foarte interesant este că, după ce şi-a dat bacalaureatul la o şcoala a Iezuiţilor, la o vârstă la care nu se gândea la măiestria în spionaj al acestui Ordin monastic, Fritz și-a căutat caută norocul la o instituţie care, sub pretextul dezvoltării şi colaborării, a avut şi agenţi din rândurile serviciului de informaţii externe al Germaniei (BND). Și ce să vezi, a ajuns exact la pupitrul de comenzi al unui pensionar visător la măreţia patriei mumă! Ar putea spune că, sătul până peste cap de servicii şi imperialişti, a decis să salveze Timişoara de corupţie şi să aducă bănăţenilor curăţenie. Ar putea, dar e credibil?

Oare interviul care a pus capac preşedinţiei Köhler este elementul l-a determinat pe Fritz să renunţe la şefia de cabinet şi să se dedice României?

În acel interviu fulminant, preşedintele în funcţie spunea ceva ce, după al Doilea Război Mondial, nu a mai fost rostit de niciun politican german: „Suntem la fel ca şi o pătură largă a societăţii pe drumul de a înţelege că o ţară de mărimea noastră, cu orientarea spre comerţul exterior şi ca atare dependentă de străinătate să ştie, că în caz de îndoială, sau de urgenţă este necesară şi o operaţiune militară, pentru a ne apăra interesele, precum rutele comerciale, sau a preveni instabilităţi regionale care cu siguranţă ar afecta negativ şansele noastre prin comerţ, locuri de muncă sau venit. Toate acestea trebuiesc discutate, iar eu nu cred ca suntem pe un drum prost.”

Nu este singurul îndemn la măreţie imperială al fostului prea timid preşedinte. În monografia „Vecinătăţile din est ale Germaniei”, apărută în 2009, domnul Köhler susţine despre coloniile germane din est următoarele idei emblematice: „Pentru înţelegerea istoriei şi culturii germane este indispensabilă înţelegerea istoriei şi culturii germane a fostului est german. Pentru acest lucru girează nume precum Andreas Gorphius, Immanuel Kant, Johann Gottfried Herder, Joseph von Eichendorff, E.T.A. Hoffmann şi Käthe Kollwitz. La fel şi oraşe precum Marienburg în Prusia Orientală, Sala Centenarului din Breslau (Wroclaw/PL), Biserica Păcii în Schweidnitz (Svídnice/CZ) şi Jauer (Jawo/PL) – ele toate aparţin astăzi patrimoniului mondial dar rămân încă parte a moştenirii noastre culturale, chiar dacă irevocabil nu mai fac parte de Germania, oraşe precum Posen (Poznań/PL), Reval (Tallin/EST) şi Riga (LV) se întorc înapoi pe harta comună. Şi cu ele amintirile vărsate pentru aportul cultural german în estul Europei.”

Pentru o mai bună înţelegere a celor afirmate, am trecut în paranteză denumirile actuale ale localităţilor la care s-a referit Köhler. Nu numai că a folosit numele vechi germane ale oraşelor!! El a schițat o extindere a Germanităţii în Europa care nu a existat niciodată la nivelul politicii de stat asumate. Să fabulezi despre o hartă a Germanităţii care să includă zone cotropite de Cavalerii Teutoni, precum Ţările Baltice în urmă cu sute de ani, este dovada lipsei de respect pentru Europa zilelor noastre. A confunda Germania cu Germanitatea este precum ai confunda Islamul cu Islamismul. Iar de la teorie la practică este o cale la fel de lungă precum de la biroul fostului preşedinte până la Primăria Timişoara. Sau nu?

Dar cum vi se pare tot propunerea sa ca soldaţii să poarte mai des uniformele, iar cetăţenii să cânte imnul la oricare ocazie? În ceea ce priveşte imnul, nu i-o poţi lua in nume de rău, fiindcă atât el, cât şi fosta primă doamnă cântă într-un cor şi e firesc să aibă o inclinaţie pentru muzică. Dar a îndemna soldaţii să poarte mai des uniforme într-o ţară unde bocancul cam tremură… este totuşi riscant.

Dar să revenim la percepţia fostului angajator al noului primar asupra istoriei. Câte popoare măreţe mai venerează edificiile arhitectonice ridicate de nişte cavaleri cotropitori? Vor mai trece câteva sute de ani şi vom venera şi Wehrmachtul, ca pe un promotor al civilizaţiei? Cavalerii teutoni zboară, azi, sub radar şi nu mai vin călare pe armăsari, ca în urmo cu opt sute de ani.

România zilelor noastre este încorsetată de nişte sintagme extrem de periculoase şi nocive pentru sentimentul naţional al poporului. Răstălmăcirea istoriei, precum am relatat mai sus, duce la elogierea cotropirii în numele civilizaţie. Nici măcar Marea Britanie nu-şi permite o astfel de perspectivă a propriului trecut colonial! Mă îndoiesc că ar rămâne fără ecou dacă Elisabeta a II-a ar publica într-o carte despre colonialismul britanic astfel de glorificări!

Toxic pentru întregul est al Europei este concepţia de promovare a dezvoltării cu sprijin, prin management şi înţelepciune germană. Prin Uniunea Europeană s-a strecurat cel mai otrăvitor mit al dezvoltării unor înapoiaţi prin ajutorul unei naţiuni superioare. Dacă aţi crezut o secundă că determinismul istoric a lui Hegel este doar un subiect dintr-o cartea prăfuita, v-aţi înşelat! El s-a păstrat timp de aproape două secole şi a ajuns, prin politica UE, la nivel de dogmă de stat, rostită de politicieni occidentali fără ca să li se înroşească obrajii.

Modernizarea României constă în emanciparea naţiunii de a se considera egală printre egali şi a respinge ideea de învăţăminte sfinte rostite de la apus. Altfel, statalitatea românească riscă să dispară de pe hartă. Doar au mai dispărut naţiuni care şi-au găsit menirea în a slujii şi a adula!

Cum să procedezi cu un stat care îţi spune mai frumos, ori mai cu toţi dinţii, că ori îi accepţi regulile pieţii, ori pe cele ale baionetelor?

În conceptul politicii externe a Germaniei, cel puţin în ceea ce citim în materiale declasificate ale MAE Berlin, sfărâmarea statelor mici şi mijlocii a fost obiectivul politic ale acestei supradimensionate puteri pentru estul Europei. Dar poate au făcut un calcul greşit. Au conceput un stat care fără comerţ exterior e pe ducă, iar ca să-şi atingă scopul comercial, misionează cu bani grei şi multă ştiinţă. Sfatul meu ar fi să trăiască mai modest şi să consume mai multe din roadele propriului pământ. Ar ocroti mediul, dar mai ales vecinii.

Oricum, pare că este destul de greu de trăit acolo, din moment ce până şi nemţii se refugiază în România şi ajung primari. Sunt sigur că acest fenomen din Pădurea Neagra ne va preocupa câteva decenii. Întrebare: Are lozinca „Banatu-i fruncea” potențialul sa arunce în aer România?

Radu Golban