”We do not have government by the majority.

We have government by the majority who vote”

Thomas Jefferson

Astăzi la guvernare sunt „băieții buni”! Ce ușurare! Si președintele este un „băiat bun”! Excelent! Ce bine că am scăpat de „băieții răi” din palatul Victoria, că de la Cotroceni a plecat,de câțiva ani, chiar și tatăl „băieților răi”! Iar acuși-acuși vin alegerile generale, poate clarificăm lucrurile și în Parlament, să nu se mai tot laude unii ba că sunt partidul cu cei mai mulți aleși, ba că fără votul lor „băieții buni” nu ar fi putut guverna si câte si mai câte. Perfect!

Unde mai pui și faptul că statutul de „băiat bun” vine la pachet cu o serie de privilegii, între care, deloc de neglijat, este și acela că poți repeta greșelile și chiar și ticăloșiile „băieților răi”, ori poți inventa unele noi, fără teamă. Și asta pentru că, după cum știe chiar și un copil de la clasa pregătitoare, orice “faptă rea” făcută de un „băiat bun”, cum ar fi spre exemplu emiterea a 25 de ordonanțe de urgență într-o singură seară, transferul în bloc al “băieților răi” în echipa “băieților buni” sau acțiunile și declarațiile la limita sau dincolo de competențele constituționale, devine automat o “faptă bună” (sau măcar una care poate fi trecută cu vederea). Doar scopul este unul nobil, scăpăm de “băieții răi”, nu?

Și uite așa spectacolul politic continuă, astăzi sunt aplaudati cei huiduiti mai ieri, publicul fiind atent mai degraba la cine decât la ce si cum se joacă, toate merg mai departe în același fel, doar periodic locurile se schimbă, „băieții răi” devenind „băieții buni” și invers. Ne jucăm prea mult și prea ușor cu aceste noțiuni de bun și rău, ajungând să le anulăm semnificația.

Într-o notă mai serioasă, vreau să amintesc faptul că dincolo de o serie de elemente precum comunitatea de teritoriu și limbă, de conștiința identității istorice, de religie, o națiune este definită și de o serie de factori culturali. În această ultimă categorie se regăsește și setul de valori și principii morale care ne ajută să definim binele și răul, să le recunoaștem și, implicit, să le separăm și sancționăm.

Dar ce să ne facem când, în politică, moralitatea este sub asediu? Un asediu al minciunii, ipocriziei, incompetenței, imposturii, lipsei de viziune, dezinteresului, purtat de chiar cei care ar trebui să apere moralitatea vieții politice. Iar în absența moralității noțiunile de bine și rău își pierd sensul. Ca urmare, fără repere raționale și pertinente, cel puțin în plan politic, șansele ca să facem alegeri greșite sunt foarte ridicate. Iar apoi, pentru a fi cât de cât confortabili cu opțiunile noastre, ne împărțim pripit în „noi” și „ei” și decidem că băieții noștri sunt „băieții buni”, cărora li se poate ierta orice, iar ai lor sunt „băieții răi”, tot ce fac este greșit și evident, sunt responsabili pentru tot răul ce ni se întâmplă.

Ostilitatea față de orice altă formațiune politică decât „a ta” se extinde rapid, în mod periculos, de la reprezentanții de frunte și candidații acesteia, către suporterii respectivului partid, aceștia devenind inamici doar pentru că nu ne împărtășesc opiniile politice. Astăzi ura și disprețul față de „ai lor” reprezintă, pentru votanți, elemente motivaționale mai puternice decât simpatia și loialitatea pentru „ai noștri”. Îl votam pe X nu atât pentru că ne place de el cât pentru că îl urâm pe Y.

Pasiunile politice exacerbate nu mai reprezintă o noutate a vieții politice într-o democrație. Atunci însă când patimile ating un asemenea nivel încât în ochii susținătorilor unui partid orice fel de acțiuni, indiferent ce norme legale și/sau morale încalcă, sunt justificate atât timp cât împiedică (re)venirea la putere a oponenților, loialitatea partizană se transformă într-o gravă amenințare la adresa democrației din care, în mod paradoxal, s-a născut.

Polarizarea politică este astăzi ceva mai mult decât o divergență de opțiuni. Ea se accentuează gradual, împingându-ne spre punctul în care putem ajunge să refuzăm să locuim sau să muncim alături de cineva care nu ne împărtășește convingerile politice. Faptul că într-o serie de țări au apărut deja asemenea manifestări, inclusiv în forme violente, nu înseamnă că ele sunt normale și nici că noi ar trebui să le așteptăm resemnați. Trăim într-o lume agitată, marcată de o multitudine de factori de risc, de la terorism, criminalitate organizată și migrație ilegală până la pandemii și schimbări climatice accelerate, ne aflăm într-o regiune geografică apropiată de numeroase focare de tensiune, reci dar și fierbinți. Chiar trebuie să adăugăm la toate aceste provocări externe, dincolo de problemele noastre cronice din economie, sănătate, educație și pe cele generate de o dezbinare socială accentuată, construită pe criterii de convingeri politice? Chiar diferă atât de mult viziunile noastre pentru România, pentru viitorul nostru și al copiilor noștri, încât să ajungem să ne urâm între noi din această cauză? Nu cred. De fapt sunt convins că nu este așa.

Înțeleg motivele pentru care „actori marcanți” ai vieții noastre politice, unii aflați în importante funcții – numiți sau aleși, alții astăzi doar râvnind la pozițiile celor dintâi, în loc să ne aducă împreună, ne dezbină zi de zi, cu sprijinul „dezinteresat” al unor formatori de opinie, prin chemări agresive și iresponsabile la lupta împotriva „celorlalți”. Este vorba despre interese mărunte, meschine, demne de tot disprețul nostru, așa cum sunt și cei care le promovează.

Este evident că pentru o schimbare reală, atât de necesară, avem nevoie de lideri capabili să vadă ansamblul, nu doar detaliul, să fie suficient de generoși pentru a-și asuma obiective pe termen lung ce, mai mult ca sigur, nu le vor aduce recunoaștere în timpul mandatului lor, oameni care să nu caute profit în ceea ce ne desparte, ci în ceea ce ne apropie. Iar noi să alegem dintre ei cântarind cu atenție, dincolo de candidat și etichetă, OMUL, adică aptitudinile și atitudinile, responsabilitatea, capacitățile dovedite și, nu în ultimul rând, proiectele, ideile și angajamentele LUI.

Da, știu, sună utopic dar de ce să nu încercăm? Se spune că vedem anumite lucruri ca imposibile nu pentru că ele ar fi așa ci invers, că ne par imposibile tocmai pentru că ne temem să le încercăm. Nu este ușor, nu se va întâmpla de pe o zi pe alta, dar trebuie să încercăm, trebuie să începem schimbarea. De ce nu de la alegerile din acest an? Să avem încredere în capacitatea noastră de a lăsa ura și furia deoparte și să decidem în baza unor argumente pertinente, solide, de care sa nu ne rușinăm mai târziu. La urma urmei, dacă noi nu credem în noi înșine, în puterea noastră de a ne schimba, de ce ar face-o alții, se intreaba retoric fostul sef al SIE, Silviu Predoiu. (Cristina T.).