EVRIKA!

În publicaţia „Phoenix”, din săptămîna 6-12 august, la pagina a 8-a, la rubrica „Oglinzi”, apare un eseu semnat de Adrian Economu. Autorul, econom, şi-a limitat eforturile creaţiei, copiind (şi chiar paginînd absolut la fel, cu aceeaşi fotografie) ancheta făcută de Fabien Gruhier în „Le Nouvel Observateur” din săptămîna 21-27 decembrie 1989. Să nu uităm: există totuşi, o diferenţă – lipsesc cîteva rînduri din introducere. Bineînţeles, acelea care ar fi trădat numele realizatorului şi revista!

K.O. 

8 TONE DE LAPTE LA CANAL! Incredibil, dar adevărat. De cînd „neamul lui manivelă” face legea în Ţara Românească laptele nu mai ajunge pe masa copiilor noştri pentru că domnii şoferi sînt în SRL! 

Ziarul Libertatea din 15 august 1990 pag. 1-a ►

Caricatură de ANDO

(INFORMAŢIl PENTRU CARE NU BĂGĂM MîNA ÎN FOC)

FOLCLOR II

Din sursă oficială,care nu-i alta decît o matinală şi răbdătoare coadă la ziare, aflăm că preşedintele american a trimis o scrisoare de scuze preşedintelui nostru, prin care, jenat, face o sinceră mea culpa vizavi de atitudinea Americii faţă de Revoluţia Română. După ce sînt explicate mecanismele şi dedesubturile politicii S.U.A., referitoare la raporturile româno-americane, preşedintele continuă: „Serviciile mele de resort au cîntărit rezultatele alegerilor din România şi le-au găsit, în linii mari, co-recte. Greutatea pentru oamenii mei a fost aceea de a stabili în mintea lor cine are pentru noi o pondere mai mare, majoritatea sau minoritatea. Aici cred că au încurcat greutăţile, punîndu-mă şi pe mine într-o situaţie incomodă, căci, reprezentînd o mare putere, mai exact, o mare demo-craţie, aveam datoria necondiţionată de a sprijini majoritatea majorităţii poporului şi nu majoritatea minorităţii lui. Nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să spun?! După cum m-am aflat şi într-o izolare absolut ridicolă prin neparticiparea ambasadorului american la instalarea dv.
Neînţelegerea, căci despre asta este vorba, s-a produs, cred, undeva între reprezentanţii mei oficiali şi cei ai C.I.A. (securitatea americană, cum se spune la dv.). Pentru a înţelege mai exact, am să vă fac o mărturisire. Unii spun că nu sînt un prea bun politician şi că reacţionez greu, dar că am marele avantaj, ca fost şef al C.I.A., că scot foarte uşor castanele din foc cu mîinile băieţilor. N-aş vrea să se creadă din asta că aş fi cumva C.I.A.-uşist, — între sprijinul dat regimului de dictatură şi cel refuzat Revoluţiei Române nefiind nici o legătură.
Aşa cum încercam să vă explic, adevărata cauză trebuie căutată în scurt circuitarea canalelor de informaţie. Voi căuta cît mai repede să dau de acest fir, cu ajutorul ambasadorului meu, pentru ca pe viitor să îndeplinească întocmai indicaţiile mele; şi voi face totul pentru întărirea prieteniei dintre etc., etc. Dacă nu cumva şi ambasadorul meu s-a molipsit de la ambasadorul dv. Pale(r)ologu sau aşa ceva… ceea ce m-ar pune din nou pe gînduri. Vă voi ţine la curent şi vă asigur de etc., etc.
P. S. Aflăm în antepenultimul moment că scrisoarea este apocrifă, urmărind interese care ne scapă. Vom reveni cu amănunte.
P. S. II Aflăm în penultimul moment că falsul aparţine  unui sincer admirator al Americii, cu scopul de a salva  onoarea administraţiei actuale în faţa poporului nostru.
(Generoşi ai noştri!)

P. S. III Aflăm în ultimul moment că oficialităţile americane nu ştiu încă dacă e mai bine să infirme sau să confirme existenţa amintitei scrisori. Noi credem că mai bine ar face să facă ce se face să facă.

ADDENDA LA O PROPUNERE…

Domnul ministru Vătăşescu, la indicaţia senatorului M. Bleahu, a chemat la cîteva runde de convorbiri pe geologul T. Berza în vederea ungerii acestuia în fruntea Departamentului Geologiei.
Presupunem că domnul ministru a avut în vedere pronunţata activitate postrevoluţionară a numitului T. B. .care începînd cu prima lună a anului a participat la toate mitingurile organizate de partidele P.N.Ţ.-c.d., P.N.L. şi de diversele organizaţii politice şi apolitice (16—21, alianţa poporului, 21) inclusiv la cel din 18.02. 1990 cînd a fost devastat sediul guvernului. Este posibil ca la alegere să fi contat şi faptul că T. Berza împreună cu şeful său dir. I. Rădulescu şi alţi pretini din aceeaşi unitate (M. Borcoş, M.Săndulescu, N. Robti, I. Balingtoni) şi de la Facultatea de Geologie (prof. Dan Rădulescu-Clopoţel, conf. Nicolae Anastasiu) au fost susţinători de bază, cu prezenţă zilnică, pe toată durata acţiunii „Piaţa Universităţii” (golaniada).
Să se fi gîndit domnul Vătăşescu că participarea lui T. B. şi a grupului din care face parte, la „golaniada” a fost unveritabil curs de reciclare avînd în vedere că au audiat prelegerile Iui M. Munteanu, D. Dîncă, Nica Leon, Ticu Dumitrescu, D. Mazilu, Mărieş, Doina Cornea luhas, St. Tănase şi alţi „iubitori” de ţară şi popor, care în numele democraţiei au întreţinut şi întreţin o atmosferă de ură, de nelinişte, de dezordine? Dacă este aşa, e bine, fiindcă în mod cert va acţiona şi în practică împotriva programului guvernamental.
Generosul senator M. Bleahu, apropitar de universitate speră ca prin numirea unuia din cei susţinuţi de dumnealui în fruntea amintitului departament, poate obţine o propunere de „membru corespondent al Academiei”, către reputata instituţie…

AMBIDEXTRU

Ziarul Libertatea din 15 august 1990 pag. a 2-a ►

O carte necesară şi foarte actuală

Domnul Raoul Şorban, critic de artă şi cunoscut om de cultură — un mare umanist, de fapt — a tipărit de curînd, la Editura „Globus”, cartea „Fantasma imperiului ungar şi Casa Europei”. Nimeni nu era mai indicat să scrie o asemenea carte, în afară, poate de romancierul Francisc Păcurariu, ale cărui contribuţii în acest domeniu sînt de altfel cunoscute.
Domnul Raoul Şorban analizează esenţa însăşi a maghiarismului, determinîndu-i rădăcinile, relevîndu-i absurditatea pe care a cunoscut-o nu odată în trecut, pe care o cunoaşte, din nefericire, şi în prezent.
Imperialismul, se ştie, e absurd sau odios, de-a dreptul, chiar dacă e practicat de un popor mare, iar dacă se cuibăreşte în sufletul unui popor mic, ca un microb, ca o fantasmă, el se preschimbă în factor permanent de tensiune, generînd ură şi agresiune, erodînd în afară, măcinînd însă şi în interior, cum s-a întîmplat în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, anul 1940 fiind cea mai clară dovadă în acest sens.
Ungaria a fost mare, atîta cît a fost (mă refer la spaţiu, dar şi la timp), prin ocuparea unor teritorii care nu-i aparţineau şi prin subjugarea altor naţii, al căror număr depăşeau la un moment dat numărul propriu-zis al „naţiunii dominante”. Această constatare a stat de altfel la baza politicii de deznaţionalizare practicată din ce în ce mai intens de către conducătorii feudali ai Ungariei, mai ales după 1937.
Măririle Ungariei, atîtea cîte au fost, s-au realizat întotdeauna prin aliere cu cele mai conservatoare forte politice dintr-o epocă sau din altă epocă  — cu imperialismul habsburgic, în secolul trecut, cu imperialismul nazist în secolul acesta, asocierile acestea spunînd totul despre lipsa de îndreptăţire a năzuinţelor care au animat-o. Domnul Raoul Şorban arată şi demonstrează că ungaris-mul este o obsesie, iar obsesiile, mai ales dacă sînt întreţinute cu grijă, mai ales dacă sînt aţîţate sistematic, nu pot produce altceva pentru cei din jur decît nelinişte şi îngrijorare, nu pot asigura, în orice caz, intrarea în Europa nici măcar celor ce zic una şi fac alta, mai ales a lor. A intra în Europa, la a-cest sfîrşit de mileniu, înseamnă, după modesta mea părere, a te despărţi pentru totdeauna de fantasmele trecutului, fie ele feudale, fie fasciste.
Concluziile acestei cărţi, pe cît de tăioasă, pe atît de riguroasă, sînt pe deplin îndreptăţite, avînd în acelaşi timp un caracter de avertizare.
„Doctrina ungarismului spune domnul Raoul Şorban, este o realitate a ţelurilor ungare de-a lungul vremii. Indiferent de marile evenimente prin care a trecut poporul maghiar, indiferent de prefacerile la care a fost supusă viaţa societăţii şi statului maghiar, ungarismul a rămas, acelaşi în conţinut şi expresie. Folosind termenul de «maghiaromanie» la 1849, in Das Lied von der Maghiaromanen, preotul sas J. F. Geltsh se oprea asupra unui conţinut tipic al doctrinei ungarismului. Maghiaromania însemna ridicarea maghiarimii peste toate celelalte realităţi, postularea hegemoniei maghiare fără a ţine seama de realităţi. Ungarismul are ca reper central al doctrinei sale statui Iui Ştefan cel Sfînt. Aceasta ar fi Ungaria Mare către care încearcă să năzuiască perpetuu acţiunea de stat ungară. Fantasma imperiului ungar străbate şi azi toate proiectele de lucru ale politicii ungare. Marea hartă a Ungariei visate mobilizează energiile şi produce acţiuni, aceleaşi în fond şi pe vremea lui J. Fr. Geltsch şi pe vremea noastră. Culorile politice pe care le-a schimbat statul ungar între timp n-au schimbat în nici un fel conţinutul doctrinei ungarismului, care-şi arată esenţa chiar şi atunci cînd ea îmbracă hainele teoretice ale Casei Europei” (Pag. 74—75).
Un cuvînt aparte merită larga documentaţie amintită în final — „O bibliografie a cărţilor revizioniste şi ungariste despre Transilvania” — o adevărată avalanşă de lucrări revizioniste şi şovine, cu toate că bibliografia se referă numai la ultimii doi ani — 1988-1989.
Un cuvînt aparte merită, cu prisosinţă şi editura care a scos la lumină această carte exemplară, mai ales că despre editurile particulare s-a spus şi se mai spune că tipăresc lucrări dubioase. Dar iată că nu e aşa, nu e cum zice domnul Z. O. şi compania. Fiindcă dacă ar fi fost aşa, cartea aceasta ar fi apărut la Editura „Minerva” sau la „Cartea Românească”— de ce nu?! — o editură care poartă chiar acest nume — „Cartea Românească” — fiind mai patriotică decît altele, ar trebui adică să fie, dar asta, cum se zice de obicei, e altă problemă.

Ion LĂNCRANJAN

Ziarul Libertatea din 15 august 1990 pag. a 3-a ►

Ziarul Libertatea din 15 august 1990 pag. a 4-a ►

Domnul ambasador IBRAHIM S. SULTAN:

„KUWEITUL ESTE O PRELUNGIRE NATURALĂ, UMANĂ ŞI GEORGRAFICĂ A IRAKULUI”

Subiectul conferinţei de presă organizate ieri la ambasada Irakului de către domnul ambasador IBRAHIM S. SULTAN a fost sintetizat în următorul enunţ: „Despre Irak, fuziunea dintre Kuweit şi Irak şi amestecul american deschis în Golf”. Este o luare de poziţie aşteptată, menită să aşeze pe unul din talgerele balanţei adevărului argumentul „celeilalte părţi”. Adică a celei direct implicate în evenimentele din Golf care reţin, la această oră, în cea mai mare măsură atenţia opiniei publice internaţionale. Domnul ambasador a făcut mai întîi un scurt istoric al evenimentelor care, în opinia oficialităţilor irakiene, ar arăta în felul următor: Un grup de tineri ofiţeri liberali din Kuweit a răsturnat, în ziua de 2 august, regimul As-Sabah. Ei au cerut sprijinul Irakului pentru a preveni orice ingerinţă din afară în treburile Kuweitului şi pentru a apăra soarta revoluţiei. Consiliul Comandamentului Revoluţiei din

Octavian ANDRONIC

Argumentul „forte” al conflictului din Golf

_{(Urmare din pag. 1)}

Irak a hotărît să răspundă favorabil acestei cereri şi să coopereze pe această bază, lăsîndu-i pe fiii Kuweitului să hotărască singuri în legătură cu treburile lor, urmînd ca Irakul să se retragă imediat ce situaţia se va stabiliza şi guvernul kuweitian va cere acest lucru. A şi fost elaborat un plan de retragere, cu începere de la 5 august, cu condiţia ca securitatea celor două ţări să nu fie amputată.
Acestea ar fi datele de bază ale problemei. Ce a urmat se cunoaşte în linii mari din comunicatele de presă. Preşedintele american a anunţat trimiterea de forţe militare în Arabia Saudită în baza cererii acesteia împotriva unei pretinse ameninţări irakiene. Se consideră că, practic, acesta a fost momentul escaladării evenimentelor şi cauza acţiunilor ce au urmat. Cu toate că preşedintele Saddam Hussein şi-a anunţat acordul de a participa Ia o reuniune interarabă ce urma să se ţină pe 5 august, cîteva state s-au grăbit echivala cu anularea întrunirii Ia nivel înalt. Aşa se face că „pornind de Ia credinţa profundă şi sinceră în unitate şi în faptul că interesul suprem a| arabilor se află mai presus de orice alt ţel, guvernul provizoriu al Kuweitului Iiber a hotărît să-i readucă pe fii la marea lor familie, să readucă Kuweitul Ia Irak — patria mamă — să înfăptuiască fuziunea deplină, realitatea istorică arătînd că Kuweitul este o „prelungire naturală umană şi geografică a sa”. În consecinţă, Irakul „a răspuns favorabil acţiunii poporului liber al Kuweitului de a înfăptui fuziunea. Colonialismul care a scindat patria arabă este vinovat de crearea unei entităţi artificiale cu numele de Kuweit”.
Odată dispărută de pe hartă entitatea artificială lucrurile păreau definitiv lămurite.
Occidentul însă – a afirmat domnul ambasador — în special americanii preocupaţi de asigurarea unui stoc strategic de ţiţei nu pare să se împace deloc cu această situaţie. Argumentele economice desfăşurate în pledoaria domniei sale, par  a fi convingătoare si dovedesc faptul ca miza conflictului din Golf nu ar fi suveranitatea Arabiei Saudite — pe care Irakul n-a ameninţat-o în nici un fel — ci controlarea producţiei şi a rezervelor de ţiţei. „Noi sîntem gata să ne înţelegem cu Arabia Saudită şi cu celelalte state ale Golfului asupra oricăror angajamente de natură să garanteze securitatea tuturor”. Reglementările ce au urmat conflictului — Rezoluţia Consiliului de Securitate şi cea a reuniunii arabe de la Cairo — nu au fost reglementate, neîntrunind consenseul necesar. Iniţiativa preşedintelui Saddam Hussein privind rezolvarea globală a cazurilor de ocupaţie ar trebui să se bucure de toată atenţia din partea comunităţii internaţionale. Iar cît priveşte embargoul asupra colaborării economice comerciale şi militare, domnul ambasador crede că acesta va aduce prejudicii nu numai Irakului ci tuturor statelor lumii şi în primul rînd SUA. 
Discuţiile care au urmat acestui „statement”, încheiat într-o tonaltiate poetică să spunem aşa (…vom rezista, prin forţa noastră şi a celorlalţi fii ai naţiunii arabe şi ai măreţului popor irakian, înclinaţiilor lor rele şi planurilor lor agresive — ale duşmanilor Irakului (n.n.) — şi vom ieşi victorioşi, cu ajutorul lui Allah, iar cei răi vor regreta pentru fapta lor după ce vor ieşi înfrînţi şi blestemaţi din această zonă, tîrînd după ei trena ruşinii”) s-au axat asupra unor chestiuni de interes comun. Astfel, s-au dat asigurări că celor circa 3000 de muncitori şi specialişti români din Irak li se oferă posibilitatea de a opta între continuare activităţii şi revenirea imediată în tară; din păcate, adoptarea rezoluţiei Consiliului de Securitate va întîrzia derularea unor proiecte comune: se întrevăd poziţii noi mai bine gîndite, în frontul occidental printre cei care intenţionează să-şi reconsidere atitudinile numărîndu-se Franţa şi Brazilia; în materie de blocadă, Irakul are experienţa celor 8 ani de război cu Iranul, printre cele mai afectate ţări fiind, la urma urmei, America datorită faptului că importa cantităţi uriaşe din Irak si Kuweit, criza nu trebuie ruptă de contextul său general, iar anumite luări de atitudine nu s-au adresat altor popoare arabe ci acelor străini care au profanat pămîntul sfînt al Meccăi…
Evoluţia viitoare a evenimentelor est singura care poate confirma sau infirma aserţiunile acestei interesante şi utile conferinţe de presă.

Modul de desfăşurare a convorbirilor româno-ungare, din august 1940 pînă la Diktatul de la Viena

În perioada imediat premergătoare Diktatului de la Viena din august 1940, situaţia internaţională se agravase extrem. Cel de al doilea război mondial se găsea în plină desfăşurare. Echilibrul aportului de forţe se modificase în favoarea puterilor militariste fasciste ale Axei care este aeea ce a pus în pericol grav securitatea, independenţa şi suveranitatea statelor mici care au rămas tot mai mult pradă poftelor prădalnice ale Germaniei fasciste.
Marile puteri ale Europei fuseseră o politică continuă de cedare în faţa pretenţiilor agresive ale hitleriştilor ce-a pus în pericol grav securitatea, independenţa şi suveranitatea statelor mici care au rămas tot mai mult pra-tă poftelor prădalnice ale Germaniei fasciste.

Acordul de la Munchen deschisese drum larg Germaniei naziste spre sud-estul Europei.

Victoriile militare ale Germaniei fasciste în Europa din vara anului 1940, capitularea Franţei, înfrîngerile suferite de trupele engleze pe continent survenite după ocuparea Danemarcei, Norvegiei, Belgiei şi Olandei, au pus la ordinea zilei orientarea agresiunii hitleriste spre sud-vestul Europei. Obiectivul principal de atac în această zonă îl constituia în planurile Reichului România, a cărei izolare politică externă era realizată aproape complet.

In primăvara şi vara anului 1940, Germania hitleristă a intervenit direct şi făţiş în treburile interne ale României, cerînd fără echivoc, printre altele, satisfacerea tuturor pretenţiilor teritoriale formulate de vecinii ei. Ca preţ al acestor sacrificii se oferea României încheierea de către Germania a unor acorduri politice de „prietenie”.

La 15 iulie 1940, Hitler îi trimite lui Carol al II-Iea o scrisoare — care în fond constituie un ultimatum — şi prin care cerea să cedeze şi să dea curs tratativelor cu statele vecine. În finalul scrisorii, Hitler are grijă să menţioneze că dacă nu vor fi respectate indicaţiile Iui „sfîrşitul va fi mai tîrziu, sau mai devreme, poate chiar într-un termen foarte scurt — nimicirea României”.

Examinarea conţinutului acestei scrisori arată că România a primit cel mai serios şi cel mai categoric avertisment din partea Axei de la venirea la putere a lui Hitler.

În răspunsul său Carol al II-Iea în loc să adopte o poziţie fermă, face un apel la „influenţa personală a lui Hitler” pentru a determina guvernul maghiar şă mai cedeze din pretenţii. La 26 iulie, Ion Gigurtu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi M. Manoilescu, ministru de externe, au plecat la Salzburg, ca mesageri ai Iui Carol al II-lea, unde au avut o întrevedere cu Hitler. Aici, Hitler şi Ribbentrop la „recomandă” să se răspundă prin negocieri directe la revendicările Ungariei.

Cercurile guvernamentale din România mai sperau că pot determina ca Germania şi Italia să accepte ca bază de discuţii în tratativele cu Ungaria să fie propunerea României care prevedea un schimb de populaţie. Propuneri în acest sens sînt făcute şi la 27 iulie de către reprezentanţii României în timpul întâlnirii cu Mussolini şi Ciano.

Primind încurajarea statelor fasciste, guvernul horthyst trimite la 1 august o notă guvernului român prin care îl anunţa: „guvernul regal al Ungariei trebuie să atragă atenţia guvernului român asupra faptului, care îi este fără îndoială cunoscut, că chestiunea între Ungaria şi România nu este de natură minoritară, ci de natură teritorială”.

Aşadar, Ungaria respinge propunerea guvernului român de soluţionare a problemei printr-un schimb de populaţie.

Cedînd iarăşi, Carol al II-Iea porneşte pe drumul tratativelor. La 6 august guvernul român a dat curs propunerii pentru tratative privind revizuirea Tratatului de la Trianon, cerînd Ungariei să ia parte la o conferinţă unde să se discute problemele în litigiu.

Guvernul român încearcă să schiţeze o linie de conduită proprie consemnată în nota trimisă Ungariei la 13 august 1940, care cuprindea printre altele şi următoarea frază: „Această provincie a fost încorporată României în urma adeziunii populare de la Alba-Iulia şi în adunările germane de la Mediaş şi Timişoara “.

Intre 16 şi 24 august 1940, sub presiunea Germaniei hitleriste, guvernul român a acceptat tratativele cu Ungaria pentru a discuta şi încercă să rezolve diferendumul dintre ele.

Conferinţa româno-maghiară a avut loc la Turnu Severin şi s-a desfăşurat, pînă la 24 august 1940.

Din partea română, la tratative, au luat parte dr. Valer Pop, secretar de stat, iar ca reprezentant militar Constantin I. Dragalina. Delegaţia ungara a fost condusă de Andrei Hory, ministru plenipotenţiar. La aceste tratative cele două părţi aflau pe poziţii fundamental opuse.

Prof. N. GORAN