(Preluare Inpolitics):

O practică extrem de păguboasă, din nefericire, face ca autoritățile de la noi să ia adesea măsuri hormonale, sub imperiul emoțiilor de moment create de diverse evenimente, ceea ce înseamnă un eșec aproape cert, din capul locului. Un asemenea eveniment a condus la o decizie incorectă, în opinia noastră, aceea de interzicere prin lege a eliberării condiționate a criminalilor, violatorilor sau tîlharilor, după odioasa crimă de la Mehedinți. Mulți români se vor fi bucurat auzind de noile restricții; s-ar putea să nu fie cazul, însă: marile probleme sunt în cu totul altă parte.

Parlamentul a votat zilele astea că nu mai beneficiază de liberare condiţionată condamnatul aflat în executarea unei pedepse pentru săvârşirea uneia sau mai multe dintre faptele prevăzute la art.188, 189, 214 – 216, 218 – 221, 234 sau 236. Articolele citate se referă la omor, omor calificat, viol, coruperea sexuală a minorilor, tâlhăria calificată, tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei, folosirea serviciilor unei persoane exploatate, exploatarea cerşetoriei.

O decizie luată în pripă, după tragedia de la Mehedinți, unde un criminal eliberat condiționat a incendiat o tînără. De ce unii mari infractori ar beneficia pe mai departe de posibilitatea eliberării condiționate, iar alții nu? De ce nu se ia în calcul că unii condamnați poate chiar s-au îndreptat în închisoare? De ce nu se iau măsuri pentru ca deciziile de eliberare condiționată să fie mult mai bine cîntărite, ca peste tot în lume? Dacă o crimă similară, Doamne ferește, e săvărșită de un infractor condamnat pentru altceva decît faptele din lista de mai sus și eliberat condiționat, care ar fi concluziile? Se mai bagă niște infracțiuni pe lista interdicțiilor? Și ce va spune Curtea Constituțională despre acest tip de discriminare, amintind de propunerea-soră a interzicerii grațierilor pentru anumite fapte? Ori, poate, aleșilor nu le va mai păsa de asta, odată ce și-au făcut numărul?

După crima celebră de la coaforul Perla, s-a urgentat introducerea în legislația noastră – ultima din Europa fără acest mecanism – a ordinului de restricție, care ar fi putut salva viața victimei. Evident, tot postum.
Exemplele pot continua la nesfîrșit.
Concluzia amară ar fi că asemenea măsuri se iau la noi nu pentru a trata cu adevărat problemele, ci doar pentru ca politicienii să arate cetățenilor cît de grijulii sunt. Mai ales în perioadele sensibile electoral.

În cazul infractorilor sexuali, pedofili în special, în România se petrece un fenomen dramatic, care ia amploare de la un an la altul și face ca recenta modificare a Codului penal să fie de o superbă inutilitate.
Semnalul de alarmă a fost tras recent de deputata independentă Oana Bîzgan: prădătorii sexuali primesc drept pedepse muncă în folosul comunităţii, în timp ce copiii abuzaţi sunt acuzaţi de consimţământ.

În instanţele de judecată din România, peste 4500 de persoane condamnate pentru infracţiuni sexuale au primit în ultima vreme drept pedeapsă „munca neremunerată în folosul comunităţii”, în instituţii publice, şcoli, centre educaţionale, biblioteci, conform datelor furnizate de Ministerul Justiţiei. În contextul în care rata de recidivă este de 70%, astfel de decizii pun în pericol copilăria şi chiar viaţa copiilor din România, arată Bîzgan într-un document postate pe siteul Camerei deputaților

”Pedocriminalii sunt trimişi să presteze muncă în folosul comunităţii în şcoli, iar copiii de 10-11 ani sunt acuzaţi că au consimţit acte sexuale cu infractori care au de 4-5 ori vârsta lor. Discutăm de ani de zile despre legile justiţiei, dar nu adresăm fenomenele grave care distrug copilăria acestor copii şi, mai mult, perpetuează astfel de infracţiuni. Mi-a fost atrasă atenţia asupra unui astfel de caz, în care o persoană condamnată pentru proxenetism a fost trimisă de instanţă să presteze astfel de activităţi la o şcoală. Am vrut să aflu dacă sunt cazuri punctuale sau dacă ne confruntăm cu un fenomen mult mai larg”, spune deputata independentă Oana Bîzgan.
În urma unei solicitări adresate Direcţiei de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei, datele arată că peste 4500 de persoane condamnate pentru diferite infracţiuni sexuale, conform Noului Cod Penal, au primit astfel de pedepse în perioada 2014-2020.

Până în anul 2014, anterior Noului Cod Penal, obligaţia de a munci în folosul comunităţii putea fi atribuită de către judecător exclusiv minorilor sancţionaţi în comunitate, cu câteva excepţii.
Numai în primele luni din 2020 au fost înregistrate 339 de cazuri în care persoanele condamnate pentru act sexual cu un minor au primit astfel de măsuri, iar numărul cazurilor sunt în creştere faţă de 2019 – 272 de cazuri, 2018 – 292 de cazuri , 2017 – 295 de cazuri, 2016 – 175 de cazuri, 2015 – 78 de cazuri, 2014 – 18 cazuri. De asemenea, în primele luni din 2020 au fost dispuse astfel de măsuri pentru 289 cazuri de proxenetism, 177 cazuri de pornografie infantilă şi 78 de cazuri de viol.

„Într-o justiţie independentă şi dreaptă nu există astfel de decizii. Nu avem cum să trimitem pedocriminalii şi violatorii paznici la şcoală! Tocmai ce am îndreptat cazurile în care aceştia se angajau în şcoli, mutându-se dintr-o parte în alta a României şi recidivau, prin înfiinţarea Registrului Infractorilor Sexuali, iar acum, în loc să îi ţinem departe de persoane vulnerabile, îi trimitem să presteze astfel de activităţi neremunerate în apropierea lor. Sper să putem îndrepta astfel de cazuri prin modificări legislative sau prin intervenţia CSM. Am lucrat alături de senatoarea Iulia Scântei pentru a vedea ce putem face la nivel legislativ. De asemenea, vom trimite scrisoare oficială cu aceste date către Procurorul General şi CSM, cu speranţa că prin acest demers să identificăm cele mai bune soluţii privind aceste cazuri şi, de asemenea, respectând independenţa justiţiei. De exemplu, în cazurile de violenţă în familie nu este posibilă arestarea la domiciliu. Și în aceste cazuri de infracţiuni sexuale ar trebui interzisă dispunerea unei astfel de măsuri, în şcoli, primării, centre educaţionale, biblioteci etc.”, mai atrage atenția Oana Bîzgan.

Conform datelor de la Ministerul Justiției, cele mai întâlnite astfel de măsuri se întâlnesc în cazuri de: trafic de minori, proxenetism, viol, act sexual asupra unui minor, corupere sexuală sau pornografie infantilă.

„Se vede cu ochiul liber că astfel de decizii sunt tot mai întâlnite, de la an la an. Cu excepţia anului 2019, unde datele nu sunt fidele, vedem că din ce în ce mai multe instanţe aleg să trimită pedocriminalii cât mai aproape de posibile victime. Modul în care o ţară luptă împotriva abuzurilor spune extrem de multe despre noi, ca oameni. Să nu ne mai ascundem în spatele acestui „fenomen complex” – în cazul prădătorilor sexuali, lucrurile sunt simple: nu au ce căuta în preajma copiilor, punct! Trebuie să luptăm cu toate armele şi mai ales în instituţiile care trebuie să facă dreptate şi să protejeze cetăţenii, de la mic la mare. Acestea nu sunt doar nişte date, în spatele lor sunt copii sau alte persoane, care trăiesc cu această traumă, iar noi facem prea puţin pentru a combate acest fenomen.” spune Bîzgan.

Pe scurt și în loc de concluzie: la ce ajută interdicția eliberării înainte de termen atît timp cît violatorii de calibru sunt trimiși de Justiție să presteze muncă în folosul comunității, inclusiv în școli?
O întrebare la care aleșii ar fi trebuit să reflecteze ceva mai mult înainte de a se arunca să promoveze, cu chiote, măsuri pompieristice în miezul unor tragedii care declanșează emoții colective numai bune de exploatat electoral.