Speranța nu înseamnă optimism. Nu înseamnă convingerea că lucrurile vor merge bine, ci din contră certitudinea că aceste lucruri au un sens, oricare ar fi maniera în care acestea se vor întâmpla.” ( Vaclav Havel);  „Sfârșitul speranței este începutul morții”  (Charles de Gaulle)

18 iunie 1940 este o referință în istoria Franței, cu atât mai mult în anul jubiliar 2020, an al unei triple aniversări: 130 de la nașterea lui Charles de Gaulle (1890), 50 de ani de la moarte (1970) respectiv 80 de ani de la ceea ce este denumit concis drept „L’Appel.” (Cosmin Victor Lotreanu)

18 iunie însă mai reprezintă ceva. O aniversare mai puțin celebrată dar foarte importantă pentru istoria Franței și a Europei: 205 ani (18 iunie 1815) de la bătălia de la Waterloo, eveniment în urma căruia se încheia epoca napoleoniană, Franța intrând într-un nou și vechi totodată regim politic, Restaurația, sub forma domniei regelui Ludovic al-XVIII-lea de Bourbon. Parafrazând pe Grégoire Halliez, am putea afirma, ca un arc peste timp, ca pe 18 iunie Napoleon ieșea din istorie și tot pe 18 iunie Charles de Gaulle intra în istorie. În mod firesc cadrul istoric este cu totul diferit însă personal consider că situațiile de coincidență au farmecul lor. De altfel Paolo Coelho spunea că „dacă aș putea, aș scrie o enormă enciclopedie asupra cuvintelor șansă și coincidență. Cu aceste cuvinte se scrie Limbajul Universal.”

Articolul își propune o analiză a discursurilor rostite la 17 iunie 1940 de mareșalul Philippe Pétain respectiv la 18 iunie 1940 de generalul Charles de Gaulle. Climatul era unul dominat de  dezastru militar și derută politică. Germania nazistă declanșase, după cunoscutul “război ciudat” din ultima parte a anului 1939 și primele luni ale anului 1940, o ofensivă fulgerătoare (zonele Sédan și Meuse) reușind, în timp record și printr-o tactică adecvată (aviație/tancuri/infanterie) cunoscută drept „război de mișcare”, să îngenuncheze armata franceză. Aceasta din urmă, la nivel de Înalt Comandament, era tributară unei concepții revolute („războiul de poziții”), în care ponderea factorului uman era preeminentă, în detrimentul a ceea ce de Gaulle va sublinia în Apelul său, anume „forța mecanică.” De altfel, lucru extrem de important, încă din 1934, de Gaulle a publicat o lucrare, intitulată „Spre armata de profesie” („Vers l’armée de métier”) în care a afirmat în mod explicit că „flota aeriană va juca un rol capital în conflictele viitorului.” 

Edificatoare în privința lipsei de realism a responsabililor militari și politici ai Franței anului 1940 nu sunt poate reperele cronologice sau descrierile de ordin tactic ci declarațiile publice. Paul Reynaud, prim ministru, a declarat la 10 septembrie 1939 că „vom învinge pentru că suntem mai puternici” iar același om politic, la 15 mai 1940 a afirmat „că suntem învinși. Am pierdut bătălia.” Poate și mai clar, Maxime Weygand, unul din comandanții armatei franceze, a dovedit aceeași lipsă de măsură dacă punem în balanță declarațiile sale din 2 iulie 1939 („armata franceză are o valoare mai mare astăzi decât în orice alt moment al istoriei sale……Nimeni dintre noi nu dorește războiul dar, dacă am fi obligați să obținem o nouă victorie, o vom câștiga.”) respectiv 4 iunie 1940. (Tot ce a avut mai bun armata franceză a fost capturat.”)

„Establishment”-ul politic al unei Republici a Treia Franceze ce își trăia ultimele clipe, zguduit și demoralizat de un inamic invincibil (după cum î-a mărturisit un general francez capturat lui Erwin Rommel: „Sunteți prea rapizi, mult prea rapizi pentru noi. Asta este tot”)  și refugiat la Bordeaux, grupa actori precum președintele Albert Lebrun, premierul Paul Reynaud, vice-premierul Philippe Pétain. După o ședință de guvern, la care generalul Maxim Weygand a rostit cuvinte precum  „am fost foarte vinovați întârziind cererea de armistițiu” și mareșalul Pétain „în ochii mei, armistițiul este condiția necesară pentru perenitatea Franței”, Paul Reynaud și-a prezentat demisia iar capitularea a devenit „un fait accompli.” Marc Bloch avea să sintetizeze ulterior în puține cuvinte o stare de fapt: „Într-un cuvânt, în timp ce șefii noștri au pretins că dispută din nou războiul din 1914-1918, germanii  îl disputau pe cel din 1940”  Mareșalul Philippe Pétain a anunțat, într-un mesaj adresat națiunii, că a solicitat încheierea unui armistițiu. Acesta este finalul fatidic al mai multor ani de decizii militare greșite, de neînțelegerea faptului că maniera de a purta un război s-a schimbat, că refugierea în spatele liniei “Maginot” și argumentul demografic nu mai sunt compatibile cu noua realitate. Concomitent cu anunțul la radio al mareșalului Pétain, generalul de Gaulle, însoțit doar de aghiotantul său, locotenentul Geoffroy de Courcel, decolează cu un avion britanic de la Bordeaux, cu destinația Londra. După cum atât de inspirat a afirmat Winston Churchill, “în acest avion mic, de Gaulle a luat cu el onoarea Franței.”

Discursul lui Pétain (17 iunie 1940) s-a concentrat pe câteva teme: Asumarea guvernării statului („asum, de astăzi, urmare apelului președintelui Republicii, guvernarea Franței”), omagierea forțelor armate într-o manieră tradițională, idealizantă, pe linia unui trecut eroizant dar eminamente romantic („armată admirabilă”, „eroism demn de lungile sale tradiții militare împotriva unui inamic superior în număr și arme”), deplângerea situației “nefericiților refugiați” („care brăzdează drumurile noastre”) și decizia, cu o nuanță vizibilă sentimental-personală, de a încheia luptele. („cu inima strânsă vă spun astăzi că trebuie să încetăm bătălia”) Discursul a mai cuprins referiri la un cavalerism destul de desuet date fiind condițiile și staturile politic-publice ale liderilor Germaniei naziste (“m-am adresat în această noapte adversarului pentru a-l întreba dacă este gata să caute împreună cu noi, între soldați, după lupte și cu simțul onoarei, mijloacele pentru a pune capăt ostilităților”.) În încheiere mareșalul Petain a făcut un apel destul de straniu francezilor în sensul “regrupării în jurul guvernului pe care îl prezidez” și, în același timp, încetării stării de “tulburare” și ascultării în exclusivitate a “credinței în destinul patriei.” Cuvintele mareșalului Pétain, o personalitate respectată în Franța, erou al primului război mondial, au reliefat, cred, pe lângă necesitatea ieșirii din conflict, credință fermă a acestuia, și o schimbare de optică politică. Pétain a fost  ambasadorul Franței în Spania franchistă, educat în spiritul formalismului și tradiției militare, extrem de rezervat față de alianța cu Marea Britanie (deja se punea problema flotei franceze, cu deznodământul cunoscut de mai târziu anume “sabordarea de la Toulon” din noiembrie 1942). Mareșalul  a încercat să inducă un element de legitimitate și autoritate statală într-un discurs care nu avea cum să genereze astfel de mesaje. Marin de Viry a menționat că “avem de a face cu un argument de autoritate ce nu este un argument.” Îndemnuri de genul „trebuie să încetăm lupta” au fost frustrante datorită faptului că mii de soldați francezi încă nu intraseră în contact cu inamicul. Prin cuvinte precum încetarea luptei, Pétain și-a luat o dublă răspundere, până la urmă în față istoriei. Alocuțiunea sa nu a cuprins cuvântul armistițiu ci, repet, încetarea luptei, ceea ce a indus ideea abandonului unilateral, practic unul dintre combatanți și-a oferit serviciile. Totodată răspunderea unui asemenea act, ca gest politic, a aparținut în exclusivitate noului prim ministru (Philippe Pétain)

Discursul lui de Gaulle: Îmi îngădui să încep rândurile următoare prin câteva afirmații definitorii pentru personalitatea oratorului. Cu riscul de a mă repeta, elemente de cronologie, lesne de identificat și studiat, sunt necesare dar nu suficiente pentru a creiona un tablou a ceea ce Alexis de Tocqueville spunea odinioară: „Cred că există rezistențe oneste și rebeliuni legitime.” La fel de definitorii consider și afirmațiile omului politic englez, prim ministru în perioada postbelică, Clement Attlee („am fi tentați să spunem: Nu au fost decât cuvinte, dar, în momentele importante ale istoriei, cuvintele sunt acțiuni”)  sau chiar ale lui Charles de Gaulle în persoană: „Între posibil și imposibil, două litere și o stare de spirit.” Alături desigur de alte maxime sau cugetări, răspunsul generalului de Gaulle, militar cu o îndelungată experiență, sub-secretar de stat la Ministerul Apărării Naționale în guvernul Reynaud și poate singurul care a crezut profund în continuarea luptei și în victorie, a fost cel cunoscut astăzi și desăvârșit, în câteva cuvinte, în Memoriile sale: „Războiul a început foarte rău. Trebuie deci să continue.”

Conținutul „Apelului” din 18 Iunie 1940 a relevat totodată un caracter lipsit de orice echivoc privind refuzul abandonului luptei și un profund dezacord față de ceea ce mareșalul Pétain a rostit la radio cu o zi înainte. Este cert că Pétain a văzut ca unică soluție încetarea ostilităților. Este greu de spus dacă a fost vorba doar de un tablou realist al situației de pe fronturi (așa cum o judeca acesta), de modelul spaniol al organizării statale (ca ambasador pe lângă regimul lui Franco) sau de influența unor gânditori precum Charles Maurras și faptul că o parte din mediile militare ale epocii erau convinse că parlamentarismul nu putea câștiga un război. Să fi creionat deja „eroul de la Verdun” ceea ce se va numi „Statul Francez/Regimul de la Vichy” ca nouă formă politică? Cuvintele lui de Gaulle sunt însă țintite: „Conducătorii, care de mulți ani sunt în fruntea armatelor franceze, au format un guvern. Acesta, presupunând că armatele noastre vor fi înfrânte, a stabilit o legătură cu inamicul pentru a înceta lupta.” Din conținut transpare o concepție militară cu totul diferită. 1940 a însemnat falimentul unei strategii militare franceze gândite în termeni conservatori, maniera de a purta un război fiind cu totul alta. Mobilitatea germană a fost extremă, Marc Bloch spunând în mod plastic că „germanii au apărut unde nu trebuiau să apară. Acest război a fost unul al surprizelor perpetue.” Edificatoare au fost afirmațiile lui de Gaulle din “Apel” („Clar, am fost și suntem spulberați de forța mecanică, terestră și aeriană a inamicului”…Mai mult decât numărul lor, sunt tancurile, avioanele, tactica germanilor care ne-a făcut să dăm înapoi. Tancurile, avioanele, tactica germanilor sunt cele care ne-au surprins șefii până la punctul care i-a adus unde sunt astăzi.”) Comparația cu expresia „superiorității numerice” invocate de Pétain a însemnat de fapt viziune. Pe de o parte Charles de Gaulle a crezut, cu ani înainte, în „forța mecanică”, în faptul că argumentul demografic este desuet, determinant pentru ultima dată în anii 1914-1918, însă cu enorme costuri și tragedii. Încă de atunci adevărate hecatombe umane (Paschaendele, Chemin des Dames, Verdun etc) au demonstrat, fie și numai dacă ne gândim la revoltele din mediul militar sau la tulburările revoluționare din anii primului război mondial, că dimensiunea numerică a armatei nu aduce cu sine decât creșterea exponențială a pierderii de vieți umane și nu întotdeauna victoria. Din păcate mareșalul Philippe Pétain a fost incapabil să iasă din matricea militară în care s-a format și a trăit o viață. Nu a realizat sau nu a vrut să accepte faptul că țara sa a fost învinsă de un inamic mobil, posesor de tehnică militară adecvată și, totodată extrem de dinamic. Georges Clémenceau spunea, cu ani înainte, că „omul absurd este cel care nu se schimbă niciodată.”

“Dar a fost rostit ultimul cuvânt? Speranța trebuie să dispară? Înfrângerea este definitivă? Nu!”…” Credeți-mă, eu ce vă vorbesc în cunoștință de cauză, vă spun că nimic nu este pierdut pentru Franța. Aceleași mijloace care ne-au învins pot să ne aducă într-o zi victoria. Pentru că Franța nu este singură! Ea nu este singură! Ea nu este singură! Are în spate un mare Imperiu. Ea poate să se unească cu Imperiul britanic ce stăpânește Marea și continuă lupta. Ea poate, precum Anglia, să utilizeze fără limite industria imensă a Statelor Unite.”. Precum Winston Churchill, de Gaulle a avut viziunea faptului că, „à la longue”, Germania nu poate rezista. Cuvintele de odinioară ale lui Victor Hugo („de obicei imperiile cuceritoare mor de indigestie”) și-au păstrat actualitatea. Acest pasaj este deosebit de important. Conflictul este unul mondial, nu regional, prin dimensiune teritorială și state implicate. Coloniile franceze sunt îndemnate să nu urmeze ordinele noii puteri politice de la Bordeaux. (inițial guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux, după care s-a mutat la Vichy, odată cu constituirea ‚Zonei Libere”, ocupată și aceasta militar de germani în noiembrie 1942.) Peste numai un an se va semna „Charta Atlanticului”, până la acel moment legea „cash and carry” reprezentând fără îndoială un sprijin al SUA acordat Angliei.

„Acest război nu se limitează la nefericitul teritoriu al țării noastre. Soarta acestui război nu s-a decis odată cu bătălia Franței. Acest război este unul mondial. Toate greșelile, toate întârzierile, toate suferințele, nu ne împiedică să avem, în întreg universul, toate mijloacele necesare pentru a ne strivi într-o zi inamicii. Spulberați astăzi de forța mecanică, vom putea învinge în viitor, printr-o forță mecanică superioară…..”. Se reiterează schimbarea strategiei militare bazate pe forța mecanică și, totodată, cuvântul „malheureux” (nefericit) este utilizat simbolic în mod diferit de Pétain și de Gaulle. P étain îl asociază refugiaților în timp ce de Gaulle teritoriului. Prin urmare spiritul combatant al cetățenilor aduce speranță și victorie iar teritoriul va fi eliberat. Nu poate fi acceptată capitularea la nivel uman-național ci doar  înfrângerea temporară la nivel teritorial.

„Eu, generalul de Gaulle, acum la Londra, invit ofițerii și soldații francezi ce se găsesc pe teritoriul britanic sau care vor sosi și se vor regăsi aici, înarmați sau neînarmați, invit inginerii și lucrătorii specializați în industriile de armament ce se află pe teritoriul britanic sau care vor sosi și se vor regăsi aici, să intre în contact cu mine. Orice s-ar întâmpla, flacăra rezistenței franceze nu trebuie să se stingă și nu se va stinge.” Logica a fost una beligerantă, apelul s-a individualizat, cumva “s-a specializat.” Lupta continuă, preeminența este militară și nu politică. (soldați, ofițeri, lucrători) Cuvântul „acum” (la Londra) este important. “Apelul’ este „certificatul de naștere al Franței Libere” dar, încă de astăzi, mișcarea de rezistență nu se cantonează într-un singur loc. Momentan (iunie 1940) este la Londra. Mai târziu, și istoria va confirma această abordare, va fi la Alger, la acea dată teritoriu francez (3 iunie 1943 la Alger s-a stabilit cartierul general al CFLN-Comité Français de Libération Nationale) sau chiar în metropolă, după cum ne descrie Philippe de Gaulle (fiul generalului de Gaulle) în cartea sa „De Gaulle, Mon Père”:  La data de 14 iunie 1944, de Gaulle pune piciorul din nou pe sol francez, după aproape 4 ani, debarcând pe plaja „Courseulles”, de pe contra-torpilorul „La Combattante”: „A rămas tăcut pentru câteva minute. Cineva i-a spus că în acea zi, cu 4 ani înainte, germanii intraseră în Paris. A răspuns: Ei bine, s-au înșelat!”

Apelul din „18 iunie 1940” s-a încheiat cu următoarele cuvinte: “Ca și astăzi, mâine voi vorbi la Radio Londra.” Avem de a face aici cu ceea ce va constitui o constantă a personajului Charles de Gaulle anume relația directă cu francezii, cum o va face de atâtea ori în următorii ani, de-a lungul carierei sale politice.

Acest gest oratoric cu urmări foarte importante cel puțin pentru istoria postbelică a Franței si, de ce nu, a lumii, nu putea ocoli forța simbolului, a unor instantanee care, până și atunci, la momentul producerii lor, au fost unele sugestive. Jean Marin, corespondent al agenției “Havas” la Londra, a trăit acest moment („Apelul” din 18 Iunie 1940) la fața locului. Scurtul dialog între Gibson Parker (BBC) și De Gaulle a fost unul grăitor. Tehnicianul britanic a solicitat o probă de microfon. De Gaulle a răspuns: ”La France.” Gibson Parker a concluzionat: „Perfect! Suntem gata.” Destinul cuprinde uneori secunde și cuvinte, speranță și determinare. François Mauriac spunea că „Un nebun a rostit Eu, Franța și nimeni nu a râs pentru că era adevărat.”

“Apelul” de la care ne despart 80 de ani este un document istoric dar în egală măsură unul al elocinței, al oratoriei. Arthur Chevalier atrage atenția asupra graniței invizibile între reușită și lipsă de credibilitate, între un crez asumat și un simplu gest de imagine. Charles de Gaulle a riscat, pentru că la acea oră era puțin cunoscut, nu avea în spate o armată, se afla la Londra dar totuși a reușit. Cu siguranță a fost vorba de convingere, de voință, determinare și curaj. Apelul „nu este un miracol”, ci o speranță. Romain Rolland spunea: „Fie și fără speranță, lupta este încă o speranță.” Mai ales într-un moment jubiliar este foarte ușor să cădem tentației triumfalismului. Narațiunea celei de a doua conflagrații mondiale a secolului XX are însemnătatea ei, dar, cel puțin pentru Franța, poate mai determinant este ceea ce afirmă Louis Kopp anume că „Apelul este important pentru suflul său indispensabil reconstrucției națiunii începând din 1945”, pentru „recrudescența onoarei franceze în timp de criză.” Apelul a legitimat și “întreținut mitul rezistenței.” Reconstrucția Franței postbelice a fost dificilă, cu agonia Republicii a-IV-a (în primul rând datorită „crizei algeriene”), cu reapariția lui de Gaulle în 1958, cu amenințarea „pronunciamento”-ului militar din 1961 (așa-numitul „puci al generalilor”), cu mișcările sociale din mai 1968, cu Indochina și Dien-Bien-Phu, dar, fără „Apel” cu siguranță sentimentul național ar fi fost altul, culpabilizarea, fragmentarea socială, sentimentul vinovăției ar fi fost unul general și foarte greu de reconciliat cu națiunea însăși. În cuvinte puține îl citez pe Clement Attlee din nou: „Numele De Gaulle este asociat în Franța cu spiritul Rezistenței. Omul care nu a renunțat niciodată.”  

În concluzie, încercarea de analiză paralelă a discursurilor lui Pétain (17 iunie 1940) și De Gaulle (18 iunie 1940) confirmă despărțirea irevocabilă între două personaje istorice. Despărțirea nu numai în termeni de strategie și modernizare, reformă militară, ci mai ales în cei de legitimitate versus ilegitimitate. Thierry Herman notează că “De Gaulle nu pronunță niciodată numele Pétain tocmai pentru că nu îl consideră legitim în a vorbi în numele Franței.” Înfrângerea din 1940 este reală dar nu definitivă iar incompetența militară nu poate gira ci, din contră, infirma ulterioara eventuală aptitudine politică. Despărțirea irevocabilă s-a manifestat și în ceea ce privește teatrul de operațiuni, viziunea teritorială determinată, limitată (Pétain) respectiv cea globală (de Gaulle.) Acesta din urmă a refuzat orice abordare de ordin emoțional-personal (Pétain se referă la „ore dureroase”, „refugiați nefericiți”, „compasiune”, „inimă strânsă”), adresarea fiind una instituțională, subsumată obiectivului eliberării naționale. Din păcate noul conducător al „Statului Francez”, cu sediul la Vichy, va continua în anii următori pe un drum al abandonului și al colaborării (colaboraționism) cu ocupantul, simbolizat și de întrevederea de la Montoire cu Hitler (24 octombrie 1940) și de asumarea acesteia, prin cuvintele: „Această politică este a mea……Numai pe mine istoria mă va judeca.” Nu rămâne decât să medităm la cuvintele lui Fernando Pessoa: „Cel care refuză să se angajeze în luptă nu este un învins. Dar, moral, este un învins pentru că nu s-a luptat.”

Orice jubileu, oricât de nobilă este intenția, conține un clișeu, cel al textelor comemorative, al omagierilor prin excelență, poate al reliefării unor caracteristici întru totul reale ale unui om de stat de nivelul lui Charles de Gaulle. Personal însă cred că, măcar în câteva cuvinte, trebuie amintită și latura umană, fie și numai dacă medităm la cuvintele lui Alphonse Karr: „Unul din marile inconveniente ale vieții omului este că și-a încredințat fericirea în lucruri imposibile și nefericirea în lucruri inevitabile.” De Gaulle a fost părinte a trei copii, familia acordând poate o afecțiune cu totul particulară ultimului dintre aceștia, născut cu un handicap sever. Este vorba de Anne de Gaulle. Anne a fost slăbiciunea tatălui său (“m-a ajutat să depășesc toate eșecurile și pe toți ceilalți, să privesc mai departe”) dar din nefericire a murit la doar 20 de ani, de o pneumonie severă. La momentul ceremoniei religioase funerare Charles de Gaulle și-a susținut soția și i-a spus următoarele: „Acum ea este precum ceilalți.” („Maintenant elle est comme les autres”) Fără a avea un profil sau o competență de ordin literar, aceste cuvinte mă determină să reflectez la figurile marilor personalități istorice, la actele și faptele acestora, fără a uita că, dincolo de tot și toate, este vorba de oameni, cu trăiri, calități și sensibilități profunde. În concluzie, îmi permit să închei toate cele prezentate prin cuvintele, cred eu, cuprinzătoare, ale lui Jean d’Ormesson:  „Există ceva mai puternic decât moartea, este prezența celor absenți în memoria celor care trăiesc.” 

Cosmin Victor Lotreanu, Consul General Trieste