(Preluare Inpolitics):

Evenimentele din ultima perioadă scot la iveală și mai puternic un fenomen nu dramatic, ci de-a dreptul tragic, care afectează România. Și nu de ieri, de azi. Ci de (prea) multă vreme: e vorba de dezbinarea socială. Valul de Covid va trece, mai devreme sau mai tîrziu. Dar discursul urii, care se aprinde vîlvătaie, va lăsa urme de neșters. Se spune, nu fără temei, că marile catastrofe apropie oamenii, îi solidarizează. Noi, din păcate, am ratat pînă și acest tren, dacă poate fi numit astfel, și ne îndepărătm unii de alții vertiginos.
De ani buni am tot atras atenția de cîte ori am avut ocazia asupra dezbinării dintre români care crește fără contenire, parcă decisă să anuleze complet efectele Marii Uniri de la 1918. O dezbinare care – de abia de aici devine trist – nu doar că e inhibată, ci e chiar puternic stimulată de la vîrful statului.
Dezbinarea românilor a devenit armă electorală, instrument economic, social, propagandistic, tot ce (nu)vrem.
Scriam, bunăoară, prin 2013, că ar trebui să desființăm Ziua Națională
”pentru că este, an de an, prilejul perfect pentru scandaluri politice și nu numai, iar mesajul transmis este, permanent, unul al dezbinării, demonstrînd fără echivoc că nu orice stat poate ”duce” un eveniment de o asemenea încărcătură simbolică precum Ziua Națională. România, în orice caz, demonstrează de aproape un sfert de secol că nu e în stare(…) Adevărata problemă a României este, însă, faptul că nu reușește sub nicio formă să depășească statutul de pămînt al micilor meschinării politice, al rîcilor penibile și al demonstrațiilor perpetue de imaturitate. La sfîrșitul fiecărui 1 Decembrie românii rămîn cu un gust amar după spectacolele dizgrațioase oferite de clasa politică, de la bălăcăreală la bătaie în toată regula. O coincidență nefericită face ca, cel puțin odată la patru ani, ziua națională să pice în preajma alegerilor parlamentare și prezidențiale, ceea ce are efectul kerosenului turnat pe foc”.
În anii care au urmat, lucrurile s-au agravat exponențial.
Mișcarea tefelistă, lupta anticorupție au indus tot mai puternic în spațiul public ideea unei Românii cu două categorii de cetățeni, după varii criterii.
Avem ”ciuma roșie”, adică tot ce înseamnă susținător al PSD, și românii ”normali”, care votează dreapta și Klaus Iohannis.
Avem România lui Liiceanu, împărțită între bătrîni și nevoiași știrbi, și pro-occidentalii cu danturi îngrijite.
Avem România intelectualilor versus România WC-ului din fundul curții.
Avem România care are dreptul și România care nu are dreptul nici să se bucure la o victorie a Simonei Halep pentru că, ne instruia un distins lider de opinie,”Toate acele specimene asistate, care vor să ne scoată din Europa pentru a ne duce în noua URSS, nu merită nici măcar să se uite la un meci de-al tău, darămite să se bucure așa cum o facem noi, ceilalți. Ești a noastră, nu a lor. Ești a celor din România normală la cap, a românilor care cred în muncă, nu în șpagă, în succes pe bune, nu în pile, în adevăr, nu în minciună, în lege, nu în fărădelege. Bestiile roșii n-au voie să se folosească de numele tău, pentru că n-au nicio legătura că lumea ta. N-au acest drept!”.
Avem, în special, România diasporenilor, deveniți un soi de rasă superioară în scrierile unora din țară, care decide înțelept ce e de făcut cu țara, și România prostimii din țară care votează cu ”ciuma roșie”.
În acest din urmă caz, din păcate, s-a bătut recordul de demagogie din partea unor politicieni precum Traian Băsescu, mai apoi Klaus Iohannis plus PNL, care au tranșat problema fără milă: România internă și cea ”externă” sunt tare diferite.
Cîntarea Diasporei a devenit un fenomen asemănător Cenaclului Flacăra de odinioară, la microfon înghesuindu-se figuri celebre din spațiul public. Probabil nu gratis, de multe ori.
Discursurile din ultimii 2-3 ani ale președintelui țării, factor de echilibru și de unitate, au o idee fixă: România are un segment mare al populației care ar cam trebui extirpat, nu e clar dacă la propriu ori la figurat. O să ne sugestionăm că la figurat.
În egală măsură, România are un segment premium, format din diasporeni și din tinerii frumoși și liberi care defilează cu cătușele pe tricouri în Piața Victoriei.
Anul trecut, dezbinarea a condus la măcelul din 10 august, unde românii au fost asmuțiți de la nivel înalt, pesedist ori liberal, nu mai contează, să-și crape țestele cu duioșie, în numele dreptății și al adevărului.
Să nu mai vorbim de cîtă dezbinare a produs și sărbătoarea Centenarului Marii Uniri.
Campania prezidențială a mers pe aceeași linie: votanții premium din diaspora au primit drepturi speciale de vot, timp de trei zile, față de pălmașii cu doar o zi din țară.
Drama e că unii frați de ai noștri din diaspora chiar vor fi ajuns să creadă balivernele otrăvite ale actualei puteri.
De mirare pentru ei să constate acum că au fost decăzuți la rangul de paria ai societății în doar cîteva săptămîni.
România ”internă” își ia o revanșă stupidă și păguboasă, dînd de pămînt cu diasporenii care, îngroziți de coronavirus, aleg să revină acasă, cu orice risc, cu orice preț.
Pentru că, acasă e acasă, la urma-urmei.
Veteranii celor două războaie relatau adesea că mulți soldați răniți de moarte pe cîmpul de luptă își chemau cu ultimele puteri mamele.
Mama, acest ultim refugiu înaintea drumului fără întoarcere.
Mama și țara de baștină, am spune.
Nimeni nu poate judeca și condamna românii din bejenie pentru că se întorc în locul unde simt că măcar nu sunt singuri în momentele grele, și au alături familiile, prietenii, vecinii șamd.
În locul unde nu ar trebuie să fie respinși aproape instituțional, cum se întîmplă în aceste zile în Italia ori Franța, pentru că, deh, au prioritate autohtonii.
Și ce constată acești oameni speriați, deznădăjduiți, hăituiți chiar, scurși spre țara în care s-au născut prin strîmte culoare ”umanitare” create de alte state?
Constată că, dintr-o dată, li se închide ușa țării în nas, mai mult la figurat, dar nu mai puțin dureros.
În primul rînd de către cei care i-au cocoțat la rangul de cetățeni premium, în numele intereselor electorale.
Constată – la fel cum bine observa TRU – că adulatorii înfocați de odinioară, din spațiul public, tac acum mîlc și nu scot un sunet în sprijinul lor.
Ba chiar lasă impresia că vor începe curînd să dea cu ei de pămînt pentru că – nu-i așa ? – însuși domnul președinte le cere să stea cît mai departe de țară, iar ei se încăpățînează să nu-l asculte.
România ”internă”, căreia Iohannis & comp i-au scos diaspora pe nas ani de zile își ia azi, cum spuneam, o tristă și neinspirată revanșă. O revărsare terifiantă de ură dinspre media, rețele virtuale, discursuri publice, împotriva celor care ”au făcut bani la negru afară” iar acum ”se întorc ca să ne infecteze”.
De mirare că nu s-a gîndit încă vreo minte înfierbîntată să ceară ridicarea cetățeniilor lor, măcar pînă trece pandemia.
Dezbinarea dintre români atinge cote paroxistice și urmele lăsate vor rămîne, probabil, de neșters.
În clipele dramatice, națiunile se adună, nu se împart.
Pînă și dictatorul Ceaușescu a adunat românii în jurul lui la invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, apoi la marele cutremur din 1977.
Sunt momente cînd solidaritatea umană trece peste orice adversități.
Nu e cazul în prezent.
Pandemia pare să scoată tot ce e mai urît din români, pare să alimenteze vrajba ca un reactor nuclear.
Ce consecințe sociale va avea această pandemie de ură vom înțelege, poate, abia peste cîțiva ani. Azi semănăm vînt, mîine vom culege furtună.
După al doilea război mondial, să amintim în treacăt, India abia eliberată de colonialism s-a rupt în două, pentru că hindușii și musulmanii se urau teribil.
În 1970, un ciclon care a făcut sute de mii de victime a rupt una dintre cele două bucăți, Paskistan, în alte două, pentru că ținutul care azi e Bangladesh a acuzat guvernul pakistanez că nu a ajutat suficient sinistrații. Dihonia a spart o mare țară în trei.
Momentele de mare dezbinare națională, cum se vede, se plătesc scump.
Iar România va plăti și ea, într-o formă sau alta, mai devreme ori mai tîrziu, învrăjbirea, ridicată la rang de politică de stat, a românilor.