(PRELUARE INPOLITICS.RO):
Cum se cîștigă, de fapt, niște alegeri prezidențiale? Clădind un nume și un prestigiu cu muncă grea în politică, ani de-a rîndul, și convingînd publicul, din timp, că ești cel care merită votul? Asta o fi valabil în țările normale. În România, trecutul post-decembrist ne spune, cu mici excepții, altceva: se cîștigă prin manevre spectaculoase, mai mereu emoționale, care prind marele public pe picior greșit. Și le pierde, mereu, marele favorit. Se va repeta scenariul și anul acesta? Am paria că da.
Prima surpriză am putea spune că a apărut chiar la primele alegeri, atunci cînd Ion Iliescu a anunțat că intră în cursă după ce tot el dăduse asigurări că nu se va implica, la fel și Frontul Salvării.
Marile manevre au început, cu adevărat, în 2000, cînd cu propulsarea lui Vadim în finală. Adversarii stîngii erau pregătiți să-l sfîșîie pe Iliescu; au sfîrșit prin a-l vota masiv, îngroziți de amenințarea extremismului. O piesă excelent regizată, am spune.
În 2004 am avut legendarul show ”adio, dragă Stolo”, cu propulsarea în cursă a lui Băsescu, pînă atunci outsider, în buza campaniei. Năstase, marele superfavorit, a pierdut.
În 2009, Băsescu a mimat grozav slăbiciunea și izolarea pînă acolo încît mulți observatori dădeau ca sigur abandonul lui. Răstimp, Geoană strălucea, susținut de mari partide, de mari trusturi de presă mogulizate șamd. Băsescu și-a anunțat candidatura tîrziu, aproape pe furiș, ca un proscris al politicii. Marele favorit Geoană a pierdut, exact cînd se vedea cîștigător. Încă o piesă de succes.
În 2014, am intrat în vara anului electoral cu marele candidat Crin Antonescu și am ieșit din ea cu aproape anonimul de la Sibiu, victimă sigură a colosului pesedist. S-a orchestrat piesa ”votul din diaspora” și marele favorit Ponta a pierdut, în pofida lansării cu 100.000 de oameni pe stadion.
Acum, marele favorit e Klaus Iohannis.
Citind presa și netul, aproape te întrebi de ce naiba se mai organizează alegeri? Doar pentru ca niște candidați să fie umiliți în fața uriașului de la Cotroceni?
De ce am crede, însă, că anul ăsta va lipsi surpriza?
Spre exemplu, mișcarea produsă în ultimele două zile ne trage serios de mînecă și ne spune că nu, nu vor lipsi bombele.
E stupefiant ce s-a întîmplat.
Un candidat plasat al doilea în toate sondajele de opinie, Tăriceanu, se ambiționează luni de zile să obțină candidatura din partea PSD-ALDE, altfel rupe guvernarea. Finalmente, chiar rupe guvernarea, dar, concomitent, se dă la o parte și de la candidatură, în favoarea unui om care nici măcar nu e membru al partidului său. Și demisionează și de la șefia Senatului, un sacrificiu imens, pentru că procurorii stau la ușă.
Tăriceanu ar avea, în mod normal, serioase explicații de dat. La fel și Ponta: chiar nu a găsit în tot partidul său un om bun pentru președinție? De ce să apelezi la un fost europarlamentar din afară cînd ai la îndemînă un fost comisar european de anvergură, ori doi foști premieri? De ce nu o fi apelat, spre exemplu, la un greu ca Ioan Mircea Pașcu, cel care ar fi fost încîntat, probabil, să plece dintr-un PSD care l-a umilit la europene?
Și de ce comedia asta cu candidatul independent doar susținut de alianța ALDE-Pro România, pentru că așa ar vrea Mircea Diaconu, traseistul politic pe ruta PCR-Alianța Civică -Alternativa 2000-PD-PNL?
Sunt nenumărate mistere care au bulversat toți observatorii scenei politice.
Teza cea mai confortabilă e că prin Mircea Diaconu se vrea aplicarea unei lovituri teribile PSD și Vioricăi Dăncilă, pentru că actorul ar lua voturi de la stînga și ar pune și mai grav în pericol accederea premierului în turul doi. Și așa e de așteptat să-i mai ia niște voturi și popularul Liviu Pleșoianu.
Adică, prin candidatura lui Diaconu, se deschide drum lui Dan Barna, care se va înfrunta cu Iohannis în finală.
Alții spun că Diaconu are doar rolul de iepure al lui Dăncilă, agitînd și readucînd la viață un electorat pesedist vizibil amorțit și dezamăgit, doar pentru ca la momentul oportun să se retragă în favoarea candidatului PSD.
Profilul lui Diaconu, să nu uităm, este exact pe gustul alegătorului tradițional pesedist: nu foarte tînăr, nu foarte înstărit, șofer de ARO, bun familist, om din popor, cum s-ar spune, fără fasoane, critic al abuzurilor DNA, ca și al lui Traian Băsescu, pe cînd era președinte, și, mai ales, extrem de popular în ochii generațiilor peste 45 de ani, grație filmelor ante și post-comuniste. Unele de mare priză la public.
Pentru acești oameni, poate că Mircea Diaconu e un prost, vorba – în limbaj de Sorbona – a ultra-prețiosului ultra-educat Paleologu Jr, ”dar e prost de-al nostru”!
Și, foarte important, e personajul care te face să rîzi, ori măcar îți smulge un zîmbet cu exprimările sale gen ”Eu nu vreau o țară ca afară, vreau o țară ca înăuntru” ori ”Băsescu turbează de furie ca o fetiță analfabetă din copilăria mea”. Raportat la rictusurile enervante ale lui Iohannis, e ceva. E un om care își lansează candidatura spre președinție nu pe un stadion cu zeci de mii de oameni și decoruri fastuoase, ci pe niște treptele unui edificiu al culturii. Modest, dar cu profunzime în mesaj.
Da, nu e imposibil ca misiunea lui Diaconu să fie de iepure pentru Viorica Dăncilă.
Dar dacă o fi invers?
Dacă, de fapt, nu Diaconu, ci Dăncilă va fi cea care se va retrage din cursa prezidențială, după modelul dragă Stolo?
Experiența post-decembristă ne învață un lucru: undeva, prin lunile iulie-august ale anului electoral se cam știe cu precizie potențialul de creștere al unui candidat, pe baza cercetărilor sociologice și a proiecțiilor care se fac de către specialiști, pe bani grei.
O asemenea analiză, în august 2004, a dus, de fapt, la înlocuirea lui Stolojan cu Băsescu.
Liberalul își atinsese punctul maxim și se încăpățîna să nu mai crească, lăsînd drum pentru Năstase.
În cazul Vioricăi Dăncilă, nici măcar nu mai e un secret că e mult sub scorul partidului, care partid oricum stă destul de prost.
PSD e cuprins de apatie, s-a văzut și la ultimul congres.
Partidul are nevoie de ceva care să îl trezească.
De un declic.
Acela ceva ar putea fi Mircea Diaconu, atent măsurat în sondaje încă din luna iunie. Presa – inclusiv noi – scria în iulie despre testarea lui de către PSD și se auzea pe surse că nu stă prea bine. Chiar o fi fost așa?
Și de ce ar fi măsurat PSD un personaj care după plecarea din PE dădea impresia că merge liniștit la pensie? Și în condițiile în care partidul are atîtea nume sonore?

O explicație simplă ar fi că studiile de ”laborator” arată de ceva vreme că Diaconu e bine recepționat de public, la fel cum e bine recepționată și ideea unui candidat din afara partidelor actuale.
Mircea Diaconu, să nu uităm, a fost la alegerile din 2014 al patrulea ”partid” al țării, luînd ca independent mai multe voturi decît PMP-ul lui Băsescu, decît UDMR, Partidul Poporului DD ori PRM.
A plasa PSD la remorca lui Diaconu prea devreme, însă, ar fi creat riscuri majore, dînd timp adversarilor să riposteze și să-și regîndească strategiile. S-ar fi marșat pe incapacitatea marelui partid de a găsi pe cineva corespunzător etc.
În plus, un candidat de succes trebuie să aibă o susținere cît mai largă, ne amintim că însăși Viorica Dăncilă vorbea de dorința închegării unei alianțe mari, cu partide, sindicate, ONG-uri șamd. Nu s-a mișcat un pai în această direcție pînă acum.
Ba, mai mult, s-a pierdut și alianța cu ALDE, s-a ratat alianța cu Pro România.
PSD pare mai deșirat și mai slăbit ca oricînd.
Adversarii zîmbesc satisfăcuți și se demobilizează, fenomen extrem de periculos.
Pe partea lui, Mircea Diaconu se poate lupta din greu, dar fără un sprijin puternic din spate, e imposibil să răzbească.
Și acum, să ne imaginăm că sprijinul ăsta apare neașteptat, în preajma campaniei, din partea PSD, care se va vedea lăsat – dintr-un motiv sau altul, se găsește lesne! – fără propriul candidat.
Pe scena politică se creează brusc o mare alianță pro-Diaconu formată din PSD, ALDE, Pro România, PNTCD, PER, poate și alții, inclusiv rebelul Pleșoianu, inclusiv Coaliția lui Cumpănașu, și grupată în spatele unui politician fără carnet de partid, cu imagine de poporean și talent de vorbitor, adică exact ce nu are nici Iohannis, nici Dăncilă, nici Barna, nici Cioloș la această oră.
S-a spus, în 2014, că în spatele succesului ca independent al lui Diaconu a stat, de fapt, cedarea de voturi de către PSD. Dovada perfectă, s-ar zice, că rețeta funcționează și că un candidat ”independent” cu carisma lui Diaconu poate face minuni cu oarece sprijin.
Mai pare ridicolă și inexplicabilă, în aceste condiții, decizia lui Tăriceanu și Ponta?
Mai pare inutil sacrificiul ALDE?
Mai pare stranie aparenta canibalizare a unor grupări apropiate SIE, serviciu care dă semne că vrea să-și ia revanșa în fața SRI după eșecul din 2014?
În octombrie 2012, mult înainte să existe ALDE, Varujan Vosganian zugrăvea un tablou foarte interesant actorului-politician, aflat într-un scandal de incompatibilitate:
”Mircea Diaconu a fost un câştig real, nu doar pentru partidul în care a intrat, ci, pentru felul în care, prin prestaţia sa, prin sentimentul civic care l-a animat, pentru întreaga clasă politică. Cum răspundem noi? Mircea Diaconu devine singurul dintre noi pe care-l expulzăm ca fiind un om corupt, un om care a abuzat de funcţiile sale pentru a obţine câştiguri necuvenite, care s-a strecurat pe lângă lege. Tocmai Mircea Diaconu, omul care ne-a bucurat adolescenţa, tinereţea cu filmele sale, care a fost întruchiparea omului bun, de la „Filip cel bun” şi până la „Buletin de Bucureşti”. El este, în conştiinţa colectivă, prototipul omului bun. Noi nu vorbim aici de un om care, după ce-şi încetează activitatea politică sau după un mandat în care eşuează în alegeri, dispare. El este parte a conştiinţei publice. Este un prototip”.
Spectaculos modul în care Vosganian scotea în evidență încă de atunci profilul pe care se va marșa acum în cursa prezidențială. Omul simplu. Omul din popor.
Aproape te face să te întrebi de cîtă o vreme o fi antrenat ”prototipul” Diaconu pentru rolul care i s-a încredințat acum.
Și de către cine?